Du-te si vezi....(1)

The Thing
The Thing -  John Carpenter (1982)


"Clark: I dunno what the hell's in there, but it's weird and pissed off, whatever it is."

MacReady: I know I'm human. And if you were all these things, then you'd just attack me right now, so some of you are still human. This thing doesn't want to show itself, it wants to hide inside an imitation. It'll fight if it has to, but it's vulnerable out in the open. If it takes us over, then it has no more enemies, nobody left to kill it. And then it's won.




Desi nu este intru-totul acurat,  pe John Carpenter cinema-ul si-l aminteste ca pe cel mai prolific si inventiv realizator de filme din domeniul horror si science fiction, retinand (pe drept) din opera lui doar decadele '70 si '80 (The Fog, Tales from the Crypt, Prince of Darkness, In the Mouth of Madness, Christine). Asta pe de-o parte pentru ca mesajele de alt gen continute in opera sa (nelipsite) se pierd usor in ploturile de suspens; iar pe de alta, pentru ca atunci cand autorul a abordat un alt registru, era deja tarziu, lumea refuzand sa il mai priveasca altfel.



The Thing apartine perioadei de debut a lui Carpenter, fiind primul film finantat si girat de un mare studio  (Universal), ce propune o ecranizare curajoasa dupa o celebra nuvela (John W. Campbell - Who Goes There?), si care a primit un buget generos (15 milioane usd), intr-o distributie decenta.

Cateva markere timide indica inca prezenta perioadei de cautare a regizorului, iar faptul ca pelicula a suferit serioase maltratari in faza de postproductie, are ca motiv aceasta indecizie, suprapusa stresului convulsiv, provocat prin teama de a nu dezamagii, .....a nesigurantei de sine.



E greu de spus cat din film apartine horrorului, si cat SF-ului, insa daca ramai blocat in dilema de suprafata, ratezi cea mai importanta dimensiune a script-ului; una filozofica, delicata si atat de subtil inserata incat nu o sesizezi decat tarziu si la ceva vreme dupa finalizarea proiectiei.

Potrivit lui Carpenter, The Thing este prima parte a  ciclului de autor “Apocalypse Trilogy” care mai contine productiile ulterioare “Prince of Darkness” si  “In the Mouth of Madness”, toate esential diferite intre ele, dar cu un numitor comun: sfarsitul violent si brusc al omenirii.

In The Thing el s-ar putea petrece prin ajungerea pe Pamant (in mod accidental) a unei forme de viata ostile, greu de definit (the thing), cu proprietati mimetice atat de bine dezvoltate, incat se poate substitui oricui (si oricarei fiinte), intr-un proces ce nu permite replicatului sa isi constientizeze noua identitate. Valoroasa metafora conduce direct la una din intrebarile ontologice de referinta: Cine sunt eu ?..cu variante speculative: Exista in mine un pericol pentru semenii mei ?…Sunt eu cel care ma cunosc, sau cel despre care am aflat ca as fii ?...Sunt oare locuit de o entitate care ma foloseste in atingerea unui scop, pe care eu, am fost convins sa il cred al meu ?…ori cu alternativa comoditatii ideii ca altcineva e responsabil pentru excesele, constrangerile, greselile, nedreptatile si impostura, pe care le repetam, din pacate, atat de des.

Toate indoielile de gen, patrund abuziv spectatorul (la fel cum the thing ocupa pe rand membrii misiunii arctice), se cuibaresc in sufletul lui, si incep sa isi faca de cap la ore bune dupa vizionare, supunandu-l pe acesta unei retorici existentiale complexe si profunde.

Ca lucrurile functioneaza asa si nu altfel o dovedeste evolutia ascendenta a criticii, care in numai cativa ani a prcurs drumul anevoios, de la imputari aspre si recenzii acide, pana la aprecierile majoritare si  de fond, ce au propulsat filmul pe un loc stabil intre primele 15 ale clasamentelor SF din toate timpurile.




Dincolo de nota filozofica, avem aici o pelicula la care s-a lucrat epuizant (numai pentru efectele speciale, 40 de persoane au muncit sustinut circa trei luni de zile, si “doar” 50 de tehnicieni au participat la scena finala) A fost nevoie de platouri refrigerate la 4C (pentru a reconstitui conditiile de vreme) si s-a impus construirea bazei arctice in teren, pe o locatie din Stewart - British Columbia, unde existau deja facilitati americane distruse de o explozie (ruinele au fost utilizate in inregistrari) si unde s-a turnat pe viscol la  -26C.



Daca privim comparativ, efortul deosebit investit in productie si lejeritatea cu care este tratat scenariul, intelegem usor ratiunile celor care au acuzat The Thing, de personaje inconsistente, sau cu motivatii putin plauzibile, de un story care nu se imbina elegant intre actele lui, dar si de o relativa marginalizare a narativului in folosul efectelor soc.



Chiar si asa, filmul asta trebuie parcurs si inteles asa cum a fost gandit, iar pentru asta, inarmat cu informatiile de aici, cu multa atentie si cu o egala buna-credinta…Du-te sa-l vezi !


"Get the hell outta there. That's not a dog, it's some sort of thing!
It's imitating a dog, it isn't real! GET AWAY YOU IDIOTS!!"






Picanterii:

- In obtinerea a ceea ce avea sa devina cel mai bun rol al carierei sale, Kurt Russell a trebuit sa se confrunte cu doi contracandidati Nick Nolte si Jeff Bridges. Mai inainte ca vreo alegere sa fie facuta, cei doi s-au retras din competitie in favoarea unor alte oferte.

- Episodul intitulat "Ice" al serialului The X-Files (1993), Este un omagiu si a fost dedicat acestui film.

- Este primul film a lui  John Carpenter a carui coloana sonora nu e structurata pe compozitii muzicale proprii. Desemnarea lui Jerry Goldsmith fiind anulata de decesul acestuia, s-a optat (norocos) pentru Ennio Morricone (din simplul motiv ca nunta lui Carpenter s-a desfasurat in mare parte pe muzica lui) .

- Scena autopsiei, in care s-au utilizat organe adevarate ale unor animale, a fost o grea incercare pentru toti, actori, staf, regizor…mai putin insa pentru Wilford Brimley, care fusese cowboy, si pentru care eviscerarile insemnau rutina.

- Kurt Russell a scapat ca prin minune de un accident serios atunci cand a aruncat cartusul de dinamita pe care l-a crezut butaforie..Reactia pe care o are in film este una autentica.

- John Carpenter si Kurt Russell au declarat repetat ca nici pana in ziua de azi nu stiu in cine s-a intrupat ultima data fiinta descoperita si nici cand a luat ultima ei forma.

- The Thing, este pana la urma fratele bun al filmului Alien, avand amandoi acelasi parinte filmul Dark Star (1974), dar destine diferite. Pentru amanunte, vezi cronica Alien, din Du-te si vezi…


making of:

Luminile Orasului
City Lights - Charles Chaplin(1931)

"He is the only person to have gone down into cinematic history without any shadow of a doubt. The films he left behind can never grow old." Andrei Tarkovsky despre Charlie Chaplin.


A fost cotat ca o comedie romantica, insa este mai degraba o drama optimista..

E filmul in care un om ce nu are nimic ii daruie altuia universul..

Simultan este si una dintre cele mai bune pelicule turnate vreodata.

Moment important in evolutia cinematografului si incununare a carierei unuia dintre cei mai reprezentativi fii legitimi ai acestuia Charlie Chaplin, City Lights reprezinta piatra de hotar ce desparte  teoretic si istoric filmul mut, de cel vorbit.



De fapt productia a aparut pe piata, atunci cand salile de spectacol  erau deja acaparate de filmul sonorizat, mizand aproape totul pe popularitatea lui Chaplin si a personajului sau Charlot, calcule ce s-au dovedit exacte intrucat veritabila capodopera  a inregistrat cel mai rasunator succes financiar si artistic din intreaga cariera a actorului (englez ?) american. Nu-i mai putin adevarat ca Chaplin nici nu avea de ales daca dorea sa continue cu personajul sau, intrucat era evident ca Vagabondul nu ar fi reusit niciodata in filmul sonor.



Story-ul se deruleaza intre doua subploturi. Povestea de iubire dintre Charlot si o florareasa oarba, pe de o parte, si prietenia ciudata dintre micul vagabond si un milionar devenit depresiv ori de cate ori se imbata, pe de alta. Un lant de coincidente conduc la o situatie de involuntara impostura, in care florareasa il confunda pe Charlot cu milionarul melancolic.



Coloana muzicala, ce introduce pe langa o melodie ce avea sa devina celebra (La Violetera (Who’ll buy my Violets) a compozitorului spaniol José Padilla) si sunete de studio (alocate catorva scene) inserate in fundal, reprezinta un suport genial in sustinerea narativului. Iar episodul meciului de box, ce rupe continuitatea povestii exact atunci cand ea risca sa alunece in monotonie, e definitorie stilului impus de Chaplin si ramane ca entitate o bijuterie cinematografica de nemarginita valoare.



Scena finala a story-ului, de o simplitate si o  remarcabila profunzime, e predata azi in scolile de cinematografie si poate inlacrima si cel mai inghetat suflet. Fata, cu vederea restabilita, observa prin geamul florariei (da, acum are si asa ceva) pe vagabondul ce culege de pe jos o jumatate de floare smulsa accidental din buchetul unui client ce parasise magazinul. Gestul o surprinde si o induioseaza in atat de mare masura, incat ea decide sa iasa in strada si sa ii ofere o floare intreaga  si un banut.



Ii intinde mai intai floarea, apoi il prinde de brat pentru a ii pune acolo moneda, insa atingerea ii prilejuieste recunosterea binefacatorului pe care il credea cu totul altfel... își dă seama cine este el. "Tu?" spune ea, și el dă din cap afirmativ, întreabănd: "Poti vedea acum?" Ea răspunde: "Da, pot vedea acum.." și ii duce mâna la inima ei, plângând în hohote. Omuletul zâmbește rușinat, apropie floarea gasita de față, in timp ce isi musca o unghie, cu ochii plini de iubire și speranță, filmul se termină.



"It’s a beautiful scene, beautiful, and because it isn’t over-acted" - Charlie Chaplin...and George Bernard Shaw called Chaplin: "the only genius to come out of the movie industry".

Mai, te rog frumos: du-te sa (re)vezi filmul asta.



Picanterii:

- atat Chaplin, cat si Orson Wells au considerat ca acesta este cel mai bun film al epocii sale.

- la premiere au participat  Albert Einstein,  George Bernard Shaw si Winston Churchill.

- actrita  Virginia Cherrill, rolul principal, nu s-a inteles deloc cu Chaplin pe perioada filmarilor. Dincolo de un punct comportamentul ei a devenit, evident sicanatoriu pentru marele regizor, iar acesta nu a mai suportat si a concediat-o. La sfatul celorlati producatori implicati in proiect a fost nevoit sa o reprimeasca (3/4 din film era deja realizat) insa Cherill a ales sa joace tare si acerut un salariu dublu...ceea ce i-a si fost acceptat.



making of

I Origins
Origini - Mike Cahill (2014)

Fiecare individ e unic iar pentru a il defini si identifica oamenii au descoperit “semnalmentele particulare” irepetabile: amprente digitale, timbrul vocal, irisul sau retina oculara.

Ian: Every living person on this planet has their own unique pair eyes. Each their own universe. My name is Doctor Ian Gray. I'm a father, and husband, and I'm a scientist. When I was a child, I realized that the camera was designed exactly like the human eye, taking in light through a lens, forming it into images. I began taking as many pictures of eyes as I possibly could. I'd like to tell you the story of the eyes that changed my world.



Ce s-ar intampla insa….. daca n-ar fi asa ??

Nu, in opinia mea  filmul  I Origins  nu isi propune sa urmareasca consecintele unor astfel de anomalii, dar aminteste de ele  in ceva care la prima vedere ar putea insemna centrul plotului. Ca nu-i asa aflam tarziu, la capatul unor lungi si complicate exercitii, al caror algoritm este  inseminat in spectator, subliminal, pe toata durata proiectiei.



Ian  este un cercetator in biologia moleculara, care are o mare pasiune pentru ochi. Studiile lui incearca (intr-o perspectiva  etapizata) sa redea cromatica daltonistilor, sa doteze cu ochi vietati nevazatoare si/sau sa redefineasca fiinta umana in raporturile ei cu divinitatea pornind de la unicitatea egou-lui.



Fiecare dintre tintele sale sunt in miscare si reprezinta metaforic  sensuri multiple, diferite de cele anuntate. De o importanta incarcatura imi pare tentativa de a echipa un vierme cu privire, un simt extraordinar dar despre care bietul animal n-are nicio notiune; artificiul trimite imediat la insinuarea ca facultatea oamenilor de a percepe impresii din lumea exterioara ar putea avea la randul  ei multe si nemaipomenite lacune; ca din mediul care ne inconjoara intelegem si simtim doar fragmente si ca intreaga incertitudine existentiala ar avea explicatii taman in partialitatea informatiilor receptate,  ce face loc prezumtiilor filozofice, supozitii mistice, presupunerilor fantasmagorice, ori…..credintelor religioase.

Sofi: How many senses do worms have?
Ian: They have two. Smell and touch. Why?
Sofi: So... they live without any ability to see or even know about light, right? The notion of light to them is unimaginable.
Ian: Yeah.
Sofi: But we humans... we know that light exists. All around them... right on top of them... they cannot sense it. But with a little mutation, they do. Right?
Ian: Correct.
Sofi: So... Doctor Eye... perhaps some humans, rare humans... have mutated to have another sense. A spirit sense. And can perceive a world that is right on top of us... everywhere. Just like the light on these worms.



In aceiasi linie speculativa, descoperirea  a doua persoane cu aceiasi  inscriptie a irisului aflate intr-o stranie succesiune temporala (a doua apare imediat dupa decesul primeia) nu vizeaza cum ar parea atat teoria reincarnarii (la care filmul face o sumedenie de aluzii), cat pe cea a unei altfel de ereditati, transmise fara vreun contact direct, pe cai nestiute, dar amestecata in transcedental. Primim  si aici o importanta tema de meditatie, diluata suficient pentru a nu putea fi recunoascuta instant, ceea ce probabil ar fi expediat-o in banal.



Nu in ultimul rand personajele intrigii, creionate sumar, captiveaza intr-o tehnica putin utilizata pe ecrane . E meritul directorului Mike Cahill si este o adevarata binecuvantare ce compenseaza multele stangacii care incarca aiurea limbajul cinematografic (in absenta lor am fi avut cu siguranta prilejul sa intalnim in I Origins o adevarata capodopera, talentul lui Cahill fiind deasupra oricarui dubiu, dar direct proportional cu o graba condamnabila).



In ziua in care Keren il surprinde pe Ian masturbandu-se in prezenta unor imagini si obiecte fetis  apartinand defunctei foste prietene, reactia e una atipica. Keren, un om de stiinta pana la urma, nu il intrerupe, nu ii reprojeaza nimic si  mai ales il incurajeaza sa continue…Stie ca logica desprinderii de trecut are nevoie de fantezii defulante ce vor sfarsi mai devreme sau mai tarziu prin a isi afirma esenta  iluzorie.

Ca si Ian, Keren este riguros exacta, iar evolutia  celor doi intr-un spatiu ce se detaseza continuu (prin evenimente marunte) de tiparul pe care ar trebui sa il urmeze e o alta initiativa valoroasa, pe care din pacate pelicula nu o dezvolta, ea virand brusc spre un final  abrupt si neasteptat.

I Origins e o ipoteza interesanta si un prolific generator de teorii din sfera metafizicului. Pentru ca tu esti o fiinta care poti face asa ceva: Du-te sa vezi productia asta !






Picanterii:

-Medalionul purtat de Sofi semnifica  ochiul lui Horus, zeitate legendara,  care prin revenirea din moarte a impus acest insemn drept unul dintre simbolurile reincarnarii. Utilizarea lui in secventele in care apare este un ecou al dialogurilor care se poarta si un comentariu din off al acestora.

-Intr-una dintre scene, Ian poarta un tricou cu coperta albumului live Pink Floyd – Pulse, inregistrat in perioada turneelor Division Bell Tour din anul 1994; Coperta reprezinta o retina al carui iris intra in eclipsa unei planete, mecanismul unui ceas actioneaza acest  ochi, iar pe conturul   exterior lui apar, in ordine inversa, diferite faze ale evolutiei vietii pe Pamant:  In primele editii carcasa CD-ului a facut si ea mare valva avand montata discret in interior un led rosu care pulsa intermitent si a carui autonomie era evaluata la un.  E un mesaj colateral, aflat insa in stransa legatura ce evenimentele de pe ecran.

-Parabola tricoului e completata de cadrele in care Ian apare  citind cartea The Blind Watchmaker a lui Richard Dawkins, o lucrare in care e comentata analogia facuta de William Paley intre creatorul suprem si precizia mecansimului unui ceasornic, amandoua presupunand o complexitate inacesibila sansei, ori accidenalului.

-Titlul acestei productii este si el o sarada, caci in limba engleaza “I” = eu, se citeste in aproape aceiasi fonetica cu “Eye” = ochi.

-Filmul aduce si un omagiu celebrei fotografii de coperta National Geografic, pe care o si citeaza la un moment dat.




making of:

Panglica Alba
The White Ribbon - Das weiße Band, Eine deutsche Kindergeschichte - Michael Haneke (2009)


Martin: I gave God a chance to kill me. He didn't do it, so he's pleased with me.


Nici nu se putea face un film ca Das weiße Band altfel decat in alb/negru.

In amintirile noastre, locurile de dinainte si dupa aparitia tehnicii color, asa au ramas fixate, prin fotografiile de epoca pe care le-am intalnit de-a lungul vremii, stocate in tonuri de sepia.

De aia, atunci cand alege sa spuna o poveste despre "radacinile raului ", prin relatarea unei suite de evenimente deosebite, dintrun sat german de la inceputul secolului, Michael Haneke construieste mai intai de toate ambientalul adecvat story-ului: alb/gris/negru (intocmai ca pictorul ce  pregateste panza viitorului tablou, prin aplicarea stratului de fond) ... Comparatia nu e frivola intrucat pelicula chiar a fost catalogata de marea critica ca „o impresionanta fresca morala”....



Exista in cinematografia timpurie, filme ce nu si-au propus niciodata mai mult decat reluarea cat mai fidela, si in forma cea mai prescurtata, a unor intamplari iesite din comun, mizand totul pe spectaculozitatea lor; dupa cum exista inca si productii recente, care urmaresc doar acest scop intr-o varianta ceva mai elaborata.

Fiecare dintre ele pun temei strict pe subiectul povestii, si pe posibilitatile lui de a trece in subsidiar mijloacele de exprimare artistica, atunci cand el, subiectul, este din cale afara de interesant, atractiv, ori exotic.



Dar ce inseamna subiect exceptional ?

In White Ribbon, Haneke declina si analizeaza din mai multe unghiuri dilema, intr-un plot cu o intriga marunta si marginala, etalata insa in termeni extremi, si expusa insinuant, neobisnuit, dar perfect si lejer accesibila oricui.  

Nici macar un fragment insignifiant din pelicula asta nu e scutit de simboluri dedicate, enigma de subtext, tematica precisa, dar mai ales de o anumita atmosfera, ce insista sa se dezvolte logic sub ochii privitorului.



Cele patru structurii narative (simbol/enigma/tema/atmosfera) se deruleaza inlantuit si concomitent, iar pentru ca ele sa nu oboseasca, sunt intercalate  periodic momentele extatice ale unor cadre largi, cu punct fix de statie; panoramari descriptive lente si indelungate, iar atunci cand situatia o impune, in spatiile inguste, camera se retrage dincolo de usi, ori ferestre, preluand compozitii abil realizate pentru a modifica dimensiunile  prin progresul  deschiderilor. Sunt clipe de respiro pe care Haneke le propune, sugerand o densitate si o profunzime a demersului sufocante, care in fapt...lipsesc cu desavarsire.



Turnajul s-a realizat color, pe film Super 35 – MovieCam Compact, valorificandu-se pe cat posibil conditiile de iluminat necontrolate, cu dorinta anticipata de a obtine in final o inregistrare alb/negru. Haneke a contat simultan pe avantajele de control ale imaginii din  inregistrarile color, dar mai ales pe efectul de distanta al monocromiei ulterioare. In post proces totul a trebuit asadar refacut, nu numai prin conversia color-alb/negru, cat si printr-o prelucrare electronica avansata a unor secvente plan apropiat, pentru reactivarea contrastelor (de tip cadru cu cadru - vezi scena dansului cu Eva, filmata all around).



Personajele eminamente negative, Doctorul, Pastorul si Baronul, apar sumar portretizate dar in trasaturi definitorii, cu replici pe care niciun barbat nu le-ar intrebuinta in reprosurile adresate vreunei femei (ce ii mai este si concubina - in primul caz), prin impunerea unor reguli educationale dure si disproportionate (al doilea), ori prin atitudini ce desfid colectivitatea si bunul simt (cel de pe urma)...



Panglica alba, semnificatie universala a puritatii, impusa ca atare de secta feminista - Woman's Christian Temperance Union (1873), a capatat in timp valente noi, prezenta ei pe un brat reprezentand in ultimele decade atasamentul la un protest  impotriva violentei asupra femeilor si copiilor.

Haneke apeleaza la intreaga evolutie a metaforei, povestea lui centrandu-se pe acest motiv, insa recidivand prea des in simbolistica detaliului. De pilda intransigenta clericului, transferata magic si tacit spre copiii ce pedepsesc concret gesturile intelese de ei ca vinovate, reprezinta actiuni dorite si de parintele/instructor, dar imposibile lui.

Ca toti functioneaza dupa aceiasi morala ni se dezvaluie pe de-a-ntregul abia atunci cand, amenintati de suspiciunile Invatatorului, si Pastorul si copii isi iau apararea nepremeditat si din instinct, unii altora, fara a isi abandona niciodata ostilitatea, pozitiile opuse ori conflictul existent..



