Du-te si vezi... (2)

Continuarea rubricii de critica film a lui The Dude !

Shutter Island
Shutter Island -Martin Scorsese(2010)



Prin anul 600 inaintea erei noastre, Cyrus Cel Batran (sau poate cel mare ?...ok, si cel mare si cel batran - am verificat), intemeietorul primului imperiu persan, introduce in tehnica cuceritorului elemente noi si spectaculoase, ce reusesc sa il transforme in constiinta popoarelor ocupate, din invadator in mesia izbavitor.

Renuntarea la mijloacele opresive de carmuire, specifice asupritorilor, perpetuarea culturilor, a religiilor si a  traditiilor existente pentru supusii asimilati. Exploatarea subtila a antipatiei pe care orice populatie o  are fata de guvernantii sai si inocularea in intelectul acesteia a unui sentiment de respect autoritar (fata de o instanta mult mai competenta) in locul celui de teama si teroare...Toate, strategii nemaintalnite pana atunci in teatrele de operatiuni, au ramas in istoria militara ca o atitudine novatore, plina de forta si promisiuni, cu rezultate pe care nicio alta abordare nu le-ar fi putut permite. Ceva ce avea sa prefigureze regulile vitoare ale razboiului psihologic.





Despre asta ar fi vorba in filmul Shutter Island, o pelicula ce isi dorea initial teluri modeste, succese periferice (si numai de palmares), cu o interesanta pozitionare spatio/temporala a temei, si cu o deschidere evidenta spre improvizatia de moment a dezvoltarilor din platou. Caci  avem de-a face cu povestea unei institutii de experimente pshiatrice si a unui patern aflat in observatia si gestionarea acesteia.



Cand a ales proiectul aprobat pe scenariul lui Laeta Elizabeth Kalogridis (scris dupa nuvela controversata a lui Dennis Lehane), Martin Scorsese nu a fost atras in mod special de subiectul propus. Mai degraba, aflat in plina efervescenta investgativ/artistica, regizorul a fost absorbit de avantajele unei productii fara probleme de finantare, cu o libertate de exprimare quasi totala, si care nu punea nicio limita imaginatiei creative.



Trebuie spus ca  Martin Marcantonio Luciano Scorsese (Mean Streets, Taxi Driver, Raging Bull, si Goodfellas), cineast cu un debut meteoric si fulminant, ce s-a afirmat si impus prin genul de film italo-american gangsteresc in care violenta, crima organizata si mediul interlop ocupau tot ecranul si acaparau spectatorul prin dezvaluiri spectaculoase, ori prin duritatea unor scene cine-verite, care reiterau strict si exact intamplari cu un corespondent direct in realitatile vremii.. Martin Scorsese asadar, purtat prea brusc si prea timpuriu pe aripile succesului, suferea de aceasta angoasa a atingerii destinatiei fara parcurgerea tuturor etapelor necesare drumului; pana la urma un complex ce, sesizat si in presa de specialitate, se cerea rezolvat.



In realizarea productiei esti tentat sa crezi ca Scorsese nici nu s-a ingrijit de altceva decat de tehnicile de turnaj. O gama impresionanta de obiective, o echipa de supervizori (in cascada) pe cinematografie si colaborarea directa cu doi operatori de mare marca, au insemnat prioritati cu mult mai importante decat alegerea distributiei de pilda, unde rolul incredintat lui DiCaprio a rezolvat practic intreaga chestiune.





Si pelicula chiar este un mare castig la capitolul cinema al carierei marelui regizor...caci abundenta preluarilor in plonjon, ce sugereaza o actiune monitorizata  de tip big-brother,  dar in acelasi timp accentueaza efectele de izolare ale insulei si a celor aflati in detentie acolo; cadrele largi si travelingurile axiale, scenele lugubre imprumutate din genul horror la care sunt inserate atatea trimiteri....dar si cele noir, reusesc sa contribuie semnificativ, direct in plot, sustinand parctic capitole intregi din poveste.



Ca Statele Unite au avut un interes permanent si major in studiul razboiului psy o marturisesc suita de documente devenite publice imediat dupa anul 1995, dar si abundenta speculatiilor imaginate ce au urmat firesc acestei initiative;  cele mai multe dintre relatari, tratand in zeflemea sau cu umor implicarea, iar cateva insinuand story-uri cu experimente ce nu mai pot fi omeneste dominate, ori din zona SF; Departe de acest peisaj comun Shutter Island e aparte prin incercarea sa de a ramane cantonat in adevaruri istorice credibile (continuarea cercetarilor hitleriste in stil Dr.Mangele), cu rezultate ce apartin cazuisticii spitalicesti de uzura (metode scolastice, cu multe nereusite si pierderi).





Ce face insa  din Shutter Island un film absolut remarcabil este modul in care el reuseste sa scape de sub orice control, sa capete un destin si o evolutie proprie, uimindu-si pana si creatorii. Realitatile sunt amestecate intre ele, starea de confuzie creste in dimensiuni si acapareaza tot ce atinge, pentru ca in final, rezolvarea prin abandon sa devina una ce contravine oricarei prognoze.



Dupa ce ai vizionat acest film, abia dupa aia, fa-ti timp si Du-te sa-l vezi...caci el asa functioneaza; se dezvaluie abia a doua  oara, intr-un exercitiu fascinant, inedit si eretic...intr-un experiment asemanator celor la care face permanent comentarii si sugestii; intr-un joc abil si manipulant cu mintea celui ce urmareste proiectia.




Filmul asta ? Musai...Du-te sa il (re)vezi !!!




Picanterii:

- In realizarea scenei de reverie, in care, pe fundalul unei ploi de cenusa eroul principal isi imbratiseaza sotia, s-a utilizat consultanta de specialitate a consumatorilor de mescalina; acesta fiind drogul care, potrivit cunoscatorilor, ofera cele mai fidele „realitati alternative”. Subscriu. Este singurul (eu n-am incercat prea multe) ce furnizeaza trairi imposibil de opus celor adevarate.

- Titlul filmului este o anagrama a sintagmei "truths and lies", si "truths/denials"

- Exista o abundenta de referiri aluzive, ori metaforice, la teme de mare actualitate din perioada evenimentelor vremii  (1954). De la obiecte intrebunitate, la teorii in dezbatere publica, sau insinuate de presa ca esentiale, plotul poseda astfel un labirint paralel celui care se intampla in primul plan, parafrazand dualitatea personajului Teddy Daniels



Making of

Terapie specială
The Sessions- The Surrogate -  Ben Lewin(2012)



Potrivit dictionarului explicativ al limbii romane, prostitutia este: Faptă (infracțională) comisă de femeia care practică relații sexuale cu diverse persoane pentru a-și procura mijloacele de existență.