Parte a masurilor corective, purtatul punitiv al unei panglici albe de catre copii, pe toata perioada pedepsei (aici cu sens de invitatie la pace si la reconciliere), reprezinta  asadar, contextual, reactualizarea si reconfirmarea unui pact cu rol institutional.



In alt plan, suprapus linilor de demarcatie atat de limpede trasate: Invatatorul (singurul punct de reper precis, devenit astfel centru de greutate al plotului), iubirea lui cu Eva, dragostea lor.......

Apoi rusticul, bucolicul...adica decorul de fundal, compus din sateni, recolta, fermieri, femei, traditii campenesti...Masa inerta de manevra menita in a basoreliefa derularea, ce curge nestingherit, in episoade izolate si distante.....O povestea ce nu se spune niciodata, dar care se zideste caramida cu caramida, ajungand „la gata” exact in momentul in care filmul se termina indecis, cu multe si grele semne oficiale de intrebare. Caci naratorul din off nu a facut decat sa prezinte reportericeste versiunea sa..Una incompleta.



Frumusetea Panglicii Albe, tusa inconfundabila (de mare suplete si fermitate) a lui Haneke, raman cantonate in valoroasa ideea de a  trata narativul pe  cai descriptive diferite, in care cea de prima instanta ramane echivoca, cea din subtext divulga fara menajamente totul, iar celelalte infasoara si aseaza epicul in ambalajul nostalgic al vremurilor si a locurilor invocate.



Du-te sa vezi The White Ribbon...o naratiune minutios adevarata, riguros alcatuita doar din franturi obiective, si necontaminata de niciun parti pris....
In transpunerea ei pe ecran Michael Haneke a cheltuit obsesiv, nici mai mult nici mai putin decat zece ani de zile din viata sa...


Du-te sa vezi, nu un film, ci fimul unor intamplari; asa cum s-au pastrat ele in memoria colectiva si asa cum nicio amintire anume nu le-a putut retine....



Picanterii:

- eroii din acest film sunt cei care, crescand vor deveni nazisti. Parabola lui Haneke vizeaza doua aspecte: explicarea unei deveniri si radacinile raului ce se dezvolta din normalitatea universala a copiilor.

- filmul a capatat o notorietate fulminanta dupa ce a trecut aproape neobservat de catre premiul academiei pentru cel mai bun film strain. Explicatia tarzie si penibila e ca pur si simplu nu a fost vizionat de catre cine trebuia (neexistand posibilitatea fizica de a urmari toate peliculele inscrise).

- scenariul relateaza mai multe fapte reale, petrecute in perioada 1920-1940, intr-un sat austriac de la granita cu germania.





making off:

Frumusețe americană
American Beauty - Sam Mendes (1999)


Lester Burnham: [narrating] I had always heard your entire life flashes in front of your eyes the second before you die. First of all, that one second isn't a second at all, it stretches on forever, like an ocean of time... For me, it was lying on my back at Boy Scout camp, watching falling stars...



Indeobste cunoscut prin numai trei productii: Road to Perdition (2002), American Beauty (1999) si James Bond - Skyfall (2012) Sam Mendes este un talent inascut. E responsabil de tot ce e autentic si valoros din remake-urile unor musicaluri precum: Cabaret (1994), Oliver! (1994), Company (1996), Gypsy (2003), Charlie and the Chocolate Factory (2013), iar vestitul Donmar Warehouse din Covent Garden – West End – Londra......lui ii datoreaza  in cea mai mare parte uriasa glorie internationala.



Cu un profil pastrat intr-o deplina discretie, Sam Mendes era insa la data implicarii in cinema si unul dintre cei mai titrati regizori englezi cu un impresionant palmares de puneri in scena, din care nu lipsesc colaborarile cu aproape toate marile companii teatrale de pe mapamond. Asa ca, atunci cand filmul sau de debut, despre care ne-am propus sa vorbim azi, capata instantaneu: 5 premii Oscar, 6 premii BAFTA si 3 Globuri de Aur…asta nu ar fi trebuit sa mire pe nimeni.



American Beauty reprezinta un demers conceput cu sapte ani inainte de primul "tur de manivela", si la care s-a lucrat decisiv pana in ultimele secunde ale montajului, atunci cand secvente intregi s-au suspendat, iar parti consistente ale scriptului  au fost reorientate si atasate narativului cu sensuri radical opuse celor initiale.

Rulat in avanpremiera imediat dupa post-proces, strict pentru participantii la turnaje, filmul a surprins pana la uimire prin invoatiile de ultim moment, dar noua viziune nu facea decat sa intregeasca destinul intortocheat al acestei productii, care initial ar fi trebuit sa fie o piesa de teatru. Considerat  "prea dens" in substanta, proiectul a virat insa spre telenovela, pentru ca abia in final (cand studiourile DreamWorks cumpara materialul), sa ajunga scenariu de film.



Iarasi, daca in prima faza am avut de a face cu o satira la adresa cazului Amy Elizabeth Fisher ce tinea pe atunci primele pagini ale tabloidelor (o tanara de 17 ani ce impusca sotia amantului ei, si care ulterior intamplarii avea sa devina una dintre cele mai importante starlete porno ale vremii); in ultima etapa story-ul ajunge o tragi-comedie ce incrimineaza otova trasaturile definitorii ale societatii americane din clasa "intermediara" (middle class).



Lester Burnham: Remember those posters that said, "Today is the first day of the rest of your life"? Well, that's true of every day but one - the day you die.

In prim-plan insa, pe intregul parcurs, este vorba despre revolta unui om pe care toti ceilalti au decis sa il ignore. Poate ca rezultat al instrainarii, poate ca victima a unui sistem gresit in norme si reguli; ori poate ca efect al vietii pasive, Lester Burnham devine invizibil pentru sotia sa, doar un accesoriu pentru fiica, si inutil in anturaj, la serviciu, in pasiuni...



Suntem abil dirijati sa constatam cum cele mai multe dintre conditiile ce au contribuit la decaderea lui Lester ii sunt imputabile direct, si aproape simpatizam cu drama personajului, pe care il percepem ghinionist si nedreptatit….Insa odata ajunsi in realiatea lui, perspectivele incep sa se tulbure, certitudinile sa se estompeze, iar vina sa se dizolve.

Ce i se intampla nu sunt consecinte ale unei ontologii incoerente ori a absentei tot mai frecvente din propria evolutie, ci problemele de ordin existential, profunde si de esenta, in fata carora nici nu s-ar fi putut apara si care pandesc pe oricine.

Neasteptat si spontan, Lester muta castigator pe tabla de sah acceptandu-si surprinzator destinul si contrabalansand astfel spectaculos story-ul ce se indrepta spre banal; Felul in care se realizeaza trecerea de la criza individuala, spre racile sociale complicate (ce tin de convietuire, compromis si consens), reprezinta in opinia mea, marea izbanda a acestui film.



Cand incredinteaza rolurile cheie lui Kevin Spacey si Annettei Bening, Sam Mendes are iar o inspiratie geniala, amandoi izbutind sa izoleze personaje  impozante din partituri derizorii.

Impacarea, linistea si pacea lui Lester; opuse expansivitatii Carolynei (un agent imobiliar fara scrupule, ce nu reuseste sa faca diferenta intre succes si fericire, pierzandu-le astfel deopotriva) formeaza un suport solid pe care se poate edifica orice; inclusiv o productie desfasurata stratificat, cu multe tipologii  incarcate de indoieli, ezitari si confuzii, in care nimeni nu e rau pana la capat si in care nimeni nu reuseste sa se apropie macar de ceea ce si-ar dori sa fie.

Lester Burnham: My name is Lester Burnham. This is my neighborhood; this is my street; this is my life. I am 42 years old; in less than a year I will be dead. Of course I don't know that yet, and in a way, I am dead already.



Cinematografie excelenta cu imagini impecabile. Scenele wide-screen, in care compozitia cadrului e tratata cu o maxima atentie si mult simt artistic, sunt turnate in trei moduri diferite: unul static (formal si distant) pentru corpul filmului, un altul gratios si romantic - pentru scenele fantezie, si un al treilea dinamic si succint (cu camera din mana) pentru partile ce introduc elemente de tensiune si filmarile "din film". Metodele sunt utilizate alternativ, dar si gradual, prin dozaj progresiv-accelerat spre sfarsitul peliculei.



Este cam acelasi procedeu pe care Sam Mendes il intrebuinteaza in portretizarea celor doua protagoniste Jane si Angela, la care machiajul este din ce in ce mai discret pentru  prima si tot mai excesiv pentru a doua, pe masura ce intriga avanseaza. E sugerata in felul asta  deosebirea de atitudine a rolurilor interpretate si evolutia lor in raport cu sinele; caci trairile Angelei ii impun acesteia o maturizare imediata, in timp ce la Jane deriva e nevoita sa o mentina in neutralitate.



Aluziile la Lolita lui Nabokov sunt doar ocazionale si de coloratura. S-au pastrat in film numai din cauza eroinei de la care s-a pornit initial Amy Elizabeth Fisher supranumita de presa pusa pe scandal ca "Long Island Lolita".



Nuuuu. Fara niciun echivoc lung metrajul acesta este atat de preocupat de personajele sale, de Lester in primul rand, incat toate celelalte contributii devin, putin cate putin, doar marginale si cu functionalitate de ambient.

E Lester Burnham  un invingator ??...Nu stim, dar incercarea sa justifica orice…caci, chiar daca  pierde totul la final (pana si  viata), din exact punctul razvratirii sale el inceteaza sa mai fie un perdant.



Du-te si vezi American Beauty...un film cu subiect si predicat, extrem de frumos cosmetizat si jucat admirabil..O experienta plina, compacta si eliberatoare, livrata in doze usor de distilat...




Picanterii:

-Kevin Spacey si Annette Bening au fost prima si singura optiune a regizorului Sam Mendes pentru rolurile lui Lester si Carolyn, desi producatorii doreau sa il aiba pe  Chevy Chase, ori pe Tom Hanks, cu care se si semnase un precontract. Pozitia lui Mendes a fost insa atat de ferma incat acesta i-a oferit lui Hanks personajul principal din urmatorul sau film: Road to Perdition (2002), numai pentru a anula amaraciunea actorului si pentru a ii dovedi ca il apreciaza...in pozitiile care ii se potrivesc artistic

-Terry Gilliam a refuzat oferta de a regiza acest film. Imediat ce pelicula a devenit un succes  Gilliam a declarat ca nu regreta alegerea si ca viziunea sa ar fi fost oricum mult diferita de cea a lui Mendes.

-Pentru scurta scena topless, actrita Thora Birch (Jane) in varsta de numai 17 ani, a avut nevoie de acordul scris al parintilor si de prezenta acestora in platou la momentul inregistrari.

-Sloganul  “….look closer”  prin care filmul a facut o puternica impresie (asociat cu imaginea trandafirilor si sugerand tepi pe care frumusetea lor ii ascunde) a fost atasat afisului in mod intamplator. Regizorul Sam Mendes a vazut inscrisul pe dulap unuia din membrii echipei si i-a placut….

-exista o abundenta de referiri la Lolita (1962), "Lester Burnham" fiind anagrama sentintei "Humbert learns". Putine din ele apartin directorului Mendes, cele mai multe provenind din scenariu.

-studiourile DreamWorks impreuna cu scenaristul Alan Ball ar fi dorit ca rolul lui Lester sa ii fie incredintat lui Kevin Costner, Woody Harrelson, John Travolta sau Bruce Willis. Cand American Beauty a fost preluat de Sam Mendes orice demers in acest sens s-a intrerupt, intreaga critica anticipand un dezastru financiar numai consultand lista distributiei si speculand ca filmul era unul de debut. Contrar prognozelor incasarile au depasit orice asteptare (350 milioane USD, fata de un buget investit de 15)

Making of

Culoarea sentimentelor
The Help - Tate Taylor (2011)


Din fata camerei de filmat treaba pare si simpla, si la indemana…De aceea a existat mereu, exista, si din pacate va mai exista inca, un soi  de actori, nu foarte daruiti, care se cred regizori, inghesuindu-se cu ascutisul coatelor sa uzurpe aceasta pozitie. Inarmati cu un intreg arsenal de tehnici, si cu o lipsa totala de scrupule; mimand calitatile necesare si trecandu-si fara rusine pe numele lor munca si talentul tuturor celorlati participanti dintro echipa de filmare, (da, Woody Allen, de tine zic), aceasta specie va dainui.  

Lejeritatea condamnabila, prin care impostura poate accede in cinematografie (de la snobismul din sala de spectacol, si pana la frivolitatea criticii dispuse la orice compromis) a mai fost comentata aici si de data asta nu o sa reluam discursul. Ne vom ocupa in schimb de un grup mult mai interesant: cel al regizorilor nascuti, ce nu au avut sansa de a isi urma cursul firesc al devenirii, si care pentru a putea ramane aproape de pasiunea lor (platoul de filmare)  au acceptat temporar chiar si pozitia de actor. De acel potential tacut, care fie din lipsa curajului, fie din scepticism si neincredere in propriile forte, fie din vanitate, refuza incercarea.



Am vazut deja cazul lui Kasi Lemmons (Eve’s Bayou), unde o actrita modesta s-a transformatat, luand taurul de coarne, intr-un regizor genial, iar azi il vom aborda  pe Tate Taylor, un performer despre care nu se pot spune prea multe, dar un ireprosabil teoretician al scenei teatrale si, iata, un fenomenal director de film, pentru ca subiectul discutiei noastre: The Help, al doilea lui lung metraj, este un devastator testimonial autobiografic, transpus pe pelicula in cei mai exigenti termeni novatori imaginabili.



In general, o productie de mare succes, construieste abil si temeinic structuri narative care converg spre una, doua, trei…foarte rar patru, sau cinci, scene cheie de mare intensitate, ce concentreaza tema abordata in puternice momente expresive. The Help insa functioneaza aproape invers. Daca in prima jumatate a sa cadrele supraincarcate emotional sunt prezente cat pentru un intreg film, in a doua parte ele se tin lant si capata o stranie continuitate, rar si succint intrerupta in acalmii de durata clipei. E un procedeu costisitor ce consuma uriase energii si reclama considerabile disponibilitati empatice.





Indubitabil, in ciuda a tot ce se intampla pe ecran pe timpul celor 146 de minute, filmul asta nu e despre rasism. Si nici despre un proiect editorial secret/riscant, initiat de trei prietene ad-hoc, total diferite, dar cu interese care coincid.

Desigur, se vorbeste mult despre negrii a caror stare de sclavie s-a schimbat pentru o perioada intermediara in aceea de rândaş cu simbrie; despre felul discriminatoriu in care erau tratati cetatenii de culoare din cel mai radical loc al Americi anilor ’60 (Jackson, Mississippi); despre abuzuri, inechitati, injosiri flagrante, ori despre un atac destabilizator al sistemului prin literatura....etc. E adevarat, insa  The Help foloseste toate astea ca background, si numai ca sa scoata in fata o curioasa increngatura: bonele menajere de culoare, de pe pozitii subalterne, sunt mame surogat pentru copiii albilor; si pentru copiii acestora, iar cele mai longevive, pentru copiii, copiilor lor. In felul asta albii-stapani au pierdut controlul si abilitatile educationale, iar servitoarele, prin consecinta,  au dezvoltat adevarate vocatii pentru ele.

Ca urmare, generatiile elitei sunt crescute si instruite intr-un spirit diferit de catre slugi, ce insereaza si promoveaza in odraslele ingrijite, conduite morale proprii de tip cod etic, dar care se pierd inexplicabil pe parcurs, raporturile existente perpetuandu-se paradoxal sub aceiasi forma. Ce e special in story e ca anormalitatea conjuncturii nu e nici ea incriminata, ci doar atent radiografiata, intr-o cronologie progresiva cu multe meandre. Un scenariu atat de greu si de complicat, dar care curge lin si acaparant, intr-un amalgam de personaje perfect compuse de artisti cu posibilitati ce nu par sa aiba limite; caci The Help este un film ce degaja o colosala forta a interpretarii.



Calitatea imaginii, tratata cu o rigoare ce aminteste de precizia orologeriilor elvetiene, e si ea exemplara...Nu-i nici cea mai firava fisura in modul de expunere al cadrelor. Chiar si atunci cand se filmeaza in conditii de noapte eclarajul utilizat e calibrat milimetric. Ajuta mult la asta optiunea pentru reprezentari luminoase, pline de culoare, preluate stationar, ori cel mult in travelinguri lente. Cine procedeaza asa intr-o pelicula, transmite publicului larga deschidere pentru adevar, dar mai ales impartialitatea, acuratetea si obiectivismul relatarilor sale.....Prin iconografia limpede si clara, multe dintre  barierele spectator/cineast dispar pur si simplu, iar The Help straluceste cu fiecare act intocmai ca un briliant rotit in raze sclipitoare...



In camera saracacioasa a lui Aibileen, Skeeter: Cum e sa cresti un copil alb, atunci cand acasa, propriul tau fiu e ingrijit de altcineva ?? Aibileen nu raspunde..aparatul de filmat, urmarind privirea ziaristei, descopera si el pe perete fotografia unui pusti absolvent, iar Aibileen, in picioare, cu fata intoarsa la geam are ochii inecati in lacrimi….Ce dialog ar mai fi necesar ??..cati regizori comunica asa cu privitorul ???



Scena (pe muzica de Bob Dylan) in care Hilly, incurajata de trufie si alcool, intra vijelios pe veranda casei lui Skeeter proferand amenintari si injurii, balanseaza in putine secunde intreaga intriga a scriptului reorientand-o spectaculos..Atitudinea complet neasteptata a mamei, declansata spontan si adanc,  urmare a lecturarii cartii scrise de fiica (in care acuze si imputari grave o vizau direct), e fascinanta si evocatoare....Nu numai ca cele doua se raintorc una catre alta, dar ele se si asociaza de o maniera eroica, induiosatoare…Care este copilul ce poate ramane de gheata, atunci cand parintele, distant si ostil pana atunci, ajunge sa ii spuna:  sunt mandru de tine…??  ..sau, ce replica ar putea raspunde declaratiei: “esti mai bun decat am putut fi eu vreodata: pentru o generatie curajul a lipsit din casa asta, iti multumesc ca l-ai readus in familia noastra…” ori, mai exact :  Charlotte Phelan: Courage sometimes skips a generation. Thank you for bringing it back to our family.



Imi dau seama ca la Du-te si vezi colcaie o inflatie de superlative ce ar putea deranja..Caut sa diversific atat cat pot elogiile, dar mai ales sa pun un echilibru in ele, insa cronicile de aici vorbesc selectiv doar de productii certate ireconciliabil cu mediocritatea. Incap in rubrica asta numai filmele exceptionale si din cand in cand cate o capodopera…Mai tii minte cum arata una ?? Iti e dor sa o reintalnesti ?? Du-te si vezi The Help …Vorba unui slogan:Tocmai te-am rezolvat !

Preacher Green: If you can love your enemy, you already have victory.






Picanterii:
-cartea ce a prilejuit scenariul filmului, a fost scrisa de Kathryn Stockett, o prietena a regizorului Tate Tylor, cu care acesta a copilarit in Jackson, Mississippi. Inainte de a fi acceptat de o editura, manuscrisul a fost respins de alte 60.

-the help= ajutorul, aici cu sensul de ajutor dat in intretinerea unei case (corespunzand activitatii de menaj, sinonim = servitoare, slujnica), cel  pentru mentenanta/administrarea unei gospodarii, a unui camin; a capatat o traducere bizara cu ocazia publicarii volumului in limba romana. “Culoarea sentimentelor” este o aluzie la atasamentul doica/prunc ce n-ar tine seama de culoarea pieli, .... si o alegere total nepotrivita. Tentant in raport cu textul era cuvantul "sprijinul", dar avand in vedere ca HELP este un termen cuprins in dictionarul limbajului universal, indicat ar fi fost ca el sa ramana asa, adica netradus.  

-in carte nick-ul Skeeter (tantar-picioare de tantar) ii este atribuit Eugeniei, din cauza constitutiei avute in copilarie. Filmul nu explica in niciun fel apelativul.

-in 2011 The Help a obtinut 5 nominalizari la Oscar si un singur premiu (rol secundar Minny - Octavia Spencer, care a mai primit tot pentru asta un glob de aur, si un BAFTA ) Spectaculoasa, corecta si unanima a fost insa decizia  S.A.G.A. – 2012 (Screen Actors Guild Awards) care a premiat  in corpore 12 roluri ( !!!) ale productiei.



The making off:

Samsara
Samsara - Ron Fricke (2011)



Lumea asta….Daca nu-i o farsa, atunci cu siguranta e un spectacol foarte inspirat.
Afirmatia nu se doreste aforica, ci doar sarcastica: in lipsa altor reprezentatii, cum oare am putea-o aprecia obiectiv pe singura disponibila ?



Samsara  (tradus = cercul in permanenta rotatie al vietii) a fost catalogat ca film documentar. Nu vreau sa comentez decizia, cu care nu pot fi de acord, productia apartinand in opinia mea, fie filmului de arta, fie celui  "de autor"; dar este spre binele meu sa sustin cu tot aplombul ca indiferent cum ai incadra-o, ea va ramane de fiecare data aceiasi puternica demonstratie de forta a celei de a saptea arte.

Metodele utilizate in turnajul  imaginilor, rezolutia lor, decupajele si montajul cadrelor, nu sunt aleatorii asa cum ar putea parea la o frivola prima observatie, ci atent corelate dupa un scenariu premeditat. Estetica intrebuintata, de tip metaforic, sugereaza o realitate reformulata dupa schema precis structurata a unui alte ordini decat cea indeobste stiuta. Nu in zadar, asistat de  Mark Magidson (concept scenariu), regizorul Ron Fricke  se afla aici la a doua tentativa  de gen (dupa Baraka -1992) , si e limpede pentru oricine ca de aceasta data a asudat din greu pentru a oferii stabilitate unui plot vag, inundat in secvente de o impresionanta calitate si cu un remarcabil exotism.