Larousse si Merriam-Webster nunateaza un pic,  incriminand obtinerea de bunuri si foloase in schimbul unor servicii sexuale fara a mai comenta motivele; iar psihanaliza (prin Sigmund Freud si dizidentii sai: Carl Gustav Jung, Alfred Adler, Otto Rank, Melanie Klein); psihiatria si psihologia la unison, cred  ca amorul platit nici nu exista. Ca el este doar o manifestare a unor complexe conflicte interioare, devieri de comportament, fobii, angoase,  si ca in spatele lui stau defapt acte ratate, ori grave afectiuni mentale.

Chiar si asa, din Tanganika pana in Marea Britanie, din Bronx si pana’n Ferentari, din Angola si pana’n Statele Unite ale Americi…cam peste tot in lume,  prostitutia este socotita nedemna si ofensatoare, fiind condamnata de religie, opinia publica si normele de convituire, chiar daca eficenta ei in cadrul societatii e dovedita si acceptata. Nicaieri altundeva ipocrizia si lipsa de sinceritate a fiintei umane nu a fost mai prezenta si mai bine pusa in evidenta, de-a lungul istoriei civilizatiei.




Dincolo de speculatii insa: asa cum suntem construiti azi, orice activitate sexuala constituita in ideea atingerii unui benefit pecuniar ramane reprobabila si condamnabila; iar cele care urmaresc doar satisfacerea unor aspiratii de ordin spiritual (chiar daca nu apartin strict libidoului) sunt socotite naturale si in normalitate.

Primele s-ar incadra in categoria degradarii, a exploatarii, a injosirii, si a umilintei; cele de pe urma, in sfera nobila a dragostei si a iubirilor…Dar oare e intotdeauna atat de simplu sa le separam una de alta ? Exista (asa cum pretinde literatura clasica) la granita dintre ele arii pe care se pot suprapune, ori doar confuzii de interpretare ???



Produs al cinematografului independent de tip Sundance Festival, The Sessions pune pe tapet o astfel de dihotomie, ce nu-i nici noua, nici originala si nici spectaculoasa; tema fiind  atat de tocita incat a atins, (prin galagioasa generatie a lui Make Love Not War) de cateva decade bune, zona banalului. Ce-i iesit din comun in filmul asta si il detaseaza in afara lungului pluton al productiilor sui generis, este limbajul utilizat.  

Sunt “intonatia” relatarii, etapizarea evocarii dilemei  si cursul liniar al narativului. Suspendarea totala a elementelor colaterale povestii si simplificarea ei prin reducerea drastnica a tot ce e “in genere” adaugat ornamental sau pur si simplu de decor.



Ben Lewin, din  ratiuni adanc ancorate in intimitatea sa (caci personajul principal, el personal, dar si autorul articolului dupa care s-a elaborat  scriptul sunt in egala masura victime semi-imobilizate ale poliomielitei) mizeaza totul pe intensitatea unor trairi experimentate si numai pe transpunerea lor cat mai exacta in story.



Mark e dependent de un plaman mecanic si nu se poate misca singur. Desi simte cu fiecare parte a trupului, nu il poate nici gestiona, nici coordona. Psihic nesuferind, are insa nevoi si pofte firesti pe care cu o exceptionala capacitate de adaptare si intelegere le ajusteaza posibilitatilor.  Toate….mai putin una.

Cheryl: I understand you're able to have an erection.
Mark O'Brien: Not by choice.

Aparatul sau genital e functional, si “in regula”. Poate avea erectii, raspunde la stimulari si ejaculeaza (des si aiurea), dar nu poate fi folosit, caci Mark e inapt miscarilor coopulatorii, posibilitatilor de masturbare, iar de alergat dupa fete ???...nici nu poate fi vorba….



Interesant imi pare, si pelicula are un merit deosebit aici,  ca nu dorinta acuplarii il sufoca pe erou; si nici ardoarea launtrica a imboldului natural; ci mai degraba indeplinirea unui punct important al statutului de barbat. Erosul e incuantificabil in alte valori pentru el, iar pierderea virginitatii, invocata ca tel, chair e confirmata de plot pana la detaliu.

Cheryl: Hi Mark O'Brien!
Mark O'Brien: Your money is on the desk over there.
Cheryl: Yes it is! Thank you!
Mark O'Brien: I didn't know whether to pay you now or after.
Cheryl: I'm not a prostitute, so you don't have to pay me up front.
Mark O'Brien: That was the wrong way to start off.
Cheryl: It really was! Shall we start again?



Subiectul, inedit in abordare, are si un reper moral cu importanta greutate: parintele Brendan (caci Mark e crestin/catolic adevarat), si mai propune si alte cateva personaje structurale, fara rol de coloratura (o alta gaselnita binevenita). Brendan, se afla la randul sau in abstinenta si nevoit sa faca fata acelorasi incercari…insa handicapul sau e cu mult mai mare. Relatia dintre cei doi, confesat si confesor (spovedit si duhovnic)…..este divina, nu  numai prin caracter si patronaj.



Father Brendan: [speaking about Mark's decision to find a sex surrogate]:
I have a feeling that God is going to give you a free pass on this one. Go for it.



Firea poetica si impunerile conduitei bisericesti exclud rezolvarile prin apel la serviciile unei prostituate calificate, dar identifica o solutie alternativa in  utilizarea surogatului de partenera. O slujba noua, in plina afirmare, progresista si aparent onorabila. Ea (Cheryl) e tot o prostituata pana la urma (incaseaza bani pentru sex) dar una cu pretiozitate, eleganta si pendanterie…Prestatia ei mimeaza in forma restransa o idila cu debut, implinire si separare, insa vizat “oficial” nu e castigul, ci indeplinirea unor datorii civice, sociale si umanitare.



Cheryl nu deboșează adolescentii ca Nana lui Zola. “Dânsa” ofera “consiliere si indrumare” in mangaieri, preludii, felatii, cunilingus si penetrari, urmarind doar acelasi deziderat: pregatirea incepatorilor de orice fel, pentru latura intima a vietii. Diferenta nu e numai in bombastica, cosmetizare si  glazura, e stipulata ferm in regulamentul (ilar) auto impus: totul va fii limitat la un numar strict de sase sedinte, cu pretentia ca astfel se auleaza conditia repetabilitatii (din definirea  prostitutiei) ori…Nemaindeplinind cumulativ termenii de incadrare…nici n-ar mai fi vorba de asa ceva….(bla..bla…et patati.....et patata ..).



Cum se termina cu Mark si Cheryl, nu zic..insa faptul ca si pe marginea drumului de centura, imperecherile ocazionale si de scurta durata  pot avea consecinte nebanuite, ar trebui sa ramana un risc de evaluat, la fel de serios ca cel al contractarii unei boli…de exemplu.. Fiindca efectele colaterale ce pot decurge din manipularea sentimentelor (cu un imens potential dramatic) au fost intotdeauna periculoase, reclamand atentie si responsabilitate sporite.



Tu n-asculta de nimeni: Du-te si vezi cat de sustenabile sunt argumentele doamnei terapeut (o persoana extrem de respectabila, cu o relatie stabila, preocupri existentiale, si justificari profund umanitariste). Du-te si vezi unde se termina grija ei fata de semeni, si unde incep obligatiile unei meserii constiincios si fara de retineri aplicate (ori poate de unde incep freneziile perversiunilor greu de stapanit ?)…Du-te si vezi…..!!






Susan: Would you like me to visit you?
Mark O'Brien: Are you married?
Susan: No.
Mark O'Brien: Do you have a steady boyfriend?
Susan: No.
Mark O'Brien: Then please visit as often as you can.





Picanterii:

-scenariul, realizat dupa un articol de ziar (The Sun Magazine - "On Seeing a Sex Surrogate"  -1990 ) publicat de poetul scriitor Mark O’Brien ca rezultat al unei experiente proprii, urmareste intocmai intamplarile pe care acesta le-a trait dar si consecintele lor. Ecranizarea este fidela. O’Brien a murit de complicatii ale poliomielitei in anul 1999.

-Helen Hunt a avut mari probleme cu scenele in care trebuia sa apara dezbracata. Retinerile ei nu au fost insa menajate cu nimic de catre regizorul Ben Lewin, care, s-a vazut nevoit sa excluda din materialul final mai multe secvente cu intens caracter erotic, in care Hunt se masturba in fata pacientului ei, sau angaja diverse initiative neortodoxe.

- poetul scriitor Mark O’Brien




Making of:

Apocalipsul Acum
Apocalypse Now - Francis Ford Coppola (1979- redux2001)


Kurtz: We train young men to drop fire on people, but their commanders won't allow them to write "f**k" on their airplanes because it's obscene!



Oricat de greu ar fi de crezut, filmul Apocalypse Now a aparut ca proiect la sugestia a doi tineri asistenti de productie care, in 1969,  il ajutau pe Francis Ford Coppola sa realizeze The Rain People...Cei doi, tabarasera pe scenaristul John Milius si il tot pisau pe acesta sa scrie o poveste despre razboiul din Vietnam, insa omul se lasa greu. Mai mult si mai repede decat el insa, (si chiar decat oricine) Coppola a fost  sedus de idee, asa ca, strans cu usa mai din toate partile Milius a trebuit sa accepte. Cum nu avea chemare, si cum inspiratia ii refuza concursul, a decis insa  sa rescrie si sa adapteze o poveste pe care o citise in tinerete si care il impresionase intr-un mod deosebit: Joseph Conrad - Heart of Darkness....Cei doi asistenti responsabili de inducerea dorintei lui Coppola ?...Pai, ei se numeau: George Lucas (25 ani) si Steven Spielberg (23 ani).....Acum ca i-am aflat ?...parca nu mai e la fel de greu de crezut…





In ciuda a tot ce s-a spus, ori s-a scris, Apocalypse Now nu este un film despre razboi...Este unul cu razboi; caci se intampla multe actiuni militare, oribilul confruntarilor armate e prezent, la fel ca si actele de eroism, ori de cruzime; gesturile disperate, personajele specifice, toate sunt la locul lor; insa filmul ca atare ne vorbeste cu insistenta despre alienarea fiintei, si despre posibilitatile ei de a migra din real intr-un univers de vis, atunci cand mediul nu mai este unul locuibil. Este un poem intrerupt de intamplari contradictorii, ce pot capata semnificatii multiple si asocieri neasteptate. E o atitudine...si nu-i deloc departe constatarea criticului care a concluzionat: acesta nu este un film despre Vietnam...acesta e Vietnam..…Vietnamul din constiinta americana, desigur.





Preluand subiectul din Heart of Darkness, adica intalnirea exploratorului Charles Marlow, cu semi zeul populatiilor autohtone din Africa Centrala, misteriosul si fascinantul colonist, sihastru si nebun deopotriva, Mr. Kurtz; dar si imaginea sarpelui (raul Congo, ce in film devine Nung River), tema calatoriei in amontele lui, parcurs dublu si simultan, atat in adancul junglei cat si in subteranele fiintei, pana la liman…tinta finala, abandonul civilizatiei, a conventiilor si a regulilor..pe fondul tot mai confuz al conflictului armat,…John Milius recita, sacadat, in ritm, un story ambiguu incarcat de simboluri ce emana o muzicalitate discreta, pe imagini preponderent in miscare, insotind narativul confuz si completandu-l fericit in preluari cinemascope incarcate de  culori frematand in contraste neasteptate, cu un puternic si magic efect.

Ca si cum nu ar fi fost destul de generoasa in sine, asocierii Vietnam-Heart of Darkness ii sunt adaugate simbiotic infuzii importante si din influentele venite de la Werner Herzog - Aguirre, the Wrath of God cu un  remarcabil rezultat tehnic.





Scenariul a abisal. Izbucniri spectaculoase sparg monotonia calatoriei, prin inserturi ce par sa apartina altor povesti si care nu fac decat sa repete ideea generala a plotului, aceea a unor personaje aflate intr-o situatie extrema de care nu par a fi constiente, ori pentru care au solutii existentiale sumare, simple, directe si ineficiente.

Vietnam e un loc care a inghitit in cei peste zece ani de conflict sume imense...iar pentru statele unite e responsabil de pierderea a peste 60 000 de suflete si de schilodirea fizica a altor 300 000 de militari. E un intreg moment de colaps al umanitatii, caci haosul si dezordinea au ocupat temporar, dar integral, acel spatiu, pe toate palierele care aveau vreo legatura cu el.

Ca sa poata face un film despre o asemenea stare de confuzie sociala, etica si existentiala, cea mai sigura si buna cale era ca intreaga atmosfera sa poata fi reconstituita in platou. Desigur, putin in acord cu asta , Francis Ford Coppola avea in cap alte abordari, insa este posibil ca rugaciunile lui  (ce solicitau ca noul film sa „rupa gura targului")..sa fi fost ascultate, iar bunul Dumnezeu l-a ajutat asa cum s-a priceput el mai bine: adica cu o maxima competenta.