Din toate timpurile, Samsara este a doua productie inregistrata  integral pe pelicula de 70 de mm, “singurul format cinematografic in masura sa cuprinda intreaga gama de culori” si a fost denumita de catre realizatorul ei “un ghid al meditatiei”. Cineva din critica de specialitate spune ca ar fi vorba despre o invitatie la transa, iar altcineva ca avem de a face cu o marturie. Una, care asemenea intamplarii imaginate de Ray Bradbury (Star Trek- ep. The Star), sa dainuie peste timp, atunci cand nu vom mai fii, doar pentru a relata povestea noastra. Care sa explice altor civilizatii frumusetea si miracolul acestei lumi, dar si cauzele care au facut-o sa piara.



Pentru spectatorul mai putin avizat Samsara e o miraculoasa calatorie nonverbala, ce parcurge 25 de tari, si strabate 5 continente in cateva din minunile planetei…Intr-un melanj sinuos, rand pe rand sunt aduse pe ecran traditii, obiceiuri, franturi din cotidian…indivizi din toate rasele si din toate natiile, tot felul de preocupari…..lung metrajul vorbind permanent doar despre planeta Pamant si despre realizarile omului, alternand insinuant un limbaj ce penduleaza dramatic intre critic si laudativ.



Cinci ani au fost necesari obtinerii materialului, la care grija pentru tehnica preluarilor aminteste de Griffith, si a carui montaj pare sa se fi facut sub indrumarea directa a lui Serghei Eisenstein.      



Lumea asta…Spectacol sau farsa ??  
Te invit cu staruinta: du-te si vezi parerea lui Ron Fricke si Mark Magidson  in complicata dilema…




Picanterii:
-coloana sonora a fost scrisa special pentru aceasta productie, dupa ce filmul s-a montat "la gata" in mut (no sound).

-compozitorul Michael Stearns a vizionat pelicula de opt ori inainte de a se aseza la masa de scris, iar anumite pasaje de legatura s-au improvizat direct in faza de post procesare sunet.

-Samsara inseamna in sanscrita o scurgere continua…un fel de Panta Rei..semnificand ciclul nastere-viata-moarte-renastere; roata vesnica a vietii..

-autorii au reusit incredibile negocieri pentru a obtine permisiunea de a filma la Mecca; insa chiar si asa, dreptul de a inregistra imagini in Korea de Nord, solicitat in mai multe randuri, le-a fost si le-a ramas refuzat.

-este primul lung metraj filmat integral pe pelicula de 70 mm si a doua inregistrare in acest format dupa Hamlet-ul lui Kenneth Branagh -1996 (care nu e socotit cinema, ci teatru).



The making of:

Chicago
Chicago - Rob Marshall (2002)




Filmul Chicago nu este, asa cum a fost catalogat, adica : succesul unei elaborate strategii investitionale.

In show-bitz planul bine ticluit nu e totul. Desigur reteta: alegi un subiect bun, cu priza la public, il imbraci intr-un scenariu convenabil, te ingrijesti de toate detaliile productiei si aplici cu constinciozitate tot ce ai invatat, functioneaza mereau...Insa nu e suficient.

Trebuie o sclipire..o scanteie, un moment de geniu..

Cel care primeste acest dar, in arta ca si in viata, iese de fiecare data castigator.



Ceea ce face ca productia asta sa devina importanta in cinematografie nu este atat meticulozitatea misanscenei , cat inspiratia divina a castingul. Cinci extraordinari interpreti, (Renée Zellweger, Catherine Zeta-Jones, Richard Gere, Queen Latifah, Dominic West ) distribuiti printr-o curajoasa initiativa, raportat la un musical ( actori profesionisti, nu maestrii cantareti, ori dansatori consacrati), fac ca Chicago sa se impuna, tocmai prin evadarea din standardele consacrate.


Caci sunt tipologii in care compozitia are o mare libertate de actiune, iar solutiile in toate cazurile.... exceptionale.



In 1975, atunci cand vodevilul ocupa scenele Brodway-ului, punerea pe note a piesei de teatru a Maurine Watkins, de catre  John Kander (pe versuri de Fred Ebb) a insemnat un important succes. Cum spectacolul e in actualitate si azi, prin rolurile personajelor evocate au avut timp sa se perinde o sumedenie de artisti, si e de presupus ca imensul material interpretativ acumulat sa fi fost o baza serios exploatata de producatori, atunci cand ei au decis sa incredinteze partiturile numelor de pe generic.

Story-ul e unitar. Suntem in plina perioada de dominatie a ziarelor de scandal, a titlurilor de o schioapa, si a modei „Front Page”. Gangsterismul este in floare, prohibitia la fel, iar orasul Chicago in centrul mondial al coruptiei, devenit placa turnanta a traficului de orice fel, dar si miraj pentru toti cei ce doresc sa isi incerce sansa vietii. Intre ei si turma de starlete gata pentru orice compromis de dragul afirmarii. Tensiuni intretinute de suita esecurilor degenereaza frecvent in acte grave cu consecinte ireparabile, asa ca plasarea actiunii intr-un asemenea ambient ingaduie un plot darnic in posibilitati, ce alcatuiesc o poveste solida, interesanta si cu miza.

Flexibilitatea caracterelor ce aluneca cu mare usurinta, de pe o pozitie pe cea diametral opusa; mimica complice a chipurilor din prim plan, tehnicile de montaj alert, intr-o deplina sincronizare cu efectele din coloana sonora (Michael Minkler, Dominick Tavella si David Lee, au primit si Oscar si BAFTA pentru treaba asta), dublate de coregrafia in forta, costumele precis si atent elaborate (recompensa cu Oscar si aici) chiar fac din Chicago un mega film asteptat pe ecrane de ceva vreme. Asta pentru ca, atunci cand a propus restaurarea stilului,  Moulin Rouge-ul lui Baz Luhrmann nu dusese lucrurile chiar pana la capat,  iar musicalul nu a fost niciodata un gen care sa tenteze prea multi directori, ori producatori.



Ca sa echilibrezi cinismul crud al unui film cu o poveste grea, ce se deruleaza intr-o continua extravaganta sonora si vizuala e nevoie de o contra-componenta pe masura , asa ca ideea de a sugerea ca tot ce vedem ar fi de fapt rezultatul unei proiectii pline de imaginatia supraincarcata a eroinei  Roxie Hart (Renée Zellweger) e excelenta si extrem de valoroasa.



Un important critic de film, vorbind despre ecranizarile musical observa ca daca publicului nu ii plac  din cale afara intreruperile unui scenariu pentru o pauza cantata, in mod bizar, lui ii plac foarte mult cantecele intrerupte de firul unei povesti. In cazul de fata melodiile sunt alert si spectaculos ecranizate, calitatea lor una confirmata de timp, iar sucesiunea si intreruperile narativului bine balansate.

Cu o cinematografie controlata cel mai sever din eclaraj, dar si saturata in minunate nuante simbolice, mai mult sau mai putin subtile, Chicago e o poveste frumoasa, marcanta, si una deosebit de captivanta, prin rasturnarile neprevazute. Impresioneaza prestatia memorabila a Zetei –Jones (sa nu uitam ca pana sa se apuce de actorie ea a facut foarte mult dans) si stangaciile lui Renee, care, desi discrete, nu au mare relevanta, pentru ca rolul interpretat este oricum cel al unei vedete aspirante ce incearca sa acceada  compensand lipsa de talent prin alte mijloace..



Cadre pline, perpetuate intr-o miscare asociata ritmului impus de sound, fixeaza imagini de intensa alegorie artistica, asa cum este pledoaria avocateasca suprapusa dansului de step, conferinta de presa in care reporterii sunt manevrati precum papusile suspendate in sforile animate de abilului avocat, scena cu papusarul ventriloc, toate semnificand puterea de manipulare, cea care nu mai pune niciun pret pe adevar si dreptate si care mizeaza totul pe discurs si pe posibilitatile lui de a demonstra orice, atunci cand e bine sustinut. Iarasi, in cursul piesei Cell Block Tango fiecare dansatoare imita scena crimei de care e acuzata sfarsind pantonima prin marcarea cu o panglica rosie ce simbolizeaza singele victimei. Singura Hunyak utilizeaza o panglica alba, caci ea este nevinovata.





Vodevil, cabaret, teatru de revista ???...de ce iti faci astfel de probleme ??
Cand vine vorba de arta n-ar trebui sa ai atatea prejudecati..de fapt n-ar trebui sa ai niciuna.

..Du-te (dezinhibat) sa vezi un spectacol foarte bine reusit, compus intr-o deplina armonie, plin de culoare, cu imagini speciale, muzica fermecatoare si cu o intriga pe masura...toate intr-un film grozav.





Picanterii:

- chiar daca numarul de dans este dublat de un steper profesionist, Gere a luat lectii de specialitate timp de trei luni pentru a putea sa ajunga in atitudini ce pot fi preluate de dublura. Si-a insusit tehnica, insa nu intr-atat incat sa poata performa singur intregul act.

- inainte ca propunerea sa ii fie facuta lui Richard Gere, rolul avocatului Flynn a fost refuzat pe rand de John Travolta, Kevin Spacey, John Cusack, Steve Martin si de Hugh Jackman. O suita impresionanta de actori au fost contactati si audiati  pentru ocuparea rolurilor disponibile: Madonna (Velma Kelly), Goldie Hawn, Kathy Bates, Rosie O'Donnell, Nicole Kidman, Gwyneth Paltrow, Kristin Chenoweth (Roxie Hart sau Mary Sunshine), Cameron Diaz, Whoopi Goldberg ( Mama Morton) si Britney Spears ( Kitty Baxter), Toni Collette, Winona Ryder, si Marisa Tomei pentru alte roluri. Succesul unui casting de aur nu a fost asadar o simpla intamplare.

- rolul lui Roxie i-a fost initial incredintat Zetei Jones, insa aceasta a ales sa fie Velma Kelly din simplul motiv ca dorea sa interpreteze in film melodia "All That Jazz". Cum ea apartinea rolului secundar Zeta nici n-a clipit in alegerea ei. Discutii mult mai largi s-au purtat intre regizor si Zeta in legatura cu lungimea parului, care pana la urma a fost asa cum si-a dorit actrita: scurt.

- afisul filmului a fost subiect de mari controverse intre agentii celor doua actrite de rol principal. s-a ales optiunea in trompe l'oeil care a fost singura in masura sa satisfaca toate pretentiile.

- intr-un anume fel, acest film este un remake. au mai exista doua ecranizari ale dramatizarii Maurinei Watkins - prima filmul mut Chicago 1927 si a doua un non musical  Roxie Hart (1942) cu Ginger Rogers.



Making of

Intr-un an cu 13 luni
Rainer Werner Fassbinder - In einem Jahr mit 13 Monden(1978)



Ca luna plina are o influenta directa asupra marii si a femeii este un fapt deja dovedit, ciclul de 28 de zile fiind si cel care corespunde celei mai importante dintre mareele unei luni calendaristice. Mai stim ca unele operatiuni botanice (transfer rasaduri, altoiri, toaletari riscante, insamantari, etc.) au mult mai multe sanse de succes daca sunt realizate in ziua cu luna plina, ca vanatoarea si pescuitul se desfasoara altfel in aceasta perioada si, in fine, ca luna plina are un efect direct asupra unor anumite devieri de comportament; ca bolnavii mentali sunt mult mai agitati pe timpul ei, existand chiar si o categorie de „lunateci” ce au crize doar cu ocazia evenimentului.



Ar mai trebui spus si ca: pentru Eric Rohmer, ultimul dintre «ultimii reprezentatntii» ai noului val francez si unul dintre factorii activ influenti ai lui Rainer, luna plina mai e si motiv de insomnie/introspectie („Les Nuits de la pleine lune”- 1984).


                                     



Inca din generic Fassbinder ne pune la curent  insa si cu un alt obicei astral important, ce pare sa se confirme la randul lui:

„Fiecare al şaptelea an este un an al lunii. Anumiţi oameni, a căror existenţă este influenţată în primul rând de emoţii, suferă de depresii profunde pe parcursul acestor ani. Fenomenul este valabil, dar într-o mai mică măsură, şi pentru acei ani care au 13 luni pline. Iar atunci când un an al lunii este şi unul cu 13 luni pline, pot rezulta catastrofe personale de neevitat. În secolul al XX-lea, există şase ani marcaţi de această constelaţie periculoasă. Unul din aceşti ani este 1978”


                                           



Dar nu despre luna e vorba in plot. Ea ofera doar o posibila explicatie pentru  un impas ontologic ce se acutizeaza brusc si fatal si care, desi pare sa rasara de nicaieri, a fost mereu prezent.



Sa intelegi un asemenea film azi, nu-i deloc o treaba usoara.
Cele mai multe dintre temele aduse in discutie, socante si in mare actualitate la vremea facerii lui au devenit caduce, iar tehnicile de pionierat care l-au facut remarcat sunt deja rutina in industria cinematografica.

Chiar si asa, tragedia unui transexual aflat in pronuntata deriva existentiala, ce nu reuseste sa angajeze o comunicare adevarata cu niciunul din semenii la care cauta disperat ajutor, suprapusa pe imagini dure (unele grotesti, altele burlesti)  intretinute de citate intregi din Schopenhauer si Goethe, ramane un experiment de impact pentru oricine si pentru oricand.








Dupa parerea mea nu avem de a face cu cel mai bun film a lui Fassbinder (sunt fan infocat si exigent a lui Rainer Werner Fassbinder). Daca  nu as stii ca povestea asta trebuie privita si altfel, as fi chiar tentat sa afirm ca e unul dintre cele mai slabe. Insa  in interiorul demersului, chiar la baza lui, sta ascunsa prin alegorie o puternica drama intima a autorului, care isi pierde in conditii similare celor din scenariu (suicid), cel mai bun prieten (si iubit) pe un anume Armin Meier.  



                                           



Si moartea lui Meier si filmul se intampla (realizeaza) in acelasi an, la distanta de numai cateva luni ; iar daca mai remarcam ca Fassbinder face simultan imaginea, montajul, scenariul si regia..intelegem repede cat de personala e treaba, si cam ce insemna pentru cineva responsabil, datoria fata de un absent drag ce nu va mai reveni niciodata.


                           
                                           



De ce recomand acest film ? Pentru ca el este unul bine spus, intens obsesiv si surprinzator de educativ. Iti iese greu din cap, te urmareste multa vreme, iti reprima importante porniri si influenteaza inca si mai multe decizii.



E o traire. Incearca-o.... Incearca-l : Du-te sa il vezi !



                                         



Ce ar mai fi de spus…?


Ahh...Desigur.. 2012 a fost un an cu 13 luni pline...si sa nu imi zica nimeni ca acel an a fost unul sarac in deceptii, ori drame...iar pentru unii : chiar: catastrofe personale de neevitat.

Si ca si cum nu ar fi indeajuns: 2013 a fost un an al lunii...stranie suita....



making of

Iubire
Michael Haneke - Amour (2012)



« ..rien de toute cela ne merite d’etre montre... »



S-a spus despre filmele lui ca sunt infinit mai usor de facut,  decat de urmarit, iar despre acesta ? Ca e o capodopera pe care n-ai vrea sa o vezi.. Am ezitat mult inainte de a decide sa vorbesc despre el aici, unde orice comentariu se vrea, daca nu o invitatie, macar o recomandare;
                                                       


…Una peste alta, dincolo de orice parere, acesta ar putea fi totusi cel mai bun film al lui Michael Haneke, care nu-i chiar neica nimeni.  Vorbim de Amour, o posibila replica tarzie a celebrului Nous ne vieillirons pas ensemble (1972), a lui Maurice Pialat.
                                                       


Cu peste 50 de premii si inca pe atatea nominalizari, la mai putin de un an de la lansare, Amour  se instaleaza direct in arhiva de aur a cinematografiei universale ca si cum ar fi fost totdeauna acolo si este o realizare peste care n-ai dreptul sa treci. Pentru ca aici sunt explorate metodic si exemplar raporturile dintre doua subiecte generice: dragostea si moartea,  despre care,  un mare poet roman zice fara gres: ” In fata dragostei si a mortii/ Noi toti redevenim copii” (si se va vedea in film cata dreptate are) .
                                           


Ca dragostea are domiciliul stabil in Paris – Franta (cum nu uita sa precizeze mereu americanii), si ca ea e accesibila pe deplin numai varstei trecute de maturitate ( atunci cand cele mai multe dintre fantasmele ce o insotesc indeobste, dispar) sunt certitudini.  Asa ca, vorbind de iubire, Haneke ne  conduce magic  prin relatia tarzie dintre doi intelectuali octogenari  ce nu par inca pregatiti pentru ultimul act. Invatam impreuna cu ei,  din mers,  si ii vedem intelegator, reusind sa se alinieze conditiei cu o prestatie excelenta din care nu lipsesc gesturile majore:  sacrificiul, refuzul, daruirea, neputinta, renuntarea,  umilinta, resemnarea, curajul si increderea.
                                                 


Tema nu-i chiar atat de directa, iar  subiectul unul greu, profund depresiv. Intotdeauna dramele au un circuit sinuos si trec complicat prin popularitate; asa ca meritul lui Haneke este cu atat mai mare, pentru ca filmul asta se instaleaza adanc in tine. Haneke efectiv  fascineaza prin uriasa diversitate de emotii  extreme pe care reuseste sa le transmita aici pe cale cinematografica.

Jocul actorilor, de o sublima naturalete,  mascheaza aproape complet partea  interpretativa. Esti convins sa crezi ca ei traiesc tot ce li se intampla si ca reactiile lor, unele absolut  normale, nici nu ar fi  cele sugerate de o viziune regizorala (foarte ferma in cazul lui Haneke). La fel ca intregul plot: totul pare atat de simplu…. si el si ea fiind in realitate varstnici si cu preocupari existentiale asemanatoare personajelor intrupate.
                                             


Pe de alta parte alegerea unghiurilor de filmare (este de-a dreptul incredibil cum poate Haneke sa reorganizeze micuta locuinta neutilizand aproape niciodata acelasi decupaj, ori acelasi punct de statie), a scenografiei si a decorului, a coloanei sonore (e fantastic ce face si din asta, filmul legandu-se coerent aproape numai in jurul ei,  intr-o continuitate abstracta, compusa  subtil din imbinarea unor imagini ce preced actiuni, ori din altele care succed: flashback / flashforward) toate aceste tehnici  ajutand decisiv  la discretizarea actului cinematografic si lasand farmecul mirajului sa isi faca treaba nestingherit. Pe intreaga perioada a proiectiei, chiar uitam ca urmarim doar un film.

De mare incarcatura, scena in care Georges o urmareste cantand la pian pe Anne asezat intr-un fotoliu din care intorcandu-se sa opreasca cd-playarul (un TEAC, my favorite lebel, n.a.), anuleaza imaginea Annei. Ne ajuta metaforic sa pricepem ca Anne nu a fost niciodata acolo, ci doar in mintea lui…dar si ca derularea in timp a evenimentelor e incerta si ambigua…ca spectatorul trebuie sa participle la reconstituirea temporalitatii…Filmul abunda in astfel de parabole (dar pe asta si trailerul si intreaga critica o citeaza)...intre ele si cadrul de patru secunde in care apar cei doi, atunci cand sunt vizitati de fostul lor elev...
                                               


Ce ar mai fi de adugat ?
Pai faptul (revoltator) ca in recenzia sa, ziarul The Guardian clasifica pelicula la genul horror, identificand in boala si batranete elemente de teroare angoasante pana la terifiant, intr-o graduala crestere a intensitatii si  care starnesc in spectator spaime si ingrijorari latente.

Ca Haneke are obiceiul de a isi agresa  publicul prin scene dure, ori supraincarcate empatic  nu-i ceva nou, insa sa numesti acest film unul horror imi pare cam deplasat..Ca mare admirator al genului stiu ce vorbesc.  Caci nu imi e rusine sa afirm ca sunt adict al horrorului, dupa cum apreciez mult si filmul pornografic…. Si nici nu ma jenez sa mai adaug,  ca in opinia mea persoanele care isi incep discursul de apartenenta la cinema cu fraze sablon prin care isi disociaza interesul  fata de cele doua genuri sunt  blocate fie in snobism, fie in ignoranta, fie in deruta, fie in conventional.

Nu, nu-i vorba de un horror...Caci, cum ai putea sa ajungi in groaza cand ai dragostea cu tine ? ..

E un film despre iubire..d’aia se si cheama asa.
                                                     


Vezi acest film. E o capodopera….Insa, inca o data, daca nu te afli intr-o stare care sa iti permita sa tratezi cu deprimarea  de pe pozitii elastice si avansate…atunci  poate ca ar fi mai bine sa ii mai amani vizionarea.


Acum, sau mai tarziu,  Vezi acest film !..ai mare nevoie de el.
                                                                 




making of

Aferim
Aferim - Radu Jude (2015)

Tratata intensiv  cu productii ce i-au marcat devenirea, generatia careia ii apartin a fost educata in spiritul respectului pentru haiducie. Alaturi de piese de teatru, seriale radiofonice, povestiri in foileton publicate pe formatul de buzunar, pana si ecranizarile anilor ’60 povesteau (prea) frecvent intamplarile bandelor rebele, ce actionau prin codrii, jefuind si praduind boierii in adulatia generala a poporului, a clasei muncitoare dominante si a spectatorilor de toate varstele.


Din gasca de razvratiti nu lipseau starostele (un barbat model, voinic, frumos si drept), fratele lui de cruce (care sfarseste aproape mereu prin a il vinde), raspopitul (un popa expirat), tiganul haios (in gura caruia erau asezate replici savuroase, vecine cu obscenul), femeia ingenua (de cele mai multe ori hangita, sau curtezana), iar peripetiile cetelor de justitiari, vanate cu  potere ale  arnautilor si cu armatele lui voda tineau atentia treaza, salile pline, si devenisera un important subiect  de comentarii generand o  anumita cultura, in absenta careia cu greu iti gaseai locul in vreo conversatie.