A fost cel mai ticnit, cel mai nebun si cel mai aiurea film realizat vreodata (..ca si cum apocalipsa intamplata ar putea fii altfel ??..caci a fost o adevarata Apocalipsa). Ghinionul, alegerile invariabil proaste, lipsa de inspiratie si irascibilitatea crescuta pana la cote de neinchipuit a lui Coppola, certurile permanente si crizele colerice, au facut ca totul sa alunece in ceva ce se anunta ca cel mai teribil dezastru din cinematografie. Pentru ca, hotararea de a incepe filmarile exact pe perioada anotimpului musonic a facut ca tabara, ce numara circa 900 de membrii, sa ramana nefunctionala saptamani la rand..Practic filmul isi cheltuise bugetul alocat (12,5 milioane) dupa primele cateva scene turnate, iar particularitatile amplasamentului  (jungla filipineza) faceau imposibila ordonarea campusului in care consumul de droguri, de alcool si noianul de excentricitati, acaparasera integral echipele cu care nu se mai putea conlucra...

Coppola insusi traversa o perioda critica, vecina cu dementa si presarata cu dese accese de  irational;  Declansata initial din imposibilitatea obtinerii fondurilor scontate si continuata de refuzul in linie a lui Robert Redford, Jack Nicholson, Steve McQueen, James Caan de a juca rolul Captainului Willard...

Cand Al Pacino, omul ridicat de Coppola din nimic, raspunde la fel, isterizat pana la epliepsie,  el isi arunca pe geam premiile Oscar castigate (avea sa mai recupereze unul singur din ele) si ameninta ca se lasa de cinema, insa demersurile financiare angajate deja in Apocalypse Now, nu ii mai permit retragerea. Un actor de rol secundar: Harvey Keitel, luat in prea mare graba, este demis numai cateva saptamani mai tarziu. Personalitatea pretinsa de  rolul Willard fiind evident peste posibilitatile lui, asa ca in extremis se apeleaza la un quasi-debutant.





Cand ajunge la locul filmarilor, cu o cursa charter special inchiriata, Martin Sheen e consternat de ce gaseste acolo:  o adunatura de hipioti drogati, beti, cazuti in promiscuitate si in afara oricarui control. Permanente scandaluri. Un Marlon Brando ostil, necooperant si interpretand constant altceva decat ce i se cerea sa faca...O totala degringolada...in fine, un Coppola rareori treaz si aproape niciodata calm.





Intr-o intamplare memorabila  din acele zile, se povesteste frecvent de cearta violenta dintre Coppola si Dennis Hopper, primul reprosandu-i celui de al doilea ca e prea drogat ca sa isi mai poata aminti replicile..iar Denis, raspunzand taios: ,,...nu mi-le amintesc pentru ca nu am mai primit niciuna de zile intregi”...si asa si era..Scenariu nu mai exista...se filma dupa dispozitii afective si stari sufletesti, cadre comupse ad-hoc, ce urmau sa fie inghesuite ulterior in plot, nu se stie cum. Mai bine de un milion de metrii de pelicula au fost disponibili in faza de montaj, si materialul asta este cel care a permis varianta revizuita (imbogatita) a filmului  din 2001 (redux).





Echipamentele necesare au inceput sa fie transportate in locatie de pe la sfarsitul anului 1975, iar in primavara lui 1977 in jungla, inca se filma. De luni de zile productia continua sa se realizeze din banii regizorului fara o urmarire reala a chetuielilor si cu toate excesele posibile. Coppola (ca si cameramanul, ocazional) consuma numai produse livrate zilnic cu avionul, nerefuzandu-si nimic, si asemanandu-se tot mai mult cu lunaticul Colonel Kurtz. Cand filmul a ajuns aproape de final, costurile lui erau deja de patru ori mai mari, iar marele Francis Ford Coppola, se afla intr-o stare mai grava decat falimentul (din cauza imprumuturilor contractate), gandindu-se iar, destul de serios la sinucidere.





Inca din perioada conflictului din Vietnam statisticile aratau ingrijorator ca majoritatea covarsitoare a militarilor angajati in lupte nu stiau deloc, sau cunosteau destul de putin, din amanunte elementare legate de natura conflictului la care participau. Cauzele razboiului, periferice si incerte, erau suplinite doar de doua imperative: sa ramana in viata si sa ucida cat mai multi inamici. Nici nivelurile superioare ale armatei nu erau mai bine informate, desi detineau parti mai mari din motivatii.

Pe campul de lupta actiunile au fost tot timpul stabilite in pripa, necorelate intre ele, ori in fazele lor succesive; intendenta precara, fantezista si cu desincronizari impardonabile; sistematizarea lacunara, arbitrara ori incoerenta.





Nu trebuie asadar sa ne mire cu nimic veletarismul colonelului pasionat William "Bill" Kilgore , seful escadrei de elicoptere, care aseaza semnul egal  intre misiunea bombardamentului cu napalm si o partida de surfing in compania unui profesionist, pentru care nutreste o mare admiratie. Si nici micul trafic cu stupefiante, efecte, sau chiar echipamente militare, combustibil, armament, munitie...prostitutia institutionalizata, insubordonarea, familiarismul dintre structurile distante ierarhic, si bunul plac in adminstrarea ordinelor de lupta.





Fara sa vrea in mod expres asta, Francis Ford Coppola a reusit un film magnific restabilind aproape la detaliu o stare de lucruri asa cum a fost ea. Nu e nicio evocare aici...si nici multa cinematografie...s-a filmat doar, pe viu, ceva ce s-a  re-creeat accidental in conditii cat mai fidele...si asta s-a putut face, nu prin regie, nu prin decoruri ori scenografii, tehnici, subploturi ori strategii de montaj: ci prin alinierea trairilor actoricesti la nivelul celor intamplate pe campul de operatiuni...Filmul asta nu a fost facut de o echipa de cineasti...El este cel ce s-a folosit de una pentru a spune in modul cel mai convingator o poveste ingrozitoare de la marginea umanitarismului. Pentru o data, filmul a preluat autoritar comanda peste tot si peste toate, apoi s-a exprimat liber pe sine….





Unanim remarcata de crtica, si plina de nenumarate aluzii, scena atacului aerian matinal, desfasurat in acordurile incitante ale raidului walkiriilor lui wagner este psihedelica, coplesitoare si mistuitoare. Nu ai cum sa uiti asa ceva; dupa cum n-ai cum sa mai pierzi din amintire secventele finale ale filmului, cele in care asasinarea lui Kurtz este suprapusa tesut (in acelasi stil, brevetat deja in Nasul) peste sacrificul ritual al unui taur, in acordurile ample ale piesei The End a grupului The Doors.



  



Vizionarea peliculei Apocalypse Now e echivalenta cu un exercitiu psihologic complex si  major, unul capabil sa produca modificari evolutive; unul cu efecte in timp care revin obsesiv si pe neasteptate; caci  cadrele inlantuite in momente lungi de proiectie contin informatii repetative, subliminal etalate si incarcate cu o sumedenie de alte mijloace de persuasiune. E o lectie despre valorile pacii spusa pe limba razboiului...



Somnul ratiunii naste monstrii, avertizeaza Goya atunci cand intalneste macelul armatelor;
iar  Freud ne instiinteaza ca in adancul fiecaruia dintre noi, ei exista dintotdeauna...si ca stau la panda....
Du-te sa vezi ce poate face monstrul din tine, pentru ca ratiunea ta sa nu adoarma niciodata..

Coppola a inventat un apocalips pentru ca inspectandu-l, sa ti-l poata impartasi.
Cand ai sa mergi sa vezi acest film vei cobora exact in acel univers haotic.
Fii pregatit pentru asta.


Kurtz: I've seen horrors... horrors that you've seen. But you have no right to call me a murderer. You have a right to kill me. You have a right to do that... but you have no right to judge me. It's impossible for words to describe what is necessary to those who do not know what horror means. Horror... Horror has a face... and you must make a friend of horror. Horror and moral terror are your friends. If they are not, then they are enemies to be feared. They are truly enemies!



Picanterii:

*Scena betiei crunte a lui Martin Sheen este o filmare directa. Actorul era exact in acea stare, iar oglinda e sparta cu adevarat; taieturile de la mainii au necesitat cusaturi serioase, iar cameramanul si ajutoarele lui chiar s-au aflat in pericolul real de a fi atacati. Ca urmare a unor excese similare, in perioada filmarilor urmatoare Sheen (36 de ani), a facut si un infarct  din care si-a revenit destul de greu, evenimentul  punand sub semnul intrebarii soarta intregii productii.

*Dupa infinite scandaluri Marlon Brando, a fost trimis acasa pentru motivul pueril ca s-a prezentat la filmari nepregatit: nu a citit cartea Heart of Darkness (dupa care a fost scris scenariul), si nu a slabit, asa cum i s-a cerut. Va fi readus inapoi, dupa patru luni de absenta, contra unei sume de 3,5 milioane de dolari, insa nici a doua oara nu a respectat conditiile impuse. Rolul sau s-a turnat in conditii de iluminat obscur, cu dubluri, si prin suprapunerea unui monolog compus instant (cu multe citate din T. S. Eliot - The Hollow Men), ca reactie a  lecturii impuse, pe care in cele din urma a realizat-o.

*Cadavrele atarnate in copaci, ori presarate in tabara colonelului Kurtz nu sunt recuzita. Au fost achizitionate (inchiriate) de la un antreprenor de pompe funebre, care la randul sau le "imprumuta" din salile de necropsie ale unor spitale. Atunci cand acesta nu a mai avut marfa de furnizat, el a trecut la deshumarea unor morminte recente, fapt ce a ajuns in atentia organelor competente locale, a generat o ancheta, si un imens scandal.

*Elicopterul aruncat in aer de o luptatoare insinuata printre desanti e de fapt un accident real, ce a produs tot atatea daune si raniri ca si intr-o situatie reala de lupta, iar escadra utilizata in memorabilul atac aerian pe muzica lui Wagner, inchiriata de la armata filipineza, a trebuit sa se angajeze in aceiasi zi intr-o confruntare adevarata cu gherile sprijinite de traficanti. Elicopterele aveau inca montate pe ele insemnele si echiparile necesare filmarilor.

*Laurence Fishburne avea 14 ani cand a fost distribuit in rolul Miller; a mintit ca are mai mult ca sa poata juca (avea sa devina morpheus din matrix)

*In alternativa la finalul din scenariul initial, au existat cinci alte optiuni, intre care, cea mai interesanta ar fi fost aceea preluata din legenda arthuriana a Regelui Pescar (Fisher King, versiunea The Golden Bough), in care un ucigas interesat urca fluviul, ucide regele, si apoi ii ia locul. Necesitatea “rezolvarii” cat mai rapid si succint a colaborari cu Marlon Brando nu a permis utilizarea ei

Reconstitutirea
Lucian Pintilie (1968)




„Ai spart păharul, spargi păharul. Ai spart sifonul, spargi sifonul. Să fie ca-n viaţă. Să faceţi cum spunem noi” ...replica din scenariu...






„În legătură cu filmul acesta „Reconstituirea“, mie mi se pare că lucrurile se cam exagerează. Critică nişte miliţieni. Ei şi? În ţările capitaliste poliţiştii sunt criticaţi în fiecare zi. Ceea ce este negative, după părerea mea, este că se prezintă tineretul nostru ca un tineret primitiv, iar acest lucru nu este real şi pe urmă felul cum este prezentat publicul, gloata aceea de oameni.” - Nicolae Ceausescu





In 1966, un actor este reclamat pentru inclinatiile sale homosexuale organelor comuniste de cercetare. Insuficient dovedita, dar pedepsita grav de codul penal al acelor vremuri, acuza ii pune in deruta pe anchetatorii, care il obliga pe suspect sa intretina relatii sexuale normale cu sotia, chiar in fata lor, pentru a intrerupe cercetarea si posibilele ei consecinte. Actul se petrece si totul e dat uitarii. Un tanar student la regie, prieten al actorului e consternat si dezgustat de acest abuz grotesc, asa ca imagineaza in cap o metoda prin care sa il poata divulga, incrimina si condamna.  



Construit in maniera unui film documentar, Reconstituirea lui Lucian Pintile aceasta “ incursiune în subconştientul românesc colectiv” se aduna sub ochii spectatorului din evenimente dispersate ce se impletesc discret in jurul unei actiuni aparent stupide.