Taman de aceea, cand alege sa isi plaseze story-ul intr-un astfel de mediu, Radu Jude face o miscare abila.....si prin extragerea din peisaj a clasicilor talhari de codru: una de-a dreptul inspirata.


In locul lor, nostalgia unor vremuri ce ne apar mirifice, negociaza cu adevarurile nestiute ale epocii in care structurile functionau altfel decat stim azi, si in care raportul valorilor se quantifica prin reguli simple si directe.

Nu cred insa ca regizorul a pariat prea mult pe efectul  amintirilor, ci mai degraba cred ca el a urmarit reeditarea izbanzii retetei, ce a impus lungmetrajele de gen in atentia si simpatiile publicului larg din trecut. Pentru ca atunci cand si-au facut aparitia pe ecrane  povestile astea au impresionat puternic placand foarte mult…..si e tare curios cum de la revolutie incoace nimanui nu i-a dat prin cap sa resusciteze interesul asta latent.  

Tematica perioadei postfanariote, sustinuta de o consultanta istorica de cea mai inalta exigenta preia planul principal al unui film in care actiunea in sine e marginalizata iar personajele creionate sumar….si face asta de o maniera surprinzatoare cu un real succes.




Fara sa fie o capodopera, Aferim este un film mare si de referinta. Beneficiile imaginii fara cusur si ale  peisajului perfect ales, sunt intregite prin costume , decor de incinta, si montaj, armonizate impecabil cu tehnica de inregistrare real eye, acolo unde obiectivele cu focala de 50 de milimetrii fac legea, fiind preferate chiar si in situatiile ce impun deschideri mai largi (cu toate consecintele asupra integritatii cadrului).

Supunandu-se acestui imperativ domnul Jude incearca sa obtina impartialitatea naratorului si manevra ii rasplateste din plin staruinta: nu simtim cine stie ce apropiere fata de vreun personaj, relatarea e credibila si distanta, subiectivismul absent.

De fapt, rezultatul favorabil al peliculei sta concentrat tocmai in jurul scenelor cheie, in care atmosfera e reconstituita atent pana la detaliu, iar imaginatia privitorului e constransa sa participe activ. Pulsam in ritmul de iarmaroc si zaiafet, stam la aceiasi masa de han cu Costandin filozofand asupra precaritatii, conspiram tacit la micile ciupeli ale zapciului si pactizam cu onestitatea  sa crestineasca ce il impinge sa incerce  asezearea  faptelor si a pedepsei in acord cu o morala detasata, dar si cu o legislatie mai mult anticipata decat cunoscuta ori aprofundata.

Ajuta mult optiunea pentru formatul 35 alb/negru, desi in viziunea mea prelucrarile alternatand secvente color ar fi fost de preferat, ele putand expanda planurile ansamblu de mare generozitate, in identificarea carora echipa s-a cheltuit serios in aflarea locurilor potrivite prin Cehia, Bulgaria si Grecia. Apropierea de Rubliovul lui Tarkovski, modul de cupaj  eisensteinian  si rezonanta John Huston asociata  road movie-ului, pentru care se fac concesii cat roata carului, sunt simple argumente suplimentare ce consolideaza o estetica solida si nu "scapari" ale unui stil personal, tinut prea autoritar in frau.



Cam in acelasi scop, dupa o tehnica indy-hollywoodiana mai veche,  plotul e condimentat cu mici ironii aluzive si presarat cu fraze licentioase ce fac deliciul unui anume public, spargand monotonia (cum este scena intersectarii accidentale din padure in care participantii, calareti si carutasi, fac schimbul cuvenit de injurii specific traficului modern de pe soselele si autostrazile din balcanii de azi, dar si de aiurea).



Simpla si marunta istorioara de fond, ea insasi (un fel de barfa), are doza ei de farmec, intrigile de buduar pastrand intotdeauna treaz interesul pana la ultimele clipe ale deznodamantului; iar idila dintre o boieroaica si argatul  tigan, chiar are in ea potentialul unor ispravi mai dihai decat  a decis sa foloseasca Radu Jude in scenariul sau.



Una peste alta Aferim reprezinta un pas important al cinemaului atutohton, aflat in deriva de prea multa vreme. Senzatia mea, ce tine seama de cautarile acerbe (laudabile in sinea lor, dar care se petrec, din pacate, intr-un sigur loc) ale “noului val” de regizori romani  (al catelea ??) e ca acest film face o ruptura fara precedent, deschizand un drum plin de promisiuni.


Ca sa poti spune din toata inima Aferim dupa vizionarea acestei proiectii: Du-te sa vezi Aferim !

N-ai sa-ti pierzi vremea. Fiindca Aferim este:

"....un cuvânt folosit cu profundă ironie pe parcursul filmului, dar care îi poate fi adresat, fără nici o urmă de ironie, regizorului".



Picanterii:

- "Aferim" insemna in romana "Bravo" !
- Filmul a fost turnat în numai 25 de zile, cea mai mare parte a sa în Munții Măcinului și în zona Mănăstirii Horezu.
- Este unul dintre cele mai de amploare proiecte cinematografice românești din ultimii ani si a fost finantat din patru surse, din trei tari diferite, utilizandu-se inclusiv banii comunitatii europene
- Scenariul a plecat de la ideea identificarii unor probleme din trecut, care au ajuns să ne infuenţeze în prezent.. Este considerat un puternic protest antirasist si antisemit, ce incearca sa justifice pe seama traditiei lipsa de toleranta a societatii romanesti din zilele noastre.
- Scena erotica din popasul la han, care o are in prim plan pe prostituata tiganca Zambila a avut mai multe alternative socotite in exces,  la care s-a si renuntat, consultantii stintifici convingand usor scenaristii ca sexul oral nu era o practica prea respandita a perioadei evocate, si in niciun caz nu in randul populatiei. De asemenea, intr-o prima varianta totul ar fi trebuit sa se petreaca intr-un conac, iar povestea ispitirii lui Carfin sa fie ilustrata intr-o secventa destul de lunga.
- Radu Jude a declarat ca filmarile au inceput fara ca intriga sa fie foarte limpede in capul cuiva si nici finalul cunoscut. Lucrurile n-au fost separate mecanic, au mers în paralel, ne gândeam la scenariu, în timp ce filmam, am schimbat povestea din aproape în aproape
- "Aferim!” al lui Radu Jude a câştigat Ursul de Argint pentru regie la festivalul de la Berlin din acest an.

Making of:

Ţara minunilor
Tideland - Terry Gilliam(2005)


"Before sleep, the last sound to fill my ears was the beating of my heart, and I knew I was slipping past the tideland, going beneath the ocean and sinking away from What Rocks."





Jeliza-Rose e o fetita cuminte ce isi traieste copilaria introvertit, intr-o lume fabricata artizanal, din cateva modeste resurse  fanteziste. E alternativa aleasa in raport cu mediul familial (confuz si incoerent) pe care realitatea i-l propune la schimb. Abuzul de droguri, alienarea si paranoia ii domina ordinea casnica a caminului si ii stabilesc reguli de convietuire ce mimeaza cu stangacie si caricatural  normalitatea.





Evenimente ce se succed grabit (moartea parintilor si abandonul intr-o ferma parasita din adancul texasului) pun stavila coabitarii pasnice dintre fictiv si cotidian,  iar Jeliza e nevoita sa se transfere cu totul in imaginarul adaptat acum noului ambient.





Spre deosebire de Ofelia lui Guillermo del Toro (Pan's Labyrinth), fantasmagoria din Jeliza-Rose e una pitoresca, comunicativa si neconditionata. Ocupantii au pretentii putine si evolutii limitate. Mystique, Sateen Lips, Baby Blonde si Glitter Gal capetele unor papusi animate de degetele mainii…sunt ascultatoare nu solicita nicio proba, nicio restrictie… Oglinda laturei absurde a unei lumi promitatoare in uratenia ei, nu e pana la urma decat un pretext. Caci Tideland e un  film al contrastelor pe toate palierele, iar aceasta compunere e responsabila de receptia inegala a productiei ce a inregistrat toata gama de aprecieri de la cele mai aspre critici pana la elogiile doldora in superlative.





Beneficiind de o mare libertate in expresie Terry Gilliam lasa frau liber creativitatii mai mult decat in oricare alta realizare de-a sa..si poate ca taman din cauza asta avem ceva probleme in a il recunoaste prin stil. E insa dimensiunea picturala a unor secvente cheie cea care ii iese cel mai bine si asta pusa in aceiasi rama cu incontestabilele calitati de povestitor fac din Tideland o pelicula plina de personalitate si cu un remarcabil impact. In plus aici metafora e la ea acasa, parabola isi face de cap, iar aluziile si citatele abunda.





Contrastele de culoare, amalgamul de optica diferita (utilizat de cele mai multe ori intr-un singur cadru), arhitectura personajelor, costumatia si prezenta lor scenica sunt atuurile de baza ale onirismului din plot, iar intreruperea de final, cu revenirea in planul real ne fac sa credem ca totul nu a fost decat o iluzie, doar visul miraculos al unui copil oropsit.





Ce mai film …..


Optimist si ireal, comic si plin de suspans – Tideland sarbatoreste puterea imaginatiei copiilor.


Poate ca “Du-te si vezi” ar fi trebuit sa inceapa chiar de la aceasta prezentare, caci Tideland e exemplul cel mai viu al fenomenului cinematografic dintotdeauna, a caracteristicilor si a particularitatilor care il definesc si il personalizeaza in fata celorlalte forme ale artei.

Sala de proiectie primeste pe oricine, iar cand usile se deschid, la sfarsitul spectacolului, nu toti cei care o parasesc pleaca incarcati la fel. Fiecare primeste doar ce poate. Teatrul cu (sau fara) ecran, e unul din acele putine locuri in care imparteala se face corect si echitabil.





Tideland a fost un demers considerat exceptional si unic in Japonia, dupa cum el a cumulat simultan unanimitatea celor mai aprigi si mai manioase reprosuri ale presei britanice…si toate astea pe buna dreptate…caci, paradoxal, coexista in el (fara sa se influenteze reciproc) atat o capodopera cat si o jale de film. Cum e posibil asa ceva ?? Du-te si vezi !!







Picanterii:

-in editia speciala a copiei DVD,Terry Gilliam prezinta Tideland ca pe o combinatie intre Alice in Tara Minunilor (lewis carroll) si Psycho (alfred hitchcock), .."TIDELAND este o poveste care exploreaza rezistenta unui copil si felul in care aceasta supravietuieste unor circumstante bizare"

-tot in comentariile despre film ni se spune ca finalul ar fi fost ales ca un compromis intre o varianta avuta in cap de Guilliam si una propusa de investitor Harvey Weinstein (acelasi care a furnizat banii pentru Pulp Fiction si Gangs of New York - intre altele). Din pacate nu ni se povesteste nimic despre oricare dintre ele.

-scenariul a fost conceput dupa nuvela  omonima a lui Mitch Cullin, o literatura de cea mai buna calitate, pe care filmul nu reuseste sa o redea nici macar in parte, desi imaginea cu care ramai dupa parcurgerea  amandorura se aseamana foarte mult

-intreaga productie e strabatuta de trimiteri la mumii si/sau la mumificare. In afara celei ce se poate vedea in cartea cu poze a lui Noah (el insusi dupa deces), infatisarea mamei lui Dikens si Dell este identica celebrei Grauballe Man Den din Iutlanda.

-atitudinea lui Guilliam de a promova pelicula prin critica sistemului corporatist al industriei filmului nu a insemnat  o idee buna. Tideland a fost literalmente sabotat prin refuzul de a fi distribuit pe teritoriul USA, masura care a cedat (sporadic) abia doi ani mai tarziu, fara publicitatea necesara.

making of:

Coffee and Cigarettes
Jim Jarmush – Coffee and cigarettes (2003)


Iggy: "Cigarettes and coffee, man, that's a combination."

Pentru cinefilii aplicanti.

EXERCITIU : Se iau doi amici si un aparat de filmat (poate fi si cel de la un telefon mobil performant). Se fixeaza aparatul pe o incadrare care sa ii poata cuprinde simultan pe cei doi, din orice unghi convenabil.  

Apoi se stabilesc : o actiune (oricare...ex: cei doi joaca tabinet, impletesc cosuri din nuiele, fac impreuna un puzzle, planteaza flori, ori culeg nuci) si o tema de palavrageala, de pilda viitorul aparatelor de decorticat orez sau....avortul...(de ce nu ??)

Se opereaza ajustari minimale ale sunetului si ale calitatii imaginii, apoi se striga: Motorrrrr (Action pe limba americana, materna platoului) !!!!.

Cei doi au doar indicatii sa nu iasa din cadru, sa faca ceea ce au de facut si sa zica, in dialog unul cu altul,  tot ce le trece prin in cap despre decorticat/avort. Garantat, la capatul a cateva ore bune de fimare si dupa o sortare ambigua (coerenta, sau alandala), se va obtine un  scurt metraj macar egal, daca nu mai bun,  cu cele 11 povestioare care alcatuiesc filmul lui Jarmusch.

Atat de simplu.

                                     

Sigur, asta asa, ca tema de casa (incurajatoare), pentru interesati. Daca vrei insa sa iesi si pe ecran, pe "marele ecran",  atunci singurele lucruri ale retetei care se schimba sunt echipamentele: camere pro, sisteme de iluminat/captare a sunetului specializate si nevoia imperativa a unui investitor, care sa bage bani in chestia asta (aparate, reclama, distributie, etc.), si care sa aiba toate conexiunile necesare. Faci asa ceva si poti sa te stergi la fund cu Moartea Domnului Lazarescu - Cristi Puiu (film care, intre noi fie vorba, e numai bun de asa ceva)

Insa etapa de care zic, nu mai e nici pe departe la fel de accesibila....

                                             

Acest film a lui Jim Jarmusch e reprezentativ pentru modul in care a functionat si functioneaza inca sistemul american independent  ( ???),  cunoscut sub numele Sundance Institute, caruia, in Republica Danga i-a fost alocat un episod intreg din istoria cinematografiei.

Nu insist asupra lui, insa atata vreme cat exista un public contestatar de dragul contestarii, vor exista si productii cinematografice care sa ii satisfaca cerintele. Observatia e valabila pentru cele mai multe dintre filmele care au provenit (era sa zic parvenit) din directia Sundance.

                                             


La subiect: Tema aleasa este taifasul.
Cadrul: o masa, cesti de cafea si scrumiere.

Ni se sugereaza din dialoguri ca am fi generatia cafelei si a tigaretelor si ca cele din urma ne pot ucide. Actorii, atunci cand sunt profesionisti improvizeaza utilizand interpretari de cabaret, iar cand sunt amatori urmaresc un text vag prestabilit cu un joc minimal (mai mult la nivelul gesturilor).

Pentru a da o unitate filmului unele imagini sunt recurente. Cateva replici si o singura priza (cea filmata de deasupra mesei) se expun repetativ si apar in mai multe povesti. De asemenea suprafata cadrilata a fetei de masa, a mesei cu intarsii, ori a decorului din scena cu Cate Blanchett sunt elemente importante de legatura a plot-ului, care altfel n-are nici cap, nici coada....in dulcele stil al nonconformismului.
                                                     



Totul a fost redus, iar optiunea pentru alb/negru, corelata cu simplitatea (absenta) subiectului, te duce cu gandul la o pelicula de examen pentru anul I la Cinematografie (unde evaluat e in principal controlul scenei), ceea ce poate ca si este : caci in  Cinema Jim e autodidact (in ciuda studiilor absolvite dupa afirmarea pe ecran) si este posibil ca nevoia lui (citeste ansamblul de complexe) sa ii fii dictat acest experiment caruia i-a facut fata destul de bine.

                                                 

Pentru cei care nu il cunosc, Jarmush deriva din grupul de artisti  (pop art) format in jurul lui Andy Warhol (The Factory), iar utilizarea in film a unor vedete dintr-o anumita zona a lumii rockului se vrea o aluzie la aceasta apartenenta, cu care eu unul nu m-as mandrii prea tare (prea mult amatorism).

Atat Iggy Popp, Tom Waites, Jack White, Meg White (The White Stripes), Gary Grice, ori Bobby Diggs, nu apartin unei popularitati nemaipomenite si nici nu au realizari de exceptie care sa fi ramas anonime in vremea lor si sa aiba nevoie de vreo reabilitare tarzie.                                            

Una peste alta "Coffee and Cigarettes" e un film de vazut si de comentat, asa ca du-te sa-l vezi; daca ar fi dupa mine l-as introduce in programa de studiu a oricarei universitati de film ca pe o incurajare....Dar nu e dupa mine.

Dupa mine ? un singur sfat : daca vrei sa te apuci de film (ca de o profesie) asta e primul pas dintro cale buna de urmat; o cale  pentru care vei mai gasi jaloane in notele de aici (recomand posturile, trecute sau viitoare, : noul val francez, sundance institute, the doors-oliver stone, frank capra si cum se face un film).

                                                     

Despre Jim Jarmusch  (in opinia mea un regizor modest si infantil) vom mai vorbi. Si asa cum e, nu face filme rele. Ramane, prin reusitele sale, un exemplar promotor al increderii in sine, al amatorismului izbutit si al perseverentei recompensate...A relatiei optime dintre toate acestea (.....de aia ne place).
                                               






Precizare necesara : Nu vreau sa intru in polemica cu nimeni. Reamintesc tuturor ca aici ne aflam intr-un loc in care eu exprim  argumentat parerile, impresiile si comentariile mele despre film, adresate celor interesati de ele. Cei care au altele sunt rugati sa faca la fel in rubricile lor.

Fargo
Fargo – Joel Coen (1996)

THIS IS A TRUE STORY. The events depicted in this film took place in Minnesota in 1987. At the request of the survivors, the names have been changed. Out of respect for the dead, the rest has been told exactly as it occurred.

Primul film de mare succes al fratilor Coen (sapte nominalizari, din care doua Oscar castigate, un BAFTA si un Cannes), incepe cu aceasta asigurare bizara, ce se vrea serioasa, terifianta si amenintatoare. Este insa parte strategica din plot, caci nimic din ce ii urmeaza nu a avut vreun corespondent intr-o intamplare adevarata.

Legaturile colaterale cu mai multe cazuri separate sunt insa certe, intre ele singurele concrete parand sa ramana similitudinile cu celebrul asasinat din Helle Crafts - 1986 din Connecticut, in care cadavrul (presupus)  tocat intr-o masina de maruntit resturi din lemn nu s-a mai gasit niciodata, iar condamnarea s-a deliberat (abuziv ?) in absenta acestei probe capitale.





Productia urmareste asadar, escaladarea unor acte criminale. Declansate din motive realtiv marunte, ele devin impresionante  prin dezvoltari ulterioare neasteptate, ce provoaca ele insele cascada mai multor omucideri, devenite imposibil de evitat.

Incoltiti de ziaristi, fratii Coen au sfarsit prin a confirma public ca toate evenimentele din scenariu au avut loc  in conditii apropiate, dar ca e vorba doar de istorii izolate ce au fost puse “cap la cap” intr-o fictiune plasata convenabil in spatiul geografic in care cei doi au copilarit, cu repere binecunoscute lor, si pe care imaginatia creativa a putut lucra mai usor.




Este un neo-noir potrivit sezonului (o iarna geroasa), in care  Fargo e doar numele unei asezari indepartate din statul North Dakota.

Cam pe acolo  incepe inlantuirea violentelor ce se interconditioneaza intre ele.

Sustinuta de o logica perfecta si de un story solid (credibil si captivant), povestea curge intr-o derulare fluenta favorizata de medierea cinematografiei discrete, dar extrem de atent elaborata.

Coloana sonora, in care accentul regional midwest “singsong” al protagonistilor,  instituit cu mult efort si sarguinta (si despre care s-a afirmat fara gres ca ar fi: “un personaj important al intrigii”) contribuie si ea decisiv reusista de exceptie a acestui minunat lungmetraj.

Stricto senso jurisdictia corecta nu e Fargo, ci Brainerd; Ei ii  apartine de drept cazul, rezolvat natural si dezinvolt, de un agent (deosebit de simpatic) al altei comunitati (intr-un rol exemplar – Frances Louise McDormand - a primit Oscarul pentru el):

Deloc de neglijat umorul negru subtil, si usoara ironie strecurata catre subproductiile de gen, ce adaugate tehnicilor fondu enchaine in black (prin care se face trecerea dintre episoadele distincte al story-ului), dar si alternantei secventelor cu preluari de spatii largi, dominate de albul zapezii, adancimea soselei, perspectiva gardului de sarma, a personajelor atat de bine conturate in atitudine; fac ca urmarirea acestui spectacol complex sa devina o treaba simpla relaxanta chiar...si foarte placuta…



Institutul American de Film a cotat Fargo pe locul 84, din primele 100 de realizari cinematografice ale tutror timpurilor, iar eu personal cred ca vizionarea lui (alaturi de Simple Blood, productia anteriora a fratilor Coen, cu care el are prea multe in comun) n-ar trebui sa lipseasca din cultura generala a nicunui cinefil.

In review-ul original, Roger Joseph Ebert, reputatul critic de film al prestigiosului Chicago Sun-Times si castigator al Pulizer Criticisme Price a catalogat productia drept  "unul dintre cele mai bune filme pe care le-am vazut vreodata" adaugand ca  "sunt productii precum Fargo, cele care m-au facut sa iubesc cinematografia" .