Odata stabilita atmosfera, pelicula se ramifica in multiple dezvoltari narative suprapuse, dense, cu  legaturi ce continua sa functioneze strans si biunivoc intr-un mod neasteptat..asa ca nu o mai poti incadra ferm intr-o categorie anume, pentru ca ea ar putea fi deopotriva si documentar, si pamflet, dar si povestea unui accident tragic…ori a unui asasinat premeditat. Pintilie nu reconstituie o minora intamplare de teribilism ori semnificatiile ei, ci reconstituie totul, intreaga societate ce il inconjoara, radiografiata critic, cu sarcasm, dar si cu o adanca obiectivitate, intr-o ancheta ce transcende cadrul ecranului si al story-ului. El construieste o adevarata oglinda si ne invita pe toti sa gasim in ea, realitatea unui mediu ce nu poate fi inteleasa decat prin reflexie.



Avem sugerate pe ecran, in proiectie simultana, un sistem instructional pe cele mai importante paliere ale lui (militianul, procurorul de caz-posibil securist), presa si propaganda (echipa de filmare), invatamantul (profesorul de scoala, elevii), saracia spatiului socio-cultural (meciul de fotbal), poporul (publicul, masa amorfa, in turma, afluind spre si dinspre,  stadionul improvizat), in contrast cu inocenta, candoarea naiva si libertatea sufleteasca a celor trei protagonisti adolescentini (Vladimir Gaitan, George Mihaita si Ileana Popovici "dureros de tineri" aflati in aceasta productie pentru prima data pe un platou).



Conotatiile filozofice abunda, iar constructia scenariului in ritm de procesiune pagana, ce pregateste un sacrificiu purificator este impecabil gestionata in gradarea actiunii, dar si in desele ruperi si deturnari ale cadrelor care isi aleg selectiv si compozitia si subiectele intr-o acrobatie estetica noua pentru cinema-ul romanesc de atunci.





Iarasi, solutia prin care organizarea filmului educativ, a filmului din film,  este preluata pe rand cand de militian, cand de operator, cand de procuror, cand de omul partidului, deveniti brusc regizori, e o subtila denuntare a ingerintelor de tot felul din actul artisitic, dar si o revolta la diletantismul si la tendinta de minimalizare prin uniformitate a valorilor.

In plan secund, trimiterile la o simbolistica mistica sunt continuate transparent si chiar direct, multe dintre ele fiind anuntate simplu din schimbul de replici, relatia de tip Cain-Abel, dintre Nicu si Vuican fiind notorie in acest sens, insa ea prin finetea aluziei..



Filmul acesta a starnit antipatia si teama autoritatilor comuniste doar din motive legate de culisesle realizarii lui. In adevar, incriminate oficial au fost numai portretizarea militianului (socotita defaimatoare), alaturi de atmosfera generala ce nu aducea osanalele asteptate regimului, dar Pintilie era deja in atentia unei altfel de supravegheri de la prima sa productie (Duminica la ora 6) iar unele pareri exprimate fatis il aruncasera inca de pe atunci in cercul creatorilor neangajati, ce reprezentau un potential pericol pentru "socialism". Dupa lungi dezbateri productia a fost lasata pe piata strict in cinematografe periferice si  atat cat sa isi recupereze bugetul investit in ea: adica patru saptamani.  



Din filmul Reconstituirea, peste zeci de ani, ramai insa limpede in minte cu o singura imagine…cea a rebelului si inadaptabilului Vuican, intrupat de Gerorge Mihaita in cel mai important rol al carierei sale actoricesti.



“Vuican: De ce ai dat, mă, de ce ai dat?”
“Nicu: Te doare, mă, te doare?
Vuican: Mă doare, mă,… mă doare-n cur.”



„Eu am discutat cu Pintitlie, regizorul filmului Reconstituirea. Toţi sunt nişte tipi lipsiţi de orice receptivitate la orice observaţie critică, sunt nişte oameni înfumuraţi, desconsideră orice critică şi privesc cu desconsiderare capacitatea unor activişti politici de a-şi da cu părerea asupra a ceea ce înseamnă activitatea în cinematografie. El a încurajat o serie de elemente într-un mod deosebit de scandalos şi a folosit un sistem de relaţii care există în cinematografia noastră. A organizat o vizionare particulară cu toţi prietenii lui şi a creat un climat că cineva împiedică apariţia unor creaţii de mare valoare, că nu sunt în stare să priceapă noul în creaţie şi curajul acestui mare creator. Acest film sau alt film al său nici măcar nu ridică o problemă serioasă ca să facă atâta paradă de curajul şi îndrăzneala lui de a aborda nu ştiu ce probleme.“ – Ion Iliescu





Picanterii:

Din luna mai 2013, cinemateca eforie, a rulat o versiune revizuita a filmului, produsa de Arhiva Nationala, pe format 35 mm; ea este reprogramata periodic, asa ca cei care doresc sa o (re)vada sunt rugati sa urmareasca atent difuzarea proiectiior.

Asociatia Criticilor de Film din Romania a cotat Reconstituirea ca cel mai bun film romanesc al tuturor timpurilor, intro ironica, dar greu de combatut, unanimitate.


Making of:






R.I.P. 2018

K-PAX
K-PAX - Iain Softley (2001)



Ernie: Dying is something you have no control over. Why waste your life being afraid of it?





Ar parea ca e vorba de o poveste cu doua variante de interpretare: cea a unui psihopat ce si-a dezvoltat un alter ego in urma traumei suferite prin pierderea tragica a sotiei si a fiului, ori cea a vizitei unui personaj din alta lume aflat in excursie icognito, pe Pamant. Filmul oscileaza intre amandoua, incurajandu-le pe rand si argumentandu-le suficient de convingator pe fiecare, pentru ca in final sa te abandoneze brusc in fata propriei decizii: tu hotaresti la care dintre alternative ai asistat cu adevarat.

Prot: I will admit the possibility that I am Robert Porter, if you will admit the possibility that I am from K-PAX. Now if you'll excuse me, I have a beam of light to catch.



Cred ca ideea, plina de istetime, ar fi putut sa ramana anonima, daca Jeff Bridges nu reusea un rol de exceptie in pielea doctorului Mark Powell, si daca Kevin Spacey ar fi putut sa fie un pic mai putin fermecator, inteligent, ironic si spontan, decat e de obicei; distributia cu cei doi titani turati la viteza de ralanti, salveaza o pelicula cu subiect generos, dar abordat din cea mai sumbra perspectiva posibila (pe masura ce impartasesti intamplarile, iti dai insa singur seama ca nici nu era posibil altfel).