Perfect de acord: Du-te sa il vezi…


Picanterii:

influentele lui David Lynch sunt notorii pentru realizarile fratilor Coen (evidente si aici), totusi, scena din sectia de politie a districtului Brainerd este un citat perfect, daca nu chiar o replica directa la serialul Twin Peaks; aparitia lui Jose Feliciano a fost rezultatul unei intelegeri ce nu a cuprins si interesele casei de impresariat a muzicianului. Aceasta este motivul pentru care filmarile cu recitalul sunt mai mult aluzive.
 

making of:






images/1297648876071_ORIGINAL.jpg?quality=80&size=650x[/img]

The Turin Horse
Tarr Bella - A torinói ló( 2011)




.....sau cinemaul ca terapie antidepresiva.

Afirmatia, aplicata la aceasta productie ar trebui sa nu socheze pe nimeni, caci vorbim despre un story gol, in care tot ce se intampla este doar o rutina zilnica, sumara, comuna, exasperanta....

Sunt 30 de cadre complete (extrem de bine realizate) a cate aproximativ cinci minute fiecare si ele consemneaza actele repetative, aproape mecanice, a trei protagonisti (tata, fiica si  un cal), ce isi duc viata intr-un loc aparent pustiu si izolat.

Un comentariu complex, din prima parte a filmului, explica metaforic subtextul intregului demers artistic : lumea merge spre distrugere, e gresita, se afunda cuprinsa de un vartej adanc din care n-are scapare. Responsabili de dezastru nu sunt numai oamenii (fiecare dintre noi in egala masura) ci si o forta de deasupra (simbolizata in film prin vijelia ce strabate aproape intreaga poveste si care traumatizeaza apasator atmosfera generala).
                         
                               

"In Turin on 3rd January, 1889, Friedrich Nietzsche steps out of the doorway of number six, Via Carlo Alberto. Not far from him, the driver of a hansom cab is having trouble with a stubborn horse. Despite all his urging, the horse refuses to move, whereupon the driver loses his patience and takes his whip to it. Nietzsche comes up to the throng and puts an end to the brutal scene, throwing his arms around the horse’s neck, sobbing. His landlord takes him home, he lies motionless and silent for two days on a divan until he mutters the obligatory last words, and lives for another ten years, silent and demented, cared for by his mother and sisters. We do not know what happened to the horse.”

sau:

În timp ce călătoreşte prin Torino, în 1889, filosoful german Friedrich Nietzsche asistă la biciuirea unui cal. Pentru a-l proteja, acesta îşi aruncă braţele în jurul gâtului calului, după care se prăbuşeşte. La mai puţin de o lună de la acest incident, Nietzsche este dignosticat cu o boală mentală care îl va reduce la tăcere şi îl va ţintui la pat pentru următorii 11 ani, până la moartea sa la vârsta de 65 de ani.

                           

Mesajul, rostit din off, e plasat in declansarea misanscenei; si el vine suprapus pe derularea unor secvente (luate din toate unghiurile si superb  realizate din punct de vedere fotografic) ce reprezinta o caruta in drumul ei spre casa.
                                                                   
The Turin Horse e inregistrat integral alb/negru.

Ni se mai spune ca aceasta ar fi ziua intai.

                                               

Calul este pus in grajd, femeia aduce apa si prepara cina (doi cartofi fierti - citatul din celebrul tablou a lui Van Gogh e evident).
Batranul, intins pe pat, asteapta. Afara vintul dezlantuit rascoleste frunze cazute si indoaie copacii.

Urmeaza masa de seara. Observam ca barbatul nu isi poate folosi una din maini. A capatat insa o abilitate in a decoji cartoful fiert si in a il consuma inca fierbinte dupa un adevarat ritual, intr-o maniera adecvata handicapului sau. Intre el si tanara femeie exista doar o relatie de autoritate. Nu se rostesc prea multe cuvinte, de fapt nu au loc discutii, aproape intreaga comunicare rezumandu-se la gesturi.

Aceste scene sunt relaute cu putine variatiuni atat in ziua a doua, cat si in a treia...pana in ziua cinci, cand furtuna se opreste fara vreo consecinta in programul celor doi. De ceva vreme calul refuza hrana. In ziua a sasea calul e deja bolnav, iar cei doi la  randul lor refuza masa in mod diferit..Opaietele se sting si nu se mai lasa reactivate, intunericul cuprinde intregul cadru pe care se deruleaza  genericul. Mai inainte ca proiectia sa se termine o lampa se reaprinde ca prin minune, palpaie putin....apoi se stinge. Gata.

                                 

                               



Din cand in cand, pe rand, atat batranul cat si femeia  ocupa un loc privilegiat plasat in fata ferestrei care se inchide prost si care nu ofera decat imaginea unui peisaj steril, nemarginit si anost. In ciuda absentei oricarei privelisti cu pretentii, ocupantul de moment al scaunului cu vedere spre campul impersonal, ramane cufundat in sine cu privirea pierduta, minute lungi...ca intr-o transa. Pare sa fie singura activitate cotidiana lipsita de vreo aplicabilitate directa...Privitul pe geam .....ca ultim gest al sperantei, ori ca exercitiu de evadare in vis...

                                 

Intr-una din zile un vecin ii viziteaza pe cei doi intrerupand pentru scurt timp obiceiurile periodice. El are un monolog vorbind de o schimbare, care, in opinia sa a si sosit. E un plan secundar al filmului ce incheaga evenimentele colaterale si sustine motto-ul din debut.
                             
                             


Turnat in lunile noiembrie/decembrie 2008 intr-o locatie din Ungaria The Turin Horse a necesitat constructia speciala a intregului ansamblu de cladiri ce ii constituie decorul. Vremea insa nu a vrut sa participe la proiectul regizorului Tarr...asa ca a mai fost nevoie de  inca doua toamne si multa recuzita suplimentara care sa compenseze lipsa vantului si a mediului pe care acesta si-l dorea.

                               

Am etichetat filmul ca pe un spectacol extrem de relaxant si antidepresiv, pentru ca am savarsit prima vizionare singur, pe laptop, in niste conditii mai deosebite: in furtuna, pe munte, toamna si intr-o cabana (cabana mea). Nici nu stiam daca vantul e din film, ori era cel care suiera pe afara ??..de aia mi-am imaginat ca starea indusa de el asta era .

Am remarcat insa cu mirare ca si la a doua proiectie, efectuata de data asta in circumstante total diferite si intr-un anturaj mai larg, m-a incercat aceiasi stare de inviorare (destul de putin fireasca) si ca ea se instaurase asemanator si pe chipurile celorlalti, probabil ca rezultat al acelorasi trairi.

Nu stiu sa explic mai mult, dar pot sustine sus si tare ca imaginile utilizate sunt extrem de linistitoare, atmosfera confortabila, iar lipsa unor repere clare, saracia butaforiei si putinatatea intamplarilor stabilesc in spectator un echilibru cu care te intalnesti rar in cotidian.

                               


In unele parti ale sale filmul a fost comparat cu Melancholia lui von Trier, apreciindu-se ca e vorba tot despre o apocalipsa, petrecuta la nivel individual si acceptata cam in aceleasi conditii. In sprijinul teoriei sunt aduse degradarea constanta si progresiva, ciclul de sase zile si bezna din final. Catalogarea desi controversata este in mare parte adevarata, intregul plot abundand in aluzii ce denunta prognoza de sfarsit al timpului omului.

                                 



Dupa cum sunt iarasi de acord ca poti vedea in The Turin Hors si multe altele gratie exceptionalei magii a regizorului Tarr Bella, ce pastreaza opera deschisa atator interpretari.

Du-te sa-l vezi asadar.

Chiar daca nu ai sa atingi starea de care iti spuneam, cu siguranta nu vei pierde vremea urmarindu-l.

making of:

Labirintul lui Pan
El laberinto del fauno (Pan's Labyrinth) - Guillermo del Toro (2006)


Cu mult timp în urmă, în tărâmul subteran, unde nu sunt minciuni sau durere, trăia o prințesă ce râvnea la lumea oamenilor. Visa la cerul albastru, la adierea brizei, și la soare. Într-o zi, inseland vigilenta paznicilor, prințesa a scăpat. Odată ajunsa afara, lumina stralucitoare o orbi și ii șterse orice urmă a trecutului din memorie. Astfel ea a uitat cine era și de unde venise. Trupul ei a inceput sa sufere de frig, boală și durere. În cele din urmă, a murit. Cu toate acestea, tatăl ei, regele, a știut întotdeauna că sufletul prințesei se va întoarce, probabil, într-un alt corp, într-un alt loc, într-un alt timp. Și a decis sa ramana in așteptarea ei, până la ultima suflare, până când lumea va inceta sa se roteasca ...



E un eseu despre obsesii, despre echilibrul dintre bine si rau, despre dimensiunea groteasca a oricarei povestiri, despre fictiune si palpabil; despre raporturile si granita subtire care le desparte. Doar un basm cu zane si monstrii alcatuit din iluzii, opus insa unor intamplari extreme, concrete si radicale, intr-un angajament ambiguu, escapist.

Cadre viscerale, terifiante, nelipsitele alternante bluemarin/chilimbar, grandoarea diluata in suprarealism, alegoria istorica, nivelul mitic si religios contrabalansand dual ororile razboiului, compun impreuna o ampla metafora in care nimic nu este mai prezent decat expresivul.



I-au trebuit lui del Torro sase ani sa sintetizeze un material adunat dintotdeauna, caci  legendarul sau caiet, in care isi nota mereu fragmente din cotidian, idei fulgeratoare, simboluri pasagere, structuri de scene, aforisme ori momente pline de incantare; nu mai putea primi in el niciun alt rand de cate se adunasera, iar maturitatea si chemarea artistica refuzau orice noua amanare a procesul.

Atat de drag i-a fost proiectul, incat a refuzat orice finantare a studiourilor din Hollywood (toate cu mult peste  suficienta bugetului abia obtinut) numai din teama ca vreun producator ar putea sa intervina in actul regizoral din ratiuni economice. Si inca, pentru siguranta, mai inainte de a trece la realizarea lui efectiva, a mai facut si o repetitie generala prin  The Devil's Backbone (2001) , cel mai personal film al autorului, acolo unde cateva teme sunt rulate ca un preambul la "Pan's Labyrinth".



Printre grozaviii si minuni, fara sa abdice de la sine, Guillermo del Toro ne vorbeste  cu speranta si incredere retinute. Demersul sau e naucitor iar finalitatea (incarcata de o presiune tragica) ramane confuza si neclara intre mai multe variante.

Personajul principal este Ofelia. Da, Ofelia lui Shakespeare nu-i straina, caci inceputul caderi ei coincide tot cu asasinarea tatalui, iar actele din parcurs au permanente similitudini (izolarea, alienarea delirica, moartea prematura).

Suntem in Spania perioadei fascist-franchista (falangista), intr-o arie impadurita, unde Capitanul Vidal sadic si martial, conduce  un grup de militari insarcinati cu eliminarea luptatorilor din rezistenta (simpatizati de intreaga populatie locala).



Mama Ofeliei ii poarta copilul, iar acesta este evident singurul interes pe care Vidal il are pentru cele doua. Capitanul sufera de un cult peren al descendentei de tip cazon, ce impune alaturi de fermitate si rigoare o semnificativa absenta a umanitarismului. In portretizarea sa, trasatura fundamentala: exactitatea, e accentuata prin grija fata de ceas, mecanismele morii in care si-a stabilit comandamentul, toate simboluri deja clasice si tocite la del Torro...In scena finala glontul ucigas pe care il primeste in fata e nimic pe langa cealalta lovitura care il dezintegreaza prin anuntul intreruperii ereditatii constiente: „Copilul tau nu iti va stii nici macar numele...” promisiunea/blestem rostita „scuipat” (catalan) de Mercedes.



Ofelia, o fetita de 11 ani, este captiva intr-o realitate cinica, dura, atroce si inspaimantatoare, pe care nu o poate evita si din care incearca sa evadeze intr-o lume fabricata...Monstrii adevarati ai razboiului (civil-Spania) au ca alternativa  mirajului, nu mai putin populat de cosmare si dominat  obscuritatile fantasmei. In final, lectia dura pe care Ofelia o invata e una a supuneri si a increderi; o acceptare selectiva a  impunerilor autoritatii...adica, intr-un cuvant povestea dobandirii unei constiinte senine, arma cea mai puternica impotriva dictatului...



Lucrat in contraste puternice, cu un interesant dialog plan/contraplan al imaginilor ce se reiau mereu din unghiuri diferite (cu predispozitie pentru cadre secventa lungi)  "Pan's Labyrinth" iti ia in stapanire imaginatia, prin tenebrosul situatiilor generat de mijloacele pe care numai cinema-ul le are la dispozitie, si pe care nu le vezi de prea multe ori atat de bine puse la treaba. Atmosfera, in format Tim Burton, sau Peter Jackson, intregita de prelucrari generate pe calculator, si machiajul in animatronic, sunt un potrivit suport pentru asemenea script...iar in opinia mea, aici sade unul dintre cele mai meritate premii Oscar atribuite vreodata (cinematografie: Guillermo Navarro).

Temele: a labirintului, ce se construieste in calea exploratorului pe masura ce el avanseaza; si a cartii, ale carei pagini albe se scriu sub ochii cititorului in timpul lecturii (salut Borges !), sunt cu maiestrie exploatate punand la grea incercare disponibilitatile spectatorului.

La fel, optiunea de a parasi realitatea haituitoare in favoarea visarii, o reactie aproape fireasca pentru un copil cand el nu pricepe ce se intampla in jurul sau, capata alt sens.....Ofelia intelege si controleaza ludic armonia lor. Faunul inchipuirii ei e echivoc atunci cand trebuie incadrat la buna-vointa, ori la rea-intentie. E o provocare ascunsa si aici…Una empatica, sacaitoare si insinuanta…



„In Pan's Labyrinth fantezia incearca sa insele frica..si reuseste; insa alte temeri se nasc in loc. Poate asadar fantasticul sa domine haosul moral ? Ne poate el salva ?...Cei care raspund afirmativ la intrebarea asta ar putea avea nevoie sa invoce  fantezii care sa ii apere de filmul lui Torro...sau cel mai sigur de o tarie zdravana dupa el...”




In final Ofelia moare pentru a o putea (re)naste pe printesa Moanna, albastrul/cenusiu se schimba in ambru/gold difuz, parintii revin mai fericiti si mai stralucitori ca niciodata, faunul exulta, realitatea se stinge...basmul trimfa..... în tărâmul subteran, unde nu sunt minciuni sau durere



Guillermo del Toro este vrajitorul mexican care detine reteta secreta  a unei miraculoase licori din care stim doar lista de ingrediente: magic, poezie, cosmar, fantezie si vizual. Atat proportiile cat si tehnica prepararii potiunii raman necunoscute, insa efectele ei  sunt garantate iar daca vrei sa te convingi pe pielea ta Du-te si vezi Labirintul lui Pan... 118 minute de exubernta ce anuleaza limitele dintre fabula lucida si enigmaticul supranatural...




And although audiences have interpreted the film's bittersweet ending as everything from a religious metaphor to a psychological allegory, Guillermo del Toro offers a simpler, but more poetic, explanation, "I always think of that beautiful quote by Søren Kierkegaard that says the tyrant's reign ends with his death, but the martyr's reign starts with his death. I think that is the essence of the movie; it's about living forever by choosing how you die."




Picanterii:

- filmul datoreaza imens scritorilor (si scrierilor lor): Jorge Luis Borges (Ficciones si Labyrinths), Scufitei Rosii, Edward John Moreton-aka Lord Dunsany (A Dreamer's Tales, Time and the Gods), Arthur Machen (The Great God Pan), Lewis Carroll (Alice's Adventures in Wonderland), Clark Ashton Smith (Hyperborea, Poseidonis, Averoigne), H.P.Lovecraft (Beyond the Wall of Sleep, The Nameless City, At the Mountains of Madness); viziunilor regizorale ale lui: Oldrich Lipský, Tim Burton, Terry Guilliam, Frank Miller, Robert Rodriguez, Peter Jackson, a lui Kerry Conran.

- scena in care Capitanul Vidal se barbiereste in fata oglinzi este scenografiata astfel ca, in camera, sa apara peste tot pe fundal mecanismele supradimenionate ale unui ceasornic ce sunt asimilate privirii cu angrenajele morii. Del Torro a explicat ca  prin secventa respectiva a vrut sa comunice dezordinea starii mentale a Capitanului care se inchipuie prizonier in interiorul ceasului tatalui sau; acel ceas despre care in alt act se povesteste cum ca el ar fi fost lovit puternic de tatal  lui Vidal (muribund) pentru ca fiul sa afle astfel ora exacta a mortii.

-secventa in care Ofelia este ajunsa de Vidal in ultimul cotlon al labirintului, cand ea sta de vorba cu faunul, are o filmare din perspectiva Capitanului in care faunul nu este vizibil in cadru, ceea ce semnifica ca ea ar vorbi singura si ca tot dialogul (ca si restul) se petrece numai in imaginarul ei.

-del Torro a abandont sperantele de a realiza aceasta productie in ziua in care si-a uitat caietul cu toate coordonatele ei, pe bancheta unui taxi. Constient de valoarea documentelor gasite, soferul a reusit la capatul unor eforturi deosebite sa identifice perdantul si sa ii returneze agenda, dupa o buna perioada de timp.

-poate cea mai impresionanta recunoastere a calitatilor acestei exceptionale pelicule, mai mult decat toate premiile obtinute, va ramane gestul spontan si fara precedent al celor 22 de minute de aplauze neintrerupte de la finalul proiectiei din Festival Cannes (27 may 2006)

O lume nebuna, nebuna, nebuna, nebuna...
Stanley Kramer - It's a Mad, Mad, Mad, Mad World(1963)


...caci ce altceva este aceasta lume decat o Divina Comedie ? - Borges





Se implinesc anul acesta 102 de ani de la nasterea acestui superb “vizionar de constiinta a lumii”, regizorul si producatorul american Stanley Kramer.
                                                   




Ca lumea asta a luat-o razna inca de la inceputurile ei, nu ar trebui sa fie un mister pentru nimeni. Cica d’aia a fost necesar un potop (care n-a rezolvat nimic) si nevoia unui mantuitor (cu aceleasi rezultate).

Ca lumea asta a luat-o razna inca de la inceputurile ei, e asadar o certitudine cu care trebuie sa traim, insa Kramer, repetand in titlul filmului sau de patru ori cuvantul nebuna,  vrea sa ne atraga atentia  ca procesul e in continua si amplificata dezvoltare, amenintand sa devina unul periculos.
                                                       





Autor al unor productii (serioase)*, extrem de bine facute, ce ridica mari probleme filozofice, sociale si psihologice, intre care Lanţul, Ultimul ţărm, Procesul maimuţelor, Procesul de la Nurenberg,  Corabia nebunilor, Ghici cine vine la cină, Secretul din Santa Vittoria, Binecuvântaţi animalele şi copiii, Aurul negru din Oklahoma, Principiul Dominoului, Kramer surprinde pe toata lumea cu acest film burlesc, ce reuseste sa declanseze agrenajele ascunse ale hazului chiar si in cele mai sobre personaje (cum este cazul celui interpretat de Spencer Tracy a carui amaraciune perena din final e spulberata in aer de nostimada accidentala a unui gag clasic de vodevil).
                                                     



Subiectul relateaza  o intamplare ce opune mai multe persoane, ori grupuri de persoane, dornice sa intre in poesesia unei comori ascunse. El are atat de multe sicane, neprevazut, comic de situatie si spontaneitate, incat evenimentele induc automat un suspans de buna calitate pe care numai ilaritatea il mai poate concura.

Razi la filmul asta in cascada si aproape la fiecare scena. Caci e o desfasurare contra cronometru, in care totul e permis si in care tipologia personajelor implicate acopera magistral intreaga gama a structurii societatii americane, dar si un set de motivatii adaptate celor mai exigente constiinte.
                                             



Cand scriu cronica, pe care  tocmai o citesti, sunt departe de casa, iar afara e o dimineata cenusie si geroasa de iarna ce nu promite nimic bun. In zile ca asta totul curge anevoios, iar deprimarea pandeste la fiecare colt. Cred ca scopul comediilor bine facute este sa ne abata in primul rand de la astfel de primejdii.

Intr-o asemenea zi...sau in oricare alta, atunci cand ai nevoie de un strop de veselie ca sa poti avansa, du-te sa vezi o comedie bine facuta, despre o lume, nebuna, nebuna, nebuna..pe care nu merita sa te superi, ci de care trebuie sa gasesti mereu puterea sa te amuzi ........copios...pan la plasele



Da domnule Kramer..nu-i nimic periculos in nebunia crescanda a acestei lumi ; taman in ea stau sarea si piperul...



Du-te sa vezi lumea asta si dintr-o perspectiva comica..Ai sa ai astfel imaginea ei completa !
                                           



*Am pus termenul in paranteze intrucat in context sensul imi pare nepotrivit. Imi amintesc aici de o doamna, care trebuind sa astepte ceva si-a petrecut intervalul intr-o sala de cinema, vizionand “cel mai prost film facut vreodata”. Eu evit  pe cat pot sintagma de « film prost ». Nu cred in filmul eminamente prost. Prefer in schimb sa vorbesc de filme care nu merita vazute, care nu sunt intelese, ori de inteles ; de filme cu care nu rezonam, ori de filme care nu ne plac. De filme proaste nu-mi place sa zic...Asta poate pentru ca utilizez altfel de (re)surse, unele care imi permit accesul in culisele scenei, acolo de unde lucrurile arata mereu diferit ?..Ori poate dintrun respect natural pentru o munca pe care o stiu epuizanta chiar si atunci cand nu reuseste sa obtina ceea ce si-a propus.

....Oricum, sfatul meu este : Atunci cand, dintrun astfel de motiv (neprevazut si accidental), te afli in situatia de a urmarii un film care nu iti place : uita de plot ! Urmareste in schimb critic: 1. jocul actorilor, nu replicile lor; 2. organizarea cadrelor, nu impresia atmosferei pe care ele o produc; 3. miscarea camerei, nu imaginile culese de ea: 4. felul in care se realizeaza eclarajul (in special la scenele de interior) si nu efectele lui; 5. coloana sonora, derularea ei armonica si coabitarea ei cu demersul artistic, nu nalucirile pe care ti le-ar putea produce descoperirea unei piese pe care ai iubit-o dar pe care nu ai mai ascultat-o de ceva vreme.

Cand urmaresti un film care nu reuseste sa te castige prin intregul lui, folosete aceasta ratare pentru a te educa cinematografic..pe sectiuni...


making of:

Circul
“Y Syrcas  - (The Circus)” - Kevin Allen (2013)


“Open your heart to the world of your dreams…”


In arhivele marelui templu al celei de a saptea arte exista rafturi nealocate, in care zac razlete dosarele unor productii imposibil de catalogat. Sunt evidențe ale unor tentative ce nu apartin genurilor cunoscute si care nu pot fi nici macar ingramadite fortat in vreunul. Nu au note dominante, evita cu dibacie granitele si fac viata imposibila criticilor consacrati, ori amatori (care poate ca si din cauza asta le evita cu multa atentie)

Un clasament al filmelor ce nu duc nicio  marturie pana la capat ar plasa Y Sircas-ul lui Kevin Allen singur pe  intregul podium, el fiind alcatuit numai din jumatati de orice.  Jumate drama -  jumate comedie,  jumate serios -  jumate parabola, jumate poveste - jumate adevar, jumatate haz – jumatate deznadejde,  jumate limpede si jumate obscur, jumate deceptie -  jumate speranta. Relatarea e jumatate in engleza - jumatate in dialect (combrogi), personajele sunt intrupate doar pe jumatate, iar plotul insusi are atat de multe meandre incat injumatatirea lui se poate realiza dupa fel de fel de retete in nenumarate forme.



Jocul actritei principale (Saran Morgan) cea de care ne place cel mai mult, are la randul sau jumatati de masura, caci daca nu vedem talentul debordand, nici vreun profil care sa surprinda prin splendoare, descoperim cu nedramuita placere un chip pitoresc, plin de contagioasa buna-vointa si nefiresc optimism..



Suntem obisnuiti  cu cinematografia ambigua fara de care aproape ca nu mai exista pelicula…E parte din sistem, insa aici ?...Nici vorba de asta ! Originalitatea propusa  consta in gradul de detaliu al echivocului, in seriozitatea, rigoarea si consecventa ce se propaga pe toate palierele demersului si care sustin cu fiecare fibra confuzul.



Comitatul Cardigan,  din Wales (Cymry) e pastorit autoritar de reverendul  Tomos Infans, un personaj dur si dependent (laudanum - opium), dedicat credintei calvine, pe care o interpreteaza insa  dupa necesitati.  Copilul lui de 18 ani, Sara,  a fost crescut cu sentimentul culpabilitatii  pentru moartea mamei  provocata prin nasterea sa, iar vremurile contemporane intamplarii sunt austere, comunitatea puternic tributara superstitiilor, fricii religioase si magiei. In acest mediu, pe care lung metrajul ni-l prezinta intr-o tehnica particulara de inregistrare a cadrelor (culori pastelizate si o usoara difuzie), ajunge intr-o buna zi trupa nomada “Circus Supremo”.



Desi minimalista ea are de toate, de la o arena improvizata, la un program adecvat, cu pitici, femeia tatuata, sarpele veninos, dresorul de cai seducator, vampa, amfitrionul, dar mai ales un elefant pe nume Africa, centrul story-ului.



Explozia de culoare tulbura linistea generala, caci vizitatorii socheaza impartind satul in mai multe curente de opinii.  Cateva accidente au loc, mai multe idile se infiripa iar evenimentele aduc schimbari de fond in izolata asezare, complicand serios destinul predicatorului ce nu isi  mai poate controla nici enoriasii, nici fiica, nici convingerile.






Mai intai de orice Y Sircas este o remarcabila monografie. Pornit de la un fapt acreditat ca real si petrecut in Teragon-ul anului 1848 (din care folclorul, si putinele documente ramase, au retinut doar moartea elefantului) scenariul scris de actrita Helen Griffin instituie o naturalete aparte, familiara atmosferei pe care o descrie  (autoarea fiind o localnica).  Fara indoiala ca  frumusetea delicata  a filmului datoreaza enorm autenticitatii reconstituite prin, traditii, peisaj, regizor, actori si producatori, care au impreuna un punct convergent: sunt toti si toate din Cymru (Țara Galilor, una dintre patriile ce formeaza Regatul Unit).



Du-te si vezi Y Sircas, o incercare temerara, plina de tandrete, basm si nostalgie. Tehnica pe care o vei intalni abunda in aluzii fine, cum sunt inserturile de replici ocazionale din irlandeza, spaniola, franceza, nigeriana (yoruba) - extraordinar procedeu de a sugera universalitatea dezbaterii; sau modul elegant si sistematic prin care narativul evita cliseele de orice tip.

Du-te sa vezi Y Sircas intr-o sala de proiectie, caci in acest caz nici nu se poate altfel...pe laptop sau plasma nu poti vedea filmul asta; i-ai aduce un imens si nemeritat afront.



Picanterii:

-Este primul dintro serie anuntata de filme Welsh sub toate aspectele (welsh director, actors, screenwriters, language, producers). Programul mai are in vedere doua remake-uri si alte patru productii, una dintre ele asteptata in primavera lui 2016.

-Rolul Africa este de fapt interpretat de doi elefanti: Zeta si Zandra, adusi special din Germania pentru filmari. Decizia a declansat ample proteste din partea grupului ADI (o puternica organizatie ce sprijina drepturile animalelor) si a reprezentat aproape singurul mod de promovare a productiei care nu avea prevazute fonduri importante pentru publicitate.

-Cu un buget situat putin sub 1.000.000, de lire  Y Syrcas a reusit sa se impuna miraculous in clasamente, alaturi de realizari ale caror investitii incep de la de cinci ori aceasta suma .

-Genul ales este explicat de regizorul Kevin Allen (cel care si-a dobandit notorietatea prin ecranizarea  Trainspotting) ca pe o pledoarie pentru Welsh, tara sa de suflet.....si din bulletin.


making of:

Siberiada
Siberiade - Andrei Mikhalkov-Konchalovsky (1979)


Cine a copilarit in ani 60 nu poate uita fascinatia filmelor moscva de animatie: Craiasa Zapezilor, Cheia de Aur,  Pasarea Albastra, etc. O intreaga scoala de artisti adevarati  Alexandr Shiryayev, Ladislas Starevitch, noua si unica viziune estetica interbelica a lui Ivan Ivanov - Vano, Mikhail Tsekhanovsky, sau Nikolay Khodatayev, apoi miraculoasa prestatie a inginerului mecanic Aleksandr Ptushko responsabila de constructia unei anumite magii, ce reda basmului intensitatea si savoarea inceputurilor lui...Alaturi de imaginea unei Rusii calde, intime, aproapiata si nefiresc de sensibila. O Rusie ce evolueaza intre continuitate, datini si folclor, o Rusie arhaica si arhetipala, departe de regulile materialismului dialectic si nealterata de austera ei contemporanitate in niciun fel.




Andrey Mikhalkov - Konchalovskiy  apartine scolii lui Andrei Tarkovsky. Influentele sunt incontestabile, iar felul in care Konchalovskiy le-a asimilat si integrat conceptual (unul inteligent si bine etalat) nu a reusit sa impuna un stil coerent, in ciuda unei bogate filmografii. In general propunerea lui Konchalovskiy consta in cumulul tehnicilor novatoare (identificate prin cinema-ul rusesc de pana la el) si prin raportarea lor la strategii exemplare de abordare din filmul clasic. E o contabilizare si un artificiu schematic in acelasi timp.



Viziunile sale sunt epice, poetice, pastorale; insa reveriile care il cuprind in narativul Siberiadei au mereu nevoie de intreruperi care sa restabileasca cursul plotului.

Abundenta aluziilor la cinematografia lui Akira Kurosawa, sau la cea a lui Bernardo Bertolucci; ori insertia citatelor  directe  din filmari apartinand lui Eisenstein) dupa  metoda inventata de Elem Klimov redate in sepia si proiectie accelerata, au insa doar menirea de a localiza  situatia socio-politica din evolutia scriptului .



Productia, scaneaza asadar o perioada de circa 60 de ani din viata catunului Elan. Doua serii, a cate doua capitole fiecare (separate in tematici si abordari precise) interconectate intre ele prin tesatura unor fire distincte dar care alcatuiesc impreuna perenitatea unei asezari intarcuite cu gard si poarta (un amanunt al traditiei din Rusia indepartata, excelent sesizat de  Konchalovskiy metaforic utilizat aici).



Cele patru segmente trateaza separat elemente diferite, evolutive, ale culturii rusesti din perioada ei cea mai agitata.. In prima parte satul izolat si incremenit, tributar unor credinte si obiceiuri ancestrale. A doua revolutia bolsevica si ecourile ei, a treia razboiul mondial, bravura, curajul si eroismul. A patra industrializarea, experimentul comunist,  asezarea satului pe calea progresului si pericoulul pe care tehnologia il aduce naturii. Peste toate vizate sunt insa schimbarile de mentalitate si modificarile  interioare ale unei comunitati ce nu reusesc sa ii deturneze acesteia identitatea..



La nivel de cronica relatarea e marcata central de disputa dintre doua familii ce domina satul uitat de lume si de timp (intr-o eleganta simbolistica: una dintre ele - Ustyuzhanin, reprezentand aspiratiile de ordin spiritual, iar cealalta - Solomin, bunastarea materiala, prosperitatea si indestularea). Explorarea se prefigureaza intr-o maniera ce avea sa se constituie ceva mai traziu (sub pana lui Marquez) in realismul magic, adica acel curent literar care sustine ca viata e doar un compromis intre dogma si magie.



Insinuarile sunt atat de bine distilate incat nici nu stii ce te fascineaza la proiectia asta de 206 minute,  dar la capatul careia, iesi din inclestare la fel de bogat ca dupa parcurgerea unui roman de Tolstoi, ori Turghenev, si ai aceiasi stare metafizica ce obliga intelectul la reluarea obsesiva si involuntara a unor parti ale intamplarilor, ce se cer intoarse pe toate fetele.

Pentru ca, si atunci cand vorbeste de lehamitea vietii, aici totul se face cu o anumita nostalgie, cu ardoare si consideratie, dar mai ales cu un egal si extrem respect.



Siberiada e ultimul act dintrun cinema aflat in convulsiile schimbarilor radicale. Se simte (la fel de prezenta ca influenta  lui Tarkovsky) un fel de cenzura autoimpusa ce mentine ludicul la un nivel minimal, iar utilizarea a doi monstrii sacrii ai studiourilor Mosfilm,  Nikita Mikhalkov si Lyudmila Gurchenk, aflati in plina ascenisune pe coordonatele neoproltcultismului, sovietizeaza scriptul justificandu-i distant si colateral unele dintre metode si toate exagerarile. Caci orice ajunge pana in Siberia, ajunge estompat de distanta, dizolvat in interpretari, si modificat de impasibilitatea timpului, de eternitatea fluviului si de secularitatea paduri...



Bine pregatit pentru cateva ore de visare, Du-te sa vezi un basm animat din copilarie, o poveste neaoșă ruseasca, transpusa in drama unui sat din fundul Siberiei, unde se intampla rar, doar lucruri esentiale intr-o incantatoare epopee..



„Sa astepti si Sa crezi !!” ii  striga lui Kolea, Rodion Klimentov din mijlocul esecului sau..si nu-i singura...Explozii in cadre de o fermecatoare rezonanta, precum cea a drumului spre stele (dar care duce la „coama dracului”), reluata persuasiv pe tot parcursul filmului......sau scena in care Taia alearga, se impiedica, si cade inlacrimata, in incercarea de a il asigura pe Alexei (inrolat si dus de vapor departe de Elan), de dragostea si de rabdarea increderii ei in rasetul batjocoritor al recrutilor mujici; presara story-ul in cele mai neasteptate momente, umezindu-ne ochii...



Taigaua, acolo unde padurea plange dupa fiecare copac doborat...unde exista „mosul cel vesnic”, nu ca un intelept de referinta, ci ca un martor al scurgerii timpului...Acolo unde Afanasy "Afonya" Ustyuzhanin  isi dedica viata sa construiassca un drum din busteni orientat dupa o stea (cea mai stralucitoare dintre ele) si care sa duca „oriunde afara din Elan”...



O pasionala intriga amoroasa se termina prost, grozaviile razboiului, destine ce se despart dramatic, pentru a se reuni apoi absent si distant, in altfel de iubiri placide si in noi acte de eroism...satul Elan etern si neschimbat peste tot si toate..riul...padurea..eternitatea... Meanwhile Afonya, still chopping for his corduroy road, falls asleep, drunk, on an ant nest, and dies alone.



De la inceputul timpului, in adancul padurilor siberiene exista un sat utiat de timp si de oameni. Numele lui este „Yelan”. Toti sunt inruditi cumva acolo; iar aceasta este una dintre povestile care ne spun despre Elan.


Pe generic, titlul filmului este „Siberiada – un poem”, iar eu zic ca e vorba de un basm, Du-te sa vezi...ca sa afli cat de mult gresesc.





Picanterii:

- in scena in care Kolya este batut si alungat din sat, accidentul lovirii batranului Solomin este autentic, iar ezitarea actorilor implicati fireasca. Konchalovsky a gasit intamplarea „binevenita” cadrului si si-a indemnat din spatele camerei, echipa sa continue, ca si cum gestul ar fi fost unul premeditat.

- Regizorul este...fratele natural a lui Nikita Mikhalkov, care participa si el in Siberiada (in calitate de actor de data asta), ocupand un rol central . Gurile rele spun ca Andrei a stat mereu in spatele lui Nikita si ca meritele acestuia ca director de film sunt o exagerare pentru primele trei filme cel putin. Subscriu acestei explicatii ce imi pare plauzibila pentru prapastia cascata intre realizarile de debut ale lui Nikita, si cele ce i-au urmat, specifice unui actor ce si-a imaginat ca ar putea altceva.

- Andrei Konchalovsky a fost răsplătit cu titlul Doctor Honoris Causa al UNATC, in aprilie 2011, în cadrul Festivalului Internaţional de Film “Bucureşti”. Puţini dintre noi au ştiu de asta, pierduţi fiind în droaia de personaje, mai cu seamă irelevante, care ne animează existenţa cotidiană. Laudatium-ul a fost susţinut de prorectorul Manuela Cernat, care după o scurtă introducere în limba rusă, a continuat cu biografia marelui regizor şi cu motivaţia pentru acordarea titlului. "Vă mulţumesc foarte mult. Sunt foarte emoţionat. Privind aceste filme pe care le-am făcut acum mult timp am impresia că nu le-am făcut eu. Par a fi făcute fiecare de alt om şi privindu-le m-am întrebat: eu am fost cel care le-a realizat? Ce este important pentru mine este ceea ce văd în ochii acelora care urmăresc aceste filme. Aş spune că cel mai important sentiment pe care un artist îl poate primi este gratitudinea. Multe sunt importante, dar gratitudinea este cea mai importantă. Când un artist vede gratitudine în ochii spectatorului este cel mai bun lucru pe care un artist şi-l poate dori", a spus regizorul la primirea distincţiei.

Lumea Noua
Terrence Malick - The New World (2005)


"Mama..tu esti puterea mea…pentru ca eu nu am niciuna..……? "

...A fost socotita a doua mare poveste de iubire a tuturor timpurilor, iar daca William Shakespeare nu ar fi scris atat de bine, atunci cu siguranta ar fi ocupat locul intai. Caci spre deosebire de Romeo si Julieta, acolo unde lucrurile sunt relativ clare la nivelul relatiei de cuplu (doar mediul ramanand unul ostil), intre Pocahontas si John Smith dragostea e cu mult mai subtila, mai rafinata si mai aproape de natura ei. Nici nu stii de unde vine, pentru ca aici nu e vorba de apropierea dintre doi parteneri. Pocahontas e insasi iubirea, in forma ei cea mai pura...Una ce nu asteapta nimic in schimb, care se daruieste si devine mereu ; cu o evolutie proprie, liniara, independenta. Un romantism dus la apogeu, o sensibilitate supranaturala, o gingasie dincolo de orice tipar...

****

"Come, spirit, help us sing the story of our land. You are our mother. You are our field of corn. We rise from out of the soul of you."



Unii comentatori si multi dintre exegeti au apreciat ca regizorul Terrence Malick (the thin red line, the three of life) este, mai mult decat orice altceva, un poet disimulat in om de cinema. Cum tema iubirii e una esentiala in poezie, in Lumea Noua, suntem din capul locului pe un taram sigur, pe calea cea buna si indrumati de calauza potrivita…

"Love. Shall we deny it when it visits us ? –
shall we not take what we are given. ?"

"Dragostea. Sa o respingem atunci cand ne viziteaza ?
Nu trebuie oare sa acceptam tot ceea ce ne e daruit ? "




E atat de bine facut filmul asta incat urmarindu-l parca nici nu asisti la un spectacol. Parca totul ti se intampla si tie, in timp real, ca unui personaj secundar caruia nu i s-a atribuit niciun rol si nicio replica, dar care apare in fiecare cadru al imaginii.

E un sentiment nemaincercat in fata ecranului....





Protagonistii sunt geniali. Imaginea feciorelnica a fetei de indian, cu toate trasaturile rasei sale, cu toate gesturile, cu toate atitudinile si reactiile ei directe si curate se instaleaza imediat si adanc in sistemul tau ..La fel chipul ferm al capitanului Smith, aventurier, confruntat cu o misiune dificila, intr-o lume de care nu stie mai nimic si in care regulile cunoscute nu prea functioneaza.

Evolutia lor, proiectata magistral pe fundalul asentimentului oscilant al peisajului paradisiac, devenit cand ostil, cand benefic, dominat de norme si valori schimbatoare (un mediu in continua miscare) confera ecranizarii dimeniuni empatice coplesitoare.

"Mother, why can I not feel as I should... must? Once false, I must not be again. Take out the thorn."





Un alt univers...

Indienii nu au un sentiment al proprietatii bine conturat. Nici nu isi fac probleme din asta. Au insa intrebari si raspunsuri esentiale : "De ce are pamantul culori ? Cine esti, la ce visezi ? Suntem asemeni ierbii..!...Poate dragostea mintii ?- Can love lie? Cine esti tu, cel pe care il iubesc ?- Exista numai clipa ? Tot restul e ireal ?"

Dar mai ales, indienii au mai multe nume. A pronunta numele cuiva in prezenta detinatorului e un gest incarcat de diverse si complicate semnificatii in mai toate culturile. La indieni insa exista un adevarat cult al onomasticii. Ei au cate un nume pentru fiecare situatie majora. Indienii au si nume secrete pe care le pastreaza numai pentru cei apropiati intim lor, dupa cum poarta nume de zi cu zi, utilizabile de catre toti ceilalti.

Malick stabileste astfel o relatie speciala a spectatorului cu printesa indianca. Noi toti stim ca pe ea o cheama Pocahontas, insa in film acest nume nu e amintit nici macar o sigura data. Unicul apelativ pomenit este cel de Rebeca, nume primit tarziu, in urma botezului crestin. Suntem in intimitatea adanca a personajului prin faptul ca ii cunoastem numele magic ce nu se pronunta. Dar mai mult de atat, prin asta suntem facuti partasi la intreg dialogul tainic, de interior, al cuiva care descopera cu uimire lumea si caruia lumea ii este placuta..





..Si nu numai vocea din off, ci si intreaga incarcatura dramaturgica a constructiei narative si a decorurilor naturale contribuie la asta..si toate actiunile ei in care isi risca pozitia si viata pentru a scapa de la moarte un necunoscut caruia i se intampla o nedreptate, dar care salveaza simultan si constinta celor pregatiti sa il ucida; ori scapa de la infometare dusmanii poporului ei pentru ca asta i se pare o condamnare inumana, desi continua sa le fie potrivnica in drept...

Pentru 150 de minute suntem inauntrul lui Pocahontas iar ea e chiar dragostea. Pentru 150 de minute iubim la randul nostru prin ea, fundamental, profund, curat, pur, fara vreun scop, fara calcul si fara rest.

Sunt 150 de minute daruite de Malick unei anumite parti a sufletului nostru de care in general ne rusinam si pe care o tinem ascunsa atat de mult pe cat putem.





Cum e cu dragostea nu multi stiu, iar pentru un asemenea public povestea ar putea fi banala. Contabiliceste, intr-o relatie unul iubeste iar celalalt se lasa iubit. John Smith (impecabil interpretat de Colin Farrell), are ambitii si aspiratii ce au putine in comun cu amorul. In fapt e preocupat doar de sine, de menirea sa. In chestiunea asta, singurul lucru de care convinge e ca, pentru o anumita perioada de timp, si el si Pocahontas au fost indragostiti de aceiasi persoana: de el. Cand lucrurile il sufoca, pleaca in expeditie sa descopere alte Indii, lasand in urma lui o iubita care il crede mort.

E ceva inedit pentru ea deznadejdea...insa nu ceva sfasietor, ci mai degraba induiosator: "ai plecat cu viata mea...ai ucis zeul din mine..curgeai prin mine ca un rau...voi fi ca un copac care creste in jurul ranilor sale... " Pocahontas primeste noua situatie cu aceiasi surprindere vie ce o anima ori de cate ori afla cate ceva nou despre viata.

"Does the sun see this? On the bed of fate, we lie. We can enter you. Question you. I mourn. I grieve. Take my hand, Father."

E o impacare cu sinele, nu una cu destinul. Dragostea printesei indiene este atat de veritabila....Vine din adanc si vibreaza in frecvente subliminale pe care Smith le receptioneaza din plin fara sa si le poata explica ori intelege pe de-antregul...

"There's something I know when I'm with you that I forget when I'm away."

....De aceea, cand sunt impreuna el aluneca intr-o stare evidenta de confuzie din care o singura data evadeaza intr-un moment de luciditate si onestitate.