Dr. Mark Powell: Uh, how is it that being a visitor from space, that you, uh, you look so much like me or, or anyone else from Earth?
Prot: Why is a soap bubble round?
Dr. Mark Powell: "Why is a soap bubble round?"
Prot: You know, for an educated person, Mark, you repeat things quite a bit. Are you aware of that? A soap bubble is round because it is the most energy-efficient configuration. Similarly, on your planet I look like you. On K-PAX I look like a K-PAXian.
Dr. Mark Powell: Prot, why did you want to come to our planet?
Prot: Well, I've been here many times before. But what brought me here first? I don't know. Pure curiosity, I guess. I'd never been to a Class BA-3 planet before.
Dr. Mark Powell: Class BA-3?
Prot: Early stage of evolution. Future uncertain.



In ciuda ritmului relaxat proiectia te tine cu sufletul la gura din primul pana in ultimul cadru, multe compartimente confuze ale plotului lamurindu-se abia mai tarziu, iar starea de incertitudine de pana la explicatii fiind magic exploatata, ca sursa de tensionare a narativului.

Dialoguri superbe, puncteaza discret si profund, atingand numai superficial teme, care odata declansate au sa isi faca lucrarea lor in tine ore, si chiar zile dupa ce ai parasit sala de cinematograf.

Dr. Mark Powell: I'd like to begin by asking you... if you know why you're here.
Prot: Of course. You think I'm crazy.
Dr. Mark Powell: I prefer the term "ill". Do you think you are... ill?
Prot: A little homesick, perhaps.
Dr. Mark Powell: Really? Where is home?
Prot: K-PAX.
Dr. Mark Powell: K-PAX?
Prot: Capital "K," hyphen, capitals "P-A-X." K-PAX is a planet. But don't worry. I'm not going to leap out of your chest.
Dr. Mark Powell: I'm not worried. It's just that I'm only familiar with nine planets.
Prot: Well, actually, there are ten, but that doesn't matter. I'm not from your solar system. K-PAX is about 1,000 of your light-years away from here in what you would call your constellation Lyra.



K-PAX, planeta indepartata din constelatia Lyra este desigur o metafora, iar tu, cititor frecvent al rubricii Du-te si vezi, ai ajuns demult peste nivelul celui care sa sa poticneasca in iluzia de prima instanta a banalitatii delirului unui nebun, ori a spectaculosului intalnirii cu un extraterestru...

Tu ai priceput ca in spatele parabolei sta o critica voalata a rutinei, a modului condamnabil de a privi absent lume, trecand mai mereu cu capul prea adanc indesat intre umeri, incapabil sa ii remarci minunatiile ori splendorile…De aceea filmul lui Iain Softley vrea doar sa iti reaminteasca cat esti de vinovat pentru toate astea si te invita respectos sa faci repede ceva ca sa iti corectezi gresala in care te afunzi.. caci prietene, K-PAX nu e pe cer, K-PAX este un loc din sufletul tau care te asteapta rabdator sa il recunosti si sa il cinstesti cum se cuvine..Du-te si vezi unde s-a ascuns, cauta-l si fa din el o destinatie a gandurilor tale cele mai frumoase..In fiecare cadru-secventa din proiectie este prezenta o scanteiere de lumina ce pare mai mult sau mai putin accidentala...Este o aluzie la acest mesaj si la faptul ca frumusetea vietii nu ocupa niciodata prim planul, ori intreaga imagine.....vine in sclipiri, e periferica si poate ramane atat de usor neobservata daca treci grabit, neatent si irosit in prezent....asa cum stii bine ca faci mai totdeuna.




Prot: I wanna tell you something Mark, something you do not yet know, that we K-PAXians have been around long enough to have discovered. The universe will expand, then it will collapse back on itself, then will expand again. It will repeat this process forever. What you don't know is that when the universe expands again, everything will be as it is now. Whatever mistakes you make this time around, you will live through on your next pass. Every mistake you make, you will live through again, & again, forever. So my advice to you is to get it right this time around. Because this time is all you have.




Picanterii:

-ochelarii purtati in film de Kevin Spacey apartin solistului vocal al trupei U2, Bono. Au fost luati cu imprumut pentru turnajele la K-PAX si returnati imediat dupa.

-scena in care Prot (Kevin Spacey ) mananca o banana cu tot cu coaja, a trebuit refilmata de 27 de ori spre disperarea protagonistului care a declarat ulterior ca a trait o experienta cumplita, cu atat mai mult cu cat actorul dezvoltase inca din copilarie o aversiune fata de fructul respectiv.

- filmul urma sa il aiba in rolul principal pe Will Smith si pe Spacey in cel al doctorului Mark Powell. A fost decizia lui Kevin sa preia partitura lui Prot, atunci cand Will Smith a refuzat participarea la proiect.

-redactata din ciclul de nuvele cu acelasi nume a lui Gene Brewer, cartea K-PAX a aparut si in librariile din Romania. Textul initial a fost acuzat de plagiat, iar incriminarea s-a rasfrant si asupra filmului, caci Eliseo Subiela regizor argentinian, realizase in anul 1986 scenariul si regia la Man Facing Southeast , o (super)productie cu prea multe similitudini incat sa fie vorba de simple coincidente (si din care Mrs. Jones cu Richard Gere copiase deja o secventa, cu tot cu coloana sonora). In mod misterios acuzele au fost retrase, iar procesul suspendat; chiar si asa, daca elemente de script pot ridica unele semne de intrebare, felul in care K-PAX e structurat in directia filozofica cu accent pe confruntarea psihiatru/alienat, e deasupra orcarei suspiciuni de influenta preluata din productia amintita.

-K-PAX este si o realizare de referinta din punctul de vedere al cinematografiei, acolo unde John Mathieson se remarca printr-un stil distant si extrem de expresiv. Pentru multe institutii de invatamant, aici exista un important material didactic.

-cea mai frumoasa simbolistica a story-ului ramane insa opozitia dintre stilul de viata al medicului (pana la urma un om), si cel al unui ipotetic observator din afara, detatsat de cotidian si de sistem (un altfel de fiinta)..Pentru mai multe clipe dispersate, ratacit in prestatia actoriceasca de inalta tinuta si in schimbul de replici pline de miez, te si intrebi, care dintre cei doi e cel aflat in tratament ??




..making of:

„A fost nevoie de ochii unui nebun (Vincent Van Gogh) pentru ca lumea sa poata fi vazuta intr-o alta lumina, si pictata in acest fel.. „

Nebunia e o boala, iar The Asperger's Syndrome o forma de autism destul de putin comuna. Avand in vedere lista persoanelor diagnosticate de-a lungul vremii cu aceasta maladie (Einstein, Mozart, Michelangelo, Andy Warhol,  Steven Spielberg si... Bill Gates), ea ar putea fi insa una....de ravnit.