"Don't trust me. You don't know who I am!"

Dar dragostea adevarata uita si iarta...Nici macar nu se supara.
Cat de frumos e acest schimb de replici prilejuit de revedere, intr-unul din momentele culminante ale filmului :

"Pocahontas :
-Te-ai gasit Indiile John ? Le vei gasi.
Smith :
-E posibil sa fi trecut pe langa ele... "

Pocahontas: Did you find your Indies, John? You shall.
Captain John Smith: (after a long reflective pause) I may have sailed past them.

Intrebarea ei e doar interogativa; nu retorica, nu insinuanta, nu acuzatoare, nu ironica..Raspunsul lui ? ...amar si constatativ.





Sunt mai multe lumi noi in Lumea Noua de care ne spune Malick. E cea a colonistilor care patrund teritoriul plin de necunoscut al nativilor, cea a indienilor ce viziteaza albionul, cea a printesei ce trece din copilarie la adolescenta si maturitate ; o combinatie intre toate astea, produsul dintre ele, care inseamna inceputul a ceva ce va deveni America. In fine ultima, dar nu cea din urma: o lume a dragostei si a iubirii in care suntem indemnati sa credem inca si pe care suntem incurajati sa o mai asteptam.





O schema care sa defineasca universul miraculos a lui Malick e greu de structurat, dar scena Londrei vazuta prin ochii unui salbatic ajuta mult la asta....Filmul abunda aici in imagini de o zdrobitoare intensitate..ea vede un negru, un cersetor, o caruta..descopera un chip, apoi un suflet...gradinile Londrei..O alta realitate pe care un indian simte nevoia sa o pipaie pentru a se putea convinge de autenticitatea ei...E un joc al mainilor toata aceasta Lume Noua, pentru ca inca din debut Pocahontas mangaie aerul fiecarei intamplari...la inceput intr-o zburdalnicie copilareasca...apoi intr-un dans...o joaca…o incantatie…o invocatie..un ritual..Gesturi cu o lentoare ce trimit la sugestia ca ar exista si o alta desfasurare a actiunii…in alta parte…la pieptul mamei (spiritul tinutului) careia Pocahontas ii vorbeste in toate momentele cheie ale naratiunii :

"Mother, where do you live? In the sky? The clouds? The sea? Show me your face. Give me a sign. We rise... we rise. Afraid of myself. A god, he seems to me. What else is life but being near you? Do they suspect? Oh, to be given to you. You to me. I will be faithful to you. True. Two no more. One. One. I am... I am. "

"Dear Mother: You fill the land with your beauty."
"What voice is this that speaks within me...guides me towards the best?" Mother, what have I done? Love is unbound my limbs. This love is like pain. I am... I shall be...yours."

"Mother, now I know where you live."






....Nu stiu cum e la voi, dar la mine, ca sa nu imi fuga de sub picioare, pamanul pe care calc are nevoie de ingeri, de zane, de basm si de visare. Cand ma gandesc ca acest pamant a fost pasit si de cineva ca ea ma bucur ca am capatat insufletire....si ca inca o mai am...
Pocahontas...un vis de primavara...un murmur, o adiere..o soapta....



"She gently reminded me that all must die."




"Because she was a princess, may be a queen………?………."





Du-te sa vezi “Lumea Noua” a lui Malick…e tot aia veche, dar e atat de frumos si de profesionist re-aranjata ca arata mult mai bine ca una noua…

Good Will Hunting
Good Will Hunting - Gus Van Sant (1997)



De unde venim? Cine suntem? Încotro ne îndreptăm?  -   Impresionanta lucrare a lui Paul Gauguin, reiterand trei intrebari esentiale, care bantuie omenirea inca de la inceputurile existentei sale, capata o conotatie speculativa extrem de interesanta in filozofia lui Jorge Luis Borges, acolo unde raspunsul misterului e mereu prezent, niciodata ascuns, insa la fel de distant fata de cunoastere, prin forma sa ininteligibila. Asta pentru ca la Borges secretul, desi parte inseparabila din cotidian ("fiecare cuvant face aluzie la el, dar niciunul nu il defineste"),  e inca si mai tainic fiind incomunicabil. Cine il cunoaste nu il poate retransmite altcuiva..

Este aproximativ exact ceea ce s-ar fi intamplat daca Moise, pe muntele Sinai, ar fi primit de la Dumnezeu, Tora …pe un CD…ori pe un memory stick. Sau daca Prometeu ar fi daruit omului primitiv focul, sub forma unei brichete, fara alte instructiuni.



In fiecare generatie, se nasc insa persoane capabile sa priceapa. Borges ne spune ca in teoria sa ele sunt mereu in numar de patru….si ca existenta lor justifica si explica umanitatea in ochii divinitatii… Cei patru nu au habar de menirea lor si nu se pot recunoaste intre ei. 

Ei bine, in viziunea lui Gus Van Sant (“Milk”, “Elephant”, "Drugstore Cowboy," "My Own Private Idaho," "To Die For"),  Will Hunting, un obscur om de serviciu dintro institutie de invatamant, tinde sa fie un asemenea individ…Multumit de anonimatul sau si bine impacat cu IQ-ul exceptional, tanarul nu pare sa aprecieze, sau macar sa constientizeze semnificatiile darului primit si dezvolta consecvent, cu staruinta, un personaj recalcitrant, fara perspective concrete, abandonat tinerertii, exceselor si abuzului. Conflictul, de tip “Cenusereasa”, prinde la public si captiveaza prin spontaneitate, romantism, consecventa…insa frumusetea si sensibilitatea peliculei asteia, atata cata e, vine din alta parte.



Fara indoiala ca, daca acceptam genialitatea ca pe ceva situat deasupra comunului (asa cum ea si este,  prin definitie) trebuie aprioric sa fim de acord si cu deciziile sale, care supuse aceluias statut vor fi fiind mereu undeva peste  intelegerile noastre….. si trebuiesc preluate ca atare; De aceea hotararea lui Will de a nesocoti calea pe care i-o poate oferii valorificarea inteligentei iesite din limite, nu ar trebui comentata nici macar in treacat (e o greseala ca plotul se amesteca). Poticneala  scenariului, altfel destul de credibil, se adauga altor ezitari tolerabile, insa pe ansamblu succesul productiei se detaseaza salvator doar prin supletea si naturalul  dialogurilor.




Fascinanta chimie de pe ecran dintre Will Hunting (Matt Damon) si  Chuckie Sullivan (Ben Affleck),  are resurse vechi ce coboara pana in anii fragezi ai copilariei, cei doi fiind concitadini si colegi inca din clasele primare; iar discursul cursiv si elocvent a lui Robin Williams (Sean Maguire, in film) se caleaza perfect pe statusul instituit de traseul story-ului. Totul merge asadar  “ca uns” si gratie narativului scris in mare parte de cei doi protagonisti principali (Damon/ Affleck) dar si imensei elegante a unei  cinematografi de zile mari, semnata Jean Yves Escoffier (cel putin remarcabila in opinia mea).






Du-te sa vezi povestea destinului deturnat, intr-o varianta colaterala, ce isi propune sa explice timid si cu argumente subtiri una dintre ipotezele posibile ale esecului speciei noastre…de pana acum…





Picanterii:

-scriptul initial avea inserat la pagina 60 un act sexual (gay), scandalos si  fara legatura cu intregul. Affleck si Damon il plasasera special, ca pe o capcana, pentru a verifica daca cei ce resping ori accepta scenariul il si citisera. Desi mai multe studiouri s-au aratat interesate de achizitia temei, Miramax a fost singurul care a sesizat anomalia, cerand explicatii...si tocmai din acest motiv a si fost cel ales.

-scena in care Sean si Will se afla in birou discutand despre fosta sotie, este aproape integral improvizata de Robin Williams, fapt care explica si rasul sanatos a lui Damon, dar si tremurul usor al camerei, cauzat de aceiasi reactie venita din partea celui care inregistra imaginile.

-tabloul din cabinetul doctorului Sean Maguire este o pictura semnata Gus Van Sants.

-desi in secventa filmata in parc Will si Sean par sa fie singurele prezente, in fapt, in spatele echipei se adunasera in acea zi circa 3000 de gura casca, atrasi de eveniment. Locul a devenit un punct de pelerinaj dupa moartea lui Robin Williams,  banca din cadru fiind permanent pavoazata cu flori de municipalitate si admiratori ai marelui actor.

-ultiima replica a proiectiei este socotita egala in importanta si semnificatii cu intregul film (nu ma intrebati "de ce ?") [last lines]
[Sean reads a note from Will: "Sean, if the Professor calls about that job, just tell him, sorry, I have to go see about a girl."]
Sean: Son of a bitch... He stole my line.

-desi cu multe nominalizari si premii, Good Will Hunting ramane una dintre primele 20 de productii Overrated Movies a tuturor timpurilor..si pe buna dreptate....





making of








...se dedica margaretei

Călătorind prin univers
Interstellar - Christopher Nolan (2014)



Din cand in cand, lui  Christopher Nolan i se intampla cate ceva magic si greu de pus in cuvinte..In lipsa mai multor realizari "de autor" care sa imi poata permite o opinie consolidata, inclin sa cred ca e genul de artist ce traieste mai degraba prin sclipiri ale geniului, decat printr-o conduita creativa stabila si permanenta.

Chiar si asa, habar n-am daca stangaciile jenante, intrerupte ocazional prin momente de uluitoare savoare extatica, sunt amestecuri voite ce aspira la recunoasterea unui stil novator, sau doar scapari colaterale cu explicatii in concentrarea diferentiata.





De exemplu: Interstellar e un film slabut, agasant de lung, ciudat de inegal, cu un joc actoricesc sub-modest, lipsit aproape integral de umor, cu un montaj dement, personaje putin credibile urmand un scenariu aiurea ce nu duce nicaieri. Inregistrarile (impresioneaza totusi pe multi) aveau motive foarte serioase sa reclame o cinematografie ceva mai dezinvolta, cu efecte de post procesare elaborate in imaginatie, si  cu preluari.....un strop mai complexe (macar doua liniute peste clasa standard - subiectul merita cu prisosinta).


.....Si atunci, de ce  ??


De ce in ciuda tuturor conditiilor implinite pentru a fii un esec Interstellar nu ajunge sa fie unul ???

Pentru ca marea surpriza  a succesului acestei productii nu se justificata in tehnica, ci in matematica, narativul  functionand dupa o structura astfel edificata, caci logic, rece si neimplicat, acolo, in matematica minus si cu minus, dau asa cum s-a convenit doar plus....in linie...pereche dupa pereche.





Lasand gluma de-o parte, constatam cu surprindere ca tintele plotului sunt unele clasice si demodate: (i)responsabilitatea, spiritualitatea, devotamentul si increderea.....Patru....A cincea ??

Pai e cea de-a cincea dimensiune speculata de script, si e un fel de rezultanta a astora, intr-o mixtura ce contine aditivi necunoscuti si care utilizeaza o reteta noua, unde  participarile precursorilor nu se mai cuantifica procentual...ci atemporal....Mmmmda, nicio greseala aici, caci timpul, in scriptul asta, este orice altceva decat reperul solid pe care contam in situatiile cotidiene ordinare.





Exista o tensiune a derularilor si un cadru circular al povestii, cu multe deturnari si imprevizibile rezolvari. Nu vreau sa stric nimic din placerile ce il asteapta pe viitorul spectator invitat la un altfel de quest de catre  (Du-te sa vezi), ci doar sa il informez succint ca nu se va plictisi. Intre toate, mai vreau sa il previn in legatura cu scenele remarcabile, disimulate sub banal, ce pot stralucii independent (in functie de gradul de educatie al fiecaruia) dar care, identificate si corelate reorienteaza lung-metrajul pe alte coordonate decat cele ale aventurii interstelare.





“Love is the one thing that transcends time and space” - Brand


Argumentand rationamentul unei alegeri a ei, Amelia Brand invoca (atat de putin convingator, din pacate) forta iubirii ca pe un instrument ce functioneaza in afara atractiei fizice, a inspiratiunii, a confortabilitatii spirituale, a necesitatii de perpetuare a speciei, a  stabilirii unui echilibru, a intrajutorarii reciproce dintre doua fiinte compatibile, a satisfacerii unor altfel de nevoi.


Nu stie sa zica ce e dragostea (nimeni nu poate spune asta) dar stie ca amorezii comunica prin alte mijloace si ca devin scutiti de restul universului si imbatabili atunci cand se recunosc si se regasesc intre ei. Ca palavragesc impreuna cat ii ziua de lunga ....si seara de seara.... fara ca distanta (ce poate fi masurata in galaxii) sa le afecteze conversatia, natura sau sentimentele. Ca iubirea e cea mai puternica forta a oamenilor..si ca poate chiar ea este a cincea dimensiune...!






Debutul filmului, ce evoca o dystopie, cu o lume muribunda, anunta si aparitia neasteptata a unei gauri de vierme ce seamana cu o usa deschisa spre evadare. Se crede ca ea a fost asezata acolo si dezvaluita oportun in cel mai dramatic moment, de entitati ce vor sa ajute, dar se dovedeste a fii chiar rodul ultimei sperante a civilizatiei...Produsul invocat si materializat al ei. Raspunsul a milioane de rugaciuni de iertare si de mantuire...


Nici nu-i o parabola, fiindca misterul asta e decriptat pas cu pas,  pe durata proiectiei, iar concluziile sunt enuntate explicit. Ca in alte dati din istoria lor firava, oamenii si-au creat singuri salvarea prin mijloace de care nu se inchipuiau in stare si prin resurse pe care nu le credeau disponibile...de care nici nu stiau...

Au alcatuit pe cer o sansa fizica din imperativul confuz al salvgardarii colective, impreunandu-si la unison cererea. Parabola (si inca ce mai parabola) e modul in care alesii plecati sa salveze omenirea comunica cu cei ramasi in asteptarea de a fi salvati...O  comunicare unilaterala, din conditii tehnice, in care de pe Pamant pleaca mereu mesaje, ce sunt receptionate in pauze mari de timp, dar carora nu li se poate raspunde.




Intr-o teorie asemanatoare, vorbeam pe alt topic despre un Dumnezeu imaterial, un fel de forta energetica, ce reprezinta cumulul vointei comune; despre El zice aici si Christopher Nolan...si ni-L si arata la chip. Lui ii sunt adresate mesajele celor ramasi pe Terra (cu sabia lui Damocles aninata deasupra capului)......Asa cum noi ne rugam frecvent Lui, fara sa primim vreun raspuns...tot din motive tehnice...probabil.







Un ultim simbol  de comentat ar fi cel al unicitatii. Tintele vizate de scopul transmutarii omenirii in alt spatiu vital se dovedesc de nelocuit...daca principiul unicitatii exista, viata are o singura manifestare in intregul univers si domiciliul ei e vremelnic pe planeta Pamant. E deci in firea lucrurilor ca nicaieri altundeva trairea sa nu fie compatibila cu habitatul..In Interstellar asa si se intampla, alaturi de toate posibilitatile expirate ale sistemului nostru solar si planeta lui Edmund, ori cea a lui Mann, se identifica drept medii ostile supravietuirii. Dar numai pana la sfarsitul Pamantului, atunci cand miraculos, un alt spatiu vital ia nastere in alta parte, preluand corvoada perpetuarii umanitatii ce isi pastreaza astfel singularitatea.

Daca viata exista intr-un singur loc, atunci moarte se afla in toate celelalte.





Intr-o bucla in care timpul si spatiul nu-s decat iluzii efemere si doar gravitatia e o certitudine, du-te sa te regasesti pe tine insuti in momente diferite ale devenirii..Du-te sa vezi cum ar arata lumea eliberata de legile unei fizici in care te-ai increzut si pe care ai mizat totul; unde nimic din ce ai fost invatat sa crezi nu mai e operational...Du-te sa visezi o altfel de calatorie la marginea noptii.







Picanterii :

-primul nume al eroului Cooper nu este mentionat niciodata in film.

-scenariul scris de fratele lui Christopher Nolan, Jonathan Nolan, a fost oferit initial lui Steven Spielberg in anul 2006. In 2012, la capatul unei noi amanari Jonathan a inisitat ca proiectul sa ii fie incredintat lui Christopher, si a obtinut realocarea.

-cugetarile lui Murphy (cunoscute la noi ca legi), ce trebuiau sa abunde in film au fost socotite (pe buna dreptate) de producatori ca infantile. Refuzand sa renunte la ele, regizorul a pastrat doar una pe care o repeta in mai multe randuri, insa sub alta forma "whatever can happen, will happen."  in locul originalului "whatever can go wrong, will go wrong."

- Versurile "Do not go gentle into that good night" sunt din poemul omonim a lui Dylan Thomas.

-coloana sonora de la Interstellar ar fi trebuit sa fie una de exceptie, in schimb a fost atat de prost primita de public, incat detinatorii salilor de proiectie s-au vazut nevoiti sa isi avertizeze publicul cu afise in care isi cereau scuze si ii anuntau ca ea (coloana) apartine filmului si ca li s-a cerut sa o lase fara nicio interventie.

-peste masura de incantat de efectele obtinute in Inception (film prezentat la Du-te si vezi), pe final Nolan introduce si aici peisajele cu spatiile curbate in traveling sferic...cu acelasi efect...bravo...

-posibilitatea transferului temporal in salturi, dupa metoda prezentata in film, a fost inspirata din ecranizarea Contact (1997), a cartii cu acelasi nume scrisa de regretatul Carl Sagan, prin reluarea unei teorii ce apartine fizicianului Kip Thorne. Acelasi teoretician a acordat asistenta tehnica de specialitate activa (indrumare pas cu pas) la post procesarile din Interstellar, aparand si pe ecran intr-un scurt cameo.

-pozitionarea gaurii de vierme langa planeta Saturn este o aluzie la filmul Odisee spatiala 2001 (1968) a lui Stanley Kubrick, ce sugera aparitia vietii pe Pamant de undeva din acea directie. La fel, forma robotului TARS (in stare de repaus) este identica monolitului din rolul principal al odiseii 2001.

-inregistrat in cea mai mare parte cu o camera 15/70mm IMAX,  Interstellar este probabil ultimul film realizat in acest fel, dat fiind expansiunea sistemelor digitale echivalent de performante, dar mult mai simplu de operat. Copiile realizate fidel acestui format nici nu mai pot fi proiectate azi in orice sala de cinema.

-din motive ce tineau de alte angajamente contractuale Irrfan Khan (actorul din Viata lui Pi) s-a vazut nevoit sa refuze rolul lui Cooper...Mare pacat.

-pe o durata de 169 minute si cu un buget cheltuit de 165 milionane usd, Interstellar realizeaza o medie de 976,000 dolari pe minut proiectat. (se preconizeaza a fi un senzational box-office).

-o interesanta schema e utilizata metaforic, atunci cand in plot se discuta teoria conspiratiei primei aselenizari a omului pe luna. La vremea respectiva s-a sustinut ca falsul s-ar fi realizat de catre regizoriul Stanley Kubrick alternativ filmarilor si cu decorurile de la Odiseea Spatiala. Citandu-l pe Kubrick in multe alte ocazii ale scenariului, Christopher se insinueaza ca un sustinator al acestuia si aflat intr-o situatie similara lui, adica acuzat pe nedrept de o mistificare ecranizata....cu alte cuvinte Interstellar este, in oglinda (si dupa o logica inversa), o poveste ce poate fi adevarata.....

-24 de productii importante ale cinematografiei sunt obiect de aluzie, sau direct evocate in cadre, atitudini, replici, decoruri, nume de personaje.

-aproape toate obiectivele utilizate la turnajele lui Interstellar sunt proiecate special pentru film si cel mai probabil de unica folosinta (camerele IMAX de 70 mm avand o raspandire foarte redusa si fiind pe cale de disparitie din peisaj)  

-numele gauri negre Gargantua este inspirat din nuvela lui François Rabelais - "Gargantua et Pantagruel". pe seama poftelor nesatioase ale amandoura.

-cum timpul este unul dintre eroi principali ai acestui narativ, statia stelara a fost imaginata in forma cadranului unui ceas.

-scenariul initial elaborat Spielberg – Jonathan,  sufera 15 modificari majore in varianta Christopher - Jonathan. Intre ele: Murh era un baietel, reluarea legaturii Cooper NASA se intampla ca urmare a unui accident, misiunea Lazarus nu are loc ci doar trimiterea unor sonde spatiale, echipajul pornit in urma sondelor ajunge pe o singura planeta nelocuita si inghetata, iar acolo gaseste urmele unei misiunii anterioare chineze; locul lui dr. Mann ostil este luat de fiinte extraterestre cu acelasi comportament; povestea originala e concentrata pe relatia Brend-Cooper nu spune prea multe de dragostea tata/fiu (fiica) si este relatata strict din punctul de vedere al pilotului; in final nava ce patrunde in gaura neagra ajunge miraculos pe o statie spatiala din care poate observa intregul univers, aflandu-se in afara spatiului si a timpului, pe a cincea dimensiune. In mod inexplicabil Cooper se trezeste pe Pamant dupa 200 de ani de la plecarea sa...iar aici nu mai exista nimeni. Am citat  notele, doar pentru a sugera ce film ar fi putut sa devina Interstellar sub o alta viziune regizorala.

-parasind casa Cooper ii spune ficei sale Murph: “odata ce ajungi parinte te transformi automat in fantoma viitorului copiilor tai... “...ceea ce se si intampla.





making of:

Prizoniera din Caucaz
Кавказская пленница - Leonid Gaidai (1967)




"...Patraulea, Trandafire...Dormiti?"

.....pai daca vreti sa aflati cat de originala e seria filmelor BD in alerta, la munte, la mare, etc. ecranizarea  de care va zic are taman raspunsul potrivit. Nu ca nu as fi fost la randul meu un mare fan al seriei, si iarasi: nu ca nu m-am bucurat de multe ori revazand-o; dar Cezarului (sau poate  țarului) ii trebuie inapoiat ceea ce i se cuvine.

In plus, fata de ce am facut noi, o actiune in secvente puse cap la cap, productia ruseasca valorifica plotul printr-o curgere lina si savurosa, comicul aparand practic...din vazduh. Multi actori de comedie trudesc din greu ca sa castige receptivitatea publicului la poantele etalate; aici insa, e suficient sa vezi fetele catorva dintre protagonisti pentru ca bunavointa sa inceapa sa iti ocupe fiinta.


                                                             
O fata tanara Nina ("si sportiva si komsomolista"), de care se indragostesc pe rand un etnograf (Surik), un primar..dar si o auto sanitara si un magar (??)..Deh, fata e tanara si draguta foc. O intriga, o datina din strabuni, peisaje incarcate, cadre ironice si aluzive, inregistrari interesante...Actiune si suspans, intr-o comedie ce aminteste de hazul involuntar (neaoș rus) al povestilor relatate de Ilf si Petrov.

                                                           




Meditand la filmul asta seducator (dupa terminarea proiectiei, instalarea starii contemplative e de neevitat) am constatat ca azi, suntem cu totii extrem de exigenti cu glumele la care alegem sa radem...si ca asta ar putea sa aiba cauze nu atat in calitatea lor, ci mai degraba in felul in care suntem dispusi (tot mai putin) sa le permitem sa ne inveseleasca...De parca ne-ar placea la nebunie sa umblam incruntati, preocupati si seriosi din cale-afara...





In apropierea celei mai depresive perioade a anului (dupa cercetatori: jumatatea lunii ianuarie) Du-te sa vezi un lung metraj amuzant si reconfortant din cale afara. Are sa iti invioreze sufletul si are sa te ajute sa treci peste samavolniciile vremii neguroase de afara, descoperind un picut eterna primvara din inima ta si a celorlalti (.....ca fiecare avem cate una).


Multora, gagurile din filmul asta le-ar putea parea desuet, insa eu propun  curajos: du-te si vezi acest film; si prognozez riscant : nu ai sa regreti...






Picanterii:


-Filmul a fost admis la productie in cadrul unui program educativ al Uniunii Sovietice ce lupta pe atunci impotriva traditiilor, a credintelor religioase si a unor practici socotite in dezacord cu politica de guvern si de stat. S-a considerat ca el este o parodie suficient de puternica impotriva obiceiului adanc inradacinat in Caucaz, potrivit caruia mirele isi rapea pur si simplu aleasa (cu sau fara vointa ei) urmand ca dupa o perioada de convietuire sa fie formulata si cererea oficiala de uniune. Desigur, cand a fost realizat, gestul se repeta deja numai simbolic si doar in satele izolate...asa dupa cum il mai intalnim si azi, schematic, pe la nuntile romanilor.

-Prizoniera din Caucaz a fost catalogat drept un succes cinematografic rusesc. Una dintre scenele de mare senzatie (satirizeaza in doar cateva secunde intreaga conditie umana, dar si situatia intelectualului intr-un regim opresiv), a fost imortalizata intr-un monument public din bronz, asezat chiar in fata academiei de film 






making of:

Reconstituirea
Virgil Calotescu (1960)



Li s-a promis ca vor fi gratiati in schimbul colaborarii la realizarea acestei pelicule, dar au fost executati in a treia zi de dupa terminarea filmarilor.

Exact: protagonistii pe care ii veti vedea n-au apucat sa prinda premiera filmului in care au jucat rolurile principale. Numele lor: frații Alexandru și Paul Ioanid (născuți Leibovici), soții Monica și Igor Sevianu, Sașa Mușat (născut Glanstein) și Haralambie (Harry) Obodeanu.

In vara lui 1959 (pe  28 iulie mai exact) cei sase au pradat masina Băncii de Stat a Republicii Populare Române (la sucursala Soseaua Giulesti, zona maternitatii), insusindu-si 1.686.000 de lei, echivalentul unui milion de dolari la cursul de astăzi. O suma inimaginabila pentru atunci.....cu care nu se putea face aproape nimic. Magazinele erau goale, orice achizitie importanta era monitorizata, iar moneda nu era convertibila.

Toti erau intelectuali si luptatori comunisti inca din ilegalitate, aveau importante conexiuni pe palierul puterii si in ierarhia Partidului Comunist, iar  Alexandru Ioanid fusese chiar colonel in Militie (un grad foarte greu de atins pe vremurile alea).



Scenariul se vrea sobru si echidistant. Ceea ce vedem pe ecran e un fel de reconstituire. Filmul, de o exceptionala calitate, nu a fost din capul locului destinat publicului ci doar nomenclaturistilor, urmand un circuit inchis si o severa restrictionare. Este posibil ca printre motivele acestei alegeri de difuzare sa se numere si subtilitatile strecurate printre cadre (sau faptul ca realizatorii nu si-au tinut cuvantul dat condamnatilor), insa cel mai sigur motiv il constituie fara indoiala droaia de mistere ce continua sa invaluie acest tulburator caz.



Cel mai rasunator jaf armat din istoria acestei tari a fost interpretat de autoritati ca o provocare si o ofensa impotriva sistemului, si astfel el a declansat operati de riposta disproportionate, arestand, torturand si sicanand deavalma un larg numar de persoane; in timpul "anchetei" fiind cunoscute si recunoscute oficial doar trei decese (intre care cel al casierului Gogan e singurul notoriu).

Politruc infiltrat in "industria filmului", Virgil Calotescu a primit misiunea de a realiza pe scheletul acestui caz, un documentar laudativ/educativ ce urma sa proslaveasca eficienta structurilor care au rezolvat in timp record, cazul. Un nechemat al celei de-a saptea arte, el are insa inspiratia de a ii incredinta filmarile unui artist adevarat: Pantelie Țuțuleasa.



In 1960 Țuțuleasa, era un nume cu o recunoastere fara echivoc, dar limitata strict la mediul celor avizati. Fara ezitare, el vine cu o abordare curajoasa (in raport cu tema si miza), abracadabranta pentru un cinema ce functiona numai din sabloane. Studiourile din Hollywood aveau sa (re)descopere tehnica utilizata abia o decada mai tarziu.

Controlul camerei este profesionist, influentele lui  Orson Welles (ce dominau epoca)  fiind prezente (in numar mare) dar atent stapanite. Multi cred ca tot acestui cameraman ii datoram si restul de artificii ce transforma productia intr-un remarcabil experiment reusit.



Jocul intamplarilor aranjaza asadar lucrurile pa cai nestiute, caci daca avem un stirist/activist (pe Calotescu), un maestru al imaginii (pe Pantelie Țuțuleasa) atunci pentru postul de scenarist avem:....un securist tortionar autentic: Gheorghe Enoiu, fost director al Direcției de Anchete Penale a Ministerului Afacerilor Interne care pentru cruzimea de care dadea dovadă în timpul interogatoriilor fusese supranumit „Măcelarul de la Interne”….Basca, peste toate, mai avem si un subiect deosebit de palpitant.



Lung metrajul, cu aspiratii modeste (din sfera mediocritatii) devine insa o productie de mare clasa si prin rolurile asumate de personaje adevarate (nu numai presupusii hoti, ci si organele de cercetare, judecatorii, functionarii bancii, etc.) dar mai ales printr-o anumita ironie crosetata pe marginea secventelor, nelipsita de pe  mimicile chipurilor surprinse. E o forma de cine-verite cu totul atipica, dar care nu se abate de la reteta de baza, evoluand la marginea documentarului.

Si sunt multe alte procedee ce functioneaza perfect...

Cupajele indecise, ori incomplete asta fac…obliga ochiul sa fie atent la gesturile minimale, iar ele, puse cap la cap, alcatuiesc subliminal o cu totul alta poveste…Cea a unui mecanism ce nu isi propune sa devalideze valori materiale, ci incrimineaza direct o alcatuire gresita aflata in plina ascensiune…statul comunist. In felul asta, proiectia icrimineaza metode si reguli, furnizand in paralel explicatii pe care spectatorul le asteapta, iar firul evenimentelor relatate direct nu i le ofera.



Sunt vreo trei narative magistral armonizate intre ele, fiindca avem filmul pretins de securitate, filmul evenimentelor (expuse dintro perspectiva obiectiva), si filmul motivatiilor ce sprijina gesturile si care justifica (atat cat pot) actiunea…




Desi habar n-am unde, ori cum ai putea face asta, Du-te sa vezi “Reconstituirea” lui Calotescu. E altceva decat documentarul “Marele Jaf Comunist” a lui Alexandu Solomon (o mizerie), ori „Closer to the moon” a lui Nae Caranfil (ceva penibil)….







Picanterii:


- Hoţii (Alexandru Ioanid, Paul Ioanid, Igor Sevianu, Monica Sevianu, Saşa Muşat şi Haralambie Obedeanu)au fost arestaţi în aproximativ două luni şi condamnaţi la moarte. Ei au fost executaţi, în secret, în 1960. Mai puţin Monica Sevianu, care a fost iertată deoarece era mamă. A fost chiar eliberată, în 1964, fiind absolvită de pedeapsa cu viaţa graţie unei amnistii. În 1970, ea a plecat în Israel.

- Alexandru Ioanid era cumnatul ministrului de interne Alexandru Drăghici. Până cu câteva luni înaintea jafului, Ioanid fusese şeful serviciului de criminalistică al miliţiei. În august ‘59 a fost mutat la Ministerul Comerţului.

- Paul Ioanid fratele său în vârstă de 35 de ani, era şeful catedrei de studii aviatice la Academia Militară. A studiat în Rusia cu Tupolev şi Antonov. Participase ca reprezentant al României la programul spaţial secret al Rusiei. El a fost arestat chiar la întoarcerea de la Moscova.

- Igor Sevianu era inginer de aviaţie renumit pentru misiunile sale de sabotaj în cel de al doilea război mondial. Sevianu a participat la luptele de stradă care au grăbit retragerea germanilor din Bucureşti în august 1944 şi mai apoi a lucrat pentru departamentul aviatic al Ministerului de Interne.

-Soţia sa Monica Sevianu petrecuse trei ani în Israel cu primul ei soţ, iar la întoarcerea în România în 1948 şi s-a căsătorit cu Igor.

- Saşa Muşat a fost lider al tinerilor social democraţi după război. Unii spun că era agent al securităţii şi a infiltrat mişcarea la ordinul Partidului Comunist Român. Muşat a fost exclus în 1957 din Universitatea Bucureşti unde fusese profesor de istorie şi secretar de partid.

- Haralambrie Obedeanu era ziarist la Scânteia, organul de presă al partidului. El fusese demis din funcţia de decan al Facultăţii de Ziaristică.

- Autorităţile i-au prezentat în filmul de reconstituire cu totul altfel...Adevăr sau ficţiune? Care dintre cele două versiuni este adevărată? Se mai poate afla adevărul la peste 40 de ani de la evenimente? Protagoniştii sunt toţi morţi.

- Unii cred că cei şase sunt într-adevăr autorii jafului de la Banca Naţională, care ar fi fost ideea lui Saşa Muşat. Oameni care l-au cunoscut au menţionat activitatea lui de agent al serviciilor române de spionaj, spiritul lui aventurier, dorinţa de a da lovituri spectaculoase.

- Cei şase erau însă toţi intelectuali, membri de partid, oameni care ştiau foarte bine că îşi riscă viaţa. Pare improbabil să fi organizat jaful, dacă într-adevăr au făcut-o, numai pentru bani. Atunci pentru ce?.....Oricum afacerea sună atât de implauzibil încât mulţi sunt convinşi că de fapt jaful nici măcar nu a avut loc sau că a fost o înscenare a securităţii.

- Cazul a fost povestit recent într-un film documentar prezentat la canalul 4 al televiziunii BBC. Filmul se intitulează The Great Communist Bank Robbery şi a fost construit pe scenariul documentarului realizat de regizorul Alexandru Solomon.

- Din acest film reiese că singurele probe împotriva acuzaţilor au fost mărturisirile lor. Desigur, în film sunt arătate pachete de bancnote şi arme găsite în apartamentele lor dar imaginile fac parte din reconstituire şi sunt poate viziunea scenaristului. Nici mărturisirile inculpaţilor nu sună foarte convingător. Pe de altă parte câtă credibilitate se poate acorda acestor mărturisiri când se cunosc metodele de anchetă ale securităţii?


- filmul inca se mai gaseste in reteaua underground si se poate cumpara in fiecare sambata/duminica din targul de la valea cascadelor...negustorul de CD-uri care opereaza imediat dupa intrarea principala

Troia
Troy - Wolfgang Petersen (2004)




Achilles: I'll tell you a secret. Something they don't teach you in your temple. The Gods envy us. They envy us because we're mortal, because any moment might be our last. Everything is more beautiful because we're doomed. You will never be lovelier than you are now. We will never be here again.











...un film pentru Du-te si vezi, la care argumentele  pro si contra raman, pana la un punct, intr-un ciudat echilibru...







Pe de-o parte avem un abuz stanjenitor de prelucrari electronice, personaje disproportionate narativului, mistificari ale adevarului instaurat in noi (atat cat poate fi el construit din cartile Iliadei, Eneidei si ale Odiseeii), gesturi lipsite de motivatii credibile si intolerabil de multe dezacorduri;

....pe de alta, avem un cadru scenografic destul de acurat (decoruri si costume excelent alese), o imagine si o structura multumitor de precise, dar si cateva scene de o impresionanta calitate stilistica. Recomandarea mea pentru pelicula Troy, se bazeaza aproape in totul pe aceste izbânzi.







Achilles: [to his men] Myrmidons! My brothers of the sword! I would rather fight beside you than any army of thousands! Let no man forget how menacing we are, we are lions! Do you know what's waiting beyond that beach? Immortality! Take it! It's yours!


Suntem in anul 1250 b.c. (potrivit lui Herodot) si armata condusa de Agamemnon se foloseste de pretextul furtului sotiei lui Menelaus (regele Spartei), Elena (pe numele ei),  de catre Paris, (fiul lui Priam) pentru a porni un razboi (oricum planuit si inevitabil) impotriva cetatii Troia.

Aproape singura  ramasa autonoma in aria de influenta greaca, bogata si semeața Troie e asediata timp de10 ani, iar confruntarea cunoaste pe final o rasturnare spectaculoasa de care istoria isi aminteste guraliv cu multa mandrie si ravna. Epuizati de ineficacitatea strategiilor si de irepugnabilitatea orasului, atacatorii decid sa faca cale intoarsa, insa aproape in ultima clipa, Ulise (arhetipul istetului/smecher) imagineaza o inselatorie prin care vigilenta si eroismul aparatorilor devin inutile. Troia este invinsa, pradata si stearsa de pe fata pamantului (atat de bine, incat nici azi nu i s-a putut preciza cu exactitate pozitia geografica).





Iliada povesteste cu un extraordinar talent literar intreaga tarasenie, iar filmul nici nu isi propune sa ecranizeze lucrarea cu care este evident ca nu poate concura in niciun fel. Troy  vrea sa zica despre altceva, unul dintre scopurile nedeclarate fiind acela de a reconstitui cumva atmosfera conflictului si cel mult felul in care el s-a purtat (in opinia mea sunt singurele initiative care ii si reusesc intr-o oarecare masura).





Inca o data nu-s multe lucruri bune de spus despre aceasta productie, dar…  

…dar Troy  e unul din filmele pe care eu unul il revad destul de des si (de fiecare data) cu aceiasi placere, pentru trei, patru scene, insa si pentru tot ce contribuie la realizarea lor (adica restul proiectiei - privit insa ca demers de fundal menit sa puna in evidenta ceva).







Si daca cel ce a vazut-o, nu va uita niciodata secventa in care Ahile (cel mai temut razboinic din toate timpurile) doboara numai asa....in trecere... si cu o arma ceva mai mare decat un pumnal, muntele de muschi si  idealul supradimensionat al luptatorului antic, atunci cei devotati spiritualitati, nu isi vor putea sterge nici ei, vreodata, din amintire actul conversatiei dintre regele Priam – Peter O’Toole  (riscant strecurat printre liniile de lupta, pentru a recupera trupul neinsufletit al fiului sau Hector) si Achile - Brad Pitt…o adevarata lectie de actorie si dialog cu o sublima  incarcatura emotionala.


[Priam kneels and kisses Achilles' hands]
Achilles: Who are you?
Priam: I have endured what no one on earth has endured before. I kissed the hands of the man who killed my son.
Achilles: [realizes, stands abrubtly] Priam? How did you get in here?
Priam: I know my country better than the Greeks, I think.
Achilles: [walks forward, lifts Priam] You are a brave man. I could have your head on a spit in the blink of an eye.
Priam: Do you really think death frightens me now? I watched my eldest son die, watched you drag his body behind your chariot. Give him back to me. He deserves a proper burial, you know that. Give him to me.
Achilles: He killed my cousin.
Achilles: He thought it was you. How many cousins have you killed? How many sons and fathers and brothers and husbands? How many, brave Achilles?
Achilles: You're still my enemy in the morning.
Priam: You're still my enemy tonight. But even enemies can show respect.

Achilles: [to Hector's corpse] We will meet again, my brother.




In fata portilor atat de ferecate ale prea ravnitei cetati, Ahile il cheama pe Hector la lupta egala....singur........sfidand o intrega armata si conflictul insusi. E punctul culminant si e atat de natural, de empatic si de bine realizat incat apelurile repetate si pe acelasi ton: "Hector....Hector.....Hector...!!!!" te fac sa uiti unde te afli....   Chiar intorci capul cautand din priviri prin preajma  pe cel strigat si intrebandu-te ce il retine atat.





Mai ne plac foarte mult punctele de belvedere special alese, cateva preluari si manevre de montaj, coloana sonora (suficient de interesanta)…dar mai mult si mai ales ne place sa auzim iar in urechi invocatia lui Homer, care ne-a prilejuit, unora, cateva dintre cele mai minunate vise ale tineretii: “Cântă, zeiță, mânia ce-aprinse pe-Ahil Peleianul, patima crudă ce-aheilor mii de amaruri aduse, suflete multe trimise pe lumea cealaltă, trupul făcându-le hrană la câini și la păsări...."


Thetis[ to Achilles]: If you stay in Larissa, you will find peace. You will find a wonderful woman, and you will have sons and daughters, who will have children. And they'll all love you and remember your name. But when your children are dead, and their children after them, your name will be forgotten... If you go to Troy, glory will be yours. They will write stories about your victories in thousands of years! And the world will remember your name. But if you go to Troy, you will never come back... for your glory walks hand-in-hand with your doom. And I shall never see you again.





Regizorul Wolfgang Petersen: Das Boot (1981), The NeverEnding Story (1984), Enemy Mine (1985), In the Line of Fire (1993), Outbreak (1995), Air Force One (1997), The Perfect Storm (2000), n-a prins o mana norocoasa cu realizarea asta, dar incercarea lui nu-i una complet irosita..

Chiar daca nu-i vreo mare reusita cinematografica, filmul asta totusi trebuie vazut…Du-te si vezi Troy…in agenda cinefilului trebuie sa existe si momente de ragaz, destindere, respiro, musai traite tot in acord cu pasiunea aleasa...iar aici, tocmai ce a venit vremea unuia dintre ele…



Picanterii:

-in timpul filmarilor Brad Pitt s-a lasat de fumat...multe din iesirile lui nervoase (perfect adaptate plotului) sunt, in parte, consecinte ale acestei decizii.

-pe piata italiana productia a trebuit sa se numeasca Troy (in original) intrucat in italiana cuvantul troia este sinonim cu sensul de prostituata.

-contrar a tot ceea ce stim azi (cei mai multi dintre noi), scriptul relateaza fidel doar date ce pot fi confirmate istoric. Ele contravin flagrant mitologiei si legendelor, fapt responsabil pentru o anumita frustrare  in randul spectatorilor, obisnuiti si de celelate ecranizari sa regaseasca o alta poveste.

-Wolfgang Peterson a schimbat trei proiecte de anvergura in numai cateva luni, pentru a prelua din mers acest story. Timpul scurt si presiunile producatorilor nu i-au permis o adaptare optima, asa ca multe dintre explicatiile acestui rateu au o cauza rezonabila.

-Ahile il cheama la lupta pe Hector, singur in fata portilor Troiei, de noua ori.

-Terry Gilliam a refuzat acest scenariu...si pentru o data, cred ca a fost mai bine asa...desi Troy  e catalogat in general ca un semiesec.

-intr-un mod absolut inexplicabil, varianta director’s cut contine o alta coloana sonora, multe scene aditionale si un alt sfarsit (ce face loc continuarii cu eneida). per total aceasta editie nu e cu nimc mai buna

-un ultim aspect asupra caruia insist: in grecia antica arcasii erau priviti ca niste luptatori de rang secund. Asta pentru ca ei nu se angajau niciodata in lupta corp la corp...Nu erau nici lasi, dar nu erau nici aclamati ca eroi plini de vitejie, indiferent de succesele lor...Ucigandul pe Ahile cu o sageata, Paris (un redutabil tragator cu arcul), invinge razboinicul niciodata infrant in lupta directa...Avem aici o metafora si un mesaj de retinut...poate cel mai important din  toata Iliada...ca semizeu Ahile este nemuritor, dar vulnerabil in calcai...cand este sagetat, prima lovitura atinge acest loc iar urmatoarele trupul...nu este foarte sigur, insa putem presupune ca prima sageata anuleaza vraja si il lasa pe erou descoperit.

-Iliada mizeaza totul pe disputa dintre Agamemnon si Ahile. Troy are clar alte obiective.

-guvernul turc a insistat pe langa producatori ca turnajele sa se realizeze in Canakkale.  In contrapartida tuturor concesiilor facute (fara numar), calul troian utilizat la filmari a fost daruit locuitorilor acestui orasel de coasta (staiune turistica) , care s-au grabit sa il expuna in centrul asezarii ca punct de atractie.







making of:









PS. Hey....Un pont pretios, certificat de timp: Timeo Danaos et dona ferentes