Nu stiu daca ei ii datoram rigoarea supranaturala a scenariilor din filmele semnate Steven Spielberg, insa pot afirma cu certitudine ca ea este atat de precisa incat numai explicatiile din patologic ar puteao face credibila.

Ca forma de tratament conventional, autismul presupune reactualizarea unor informatii existente dar reprimate, nu a unora absente; asa ca repetarea obsesiva a instructiunilor ordinatorii elementare n-ar mai fi in masura sa dezvolte conduite excesive. Nu as putea pune mana in foc ca e rezultatul vreunei terapii, insa filmele lui Spielberg cuceresc spectatorul in primul rand prin aceasta coerenta narativa in care toate elementele din plot se sprijina si se sustin unele pe altele intr-o inlantuire perfecta si intr-o logica fara fisuri. Mai mult decat orice Spielberg e tipicar si chitibusar.



Cea mai respectata si influenta personalitate a cinemtografiei contemporane, cel mai bun succes al ei (peste 3 miliarde de dolari castigati din cinema) si cea mai constanta si frecventa prezenta pe listele premiilor ori  a nominalizarilor din intreaga lume a filmului, si-a inceput cariera la varsta de 13 ani utilizand o camera de amatori pe 8mm, si realizand cu ea un film de razboi (The Last Gunfight), ce a totalizat 40 de minute de proiectie. La varsta de 16 ani a putut pune cap la cap o productie SF (Firelight-140 de minute) ce a costat 400 de dolari (investitie personala) si care a adus incasari de 100 de dolari (in urma proiectiilor din cinematograful local).

Ca regizor adevarat insa, Spielberg semneaza primul afis abia in The Sugarland Express, si este imediat reperat de critica care ii lauda procedeele de filmare si tehnica, desi reteta finala se inchide pe pierderi financiare.



Cand a realizat Jaws, Steven Spielberg nu implinise 29 de ani, iar filmul, cu un buget de 8 milioane de dolari a fabricat la pas peste 470 de milioane, a declansat o psihoza mondiala, un curent horror, o puternica franciza "Jawsmania"......si a adus trei premii Oscar.




**********












Indiana Jones şi Căutătorii Arcei Pierdute
Raiders of the Lost Ark  - Steven Spielberg (1981)



„Dr. Henry Walton Jones, Jr., cunoscut ca Indiana Jones, sau Indy, este un personaj fictiv de aventuri, profesor de istorie și arheologie. George Lucas (autor scenariu) a creat acest personaj ca un omagiu adus eroilor de acțiune din seriile de filme din anii 1930.”



Ar fi trebuit sa il cheme Indiana Smith, dar Spielberg nu a fost de acord. In film, rolul lui dr. Jones fusese scris in imaginea unui singur interpret: Sean Connery.... dar Spielberg nu a fost de acord...asa ca, dupa dezbateri importante s-a ajuns la compromisul Tom Sellek, ceva ce nu a durat, caci  actorul a intampinat un refuz ferm al studiourilor de film cu care se afla sub contract.

Alegerea lui Harrison Ford a fost asadar „de conjunctura” si „cu dintii stransi”...Lucas, care il folosise deja pe Ford in seria StarWars nu vroia sa fie acuzat de lipsa de inspiratie in casting, utilizand mereu aceiasi actori (asa cum, in aceea perioada, functiona cuplul Sorsese/DeNiro, indelung comentat de critica), iar initial Spielberg ar fi dorit un actor debutant.



Aventurier, istoric, cercetator, curajos, justitiar, inventiv si perseverent; fara puteri supranaturale si plin de balbe si esecuri, Iniana Jones e un erou atat de pitoresc incat el s-a impus repede ca unul dintre cele mai impresionante personaje de film din toate  timpurile (locul 2 in clasamentul American Film Institute, locul 6 in cel al Empire Magazine, locul 2 la Entertainment Weekly, locul 7 Premiere Magazine, si locul 10 in Fandomania.com). Intreaga lume stie de Indy. A lansat un stil, atat vestimentar cat si comportamental. Pentru multi e un idol, un exemplu de urmat, si un formator. Mai mult ca nimeni altul este un arhetip complet.



Pe de alta parte, seria de filme Indiana Jones (Raiders of the Lost Ark, Indiana Jones and the Temple of Doom, Indiana Jones and the Last Crusade, Indiana Jones and the Kingdom of the Crystal Skull) e evaluata ca cel mai important recital de quest care s-a publicat (scenariu), si care a aparut vreodata pe ecrane, caci intr-o cavalcada naucitoare ploturile travereseaza permanent continente, traditii, localizari tematice si temporale, genuri de film, intrigi, tipologii, legende clasice si moderne...Avem in aceiasi pelicula acte de vitejie si confruntari ww2, cavaleri templieri, sarje de aviatie, actiuni de spionaj, rapiri, intrigi amoroase, povestea graalului remasterata, interceptii navale si expeditii din amazonul adanc, india arhaica, egiptul antic, dar si din viitor...si astea intr-o nota comica, plina de haz si de umor.





Imaginatia este debordanta si nu cunoaste nicio limita...iar totul beneficiaza de un suport logic stabil, suplu, spectaculos, coerent, cursiv, posibil, versosimil si plauzibil. Rigoarea lui Spielberg merge pana acolo incat simte nevoia sa explice in unul dintre epispode pana si cicatricea (naturala) de pe barbia personajului lui Harrison Ford, pentru care imagineaza un mic accident justificativ..



Am ales pentru cronica de azi Indiana Johnes and Raiders of the Lost Ark, dar putea fi la fel de bine oricare dintre ele. Totusi, acest film (primul din serie) incepe cu un simbol plin de forta si se termina cu altul inca si mai puternic. A fost nominalizat la noua Oscaruri si a castigat cinci dintre ele, asta in corul asurzitor al criticilor, ce au acuzat academia ca filmului i-s-au facut o sumedenie de nedreptati.





Nu voi spune nimic despre script...nici nu stiu cum as putea face asta ?...Voi spune doar ca e un film de aventuri atat de bine facut, incat reuseste sa atinga visul de aur al genului: te tine cu sufletul la gura in fiecare dintre cele 115 minute ale proiectiei.

Si voi mai adauga ca primele imagini ale peliculei, ce reprezinta varful unui munte, sunt un omagiu adus studiourilor Paramount, care aveau o astfel de sigla. Au fost realizate cu mare bataie de cap, pentru ca identificarea in geografia cartografiata, a unei forme de relief care sa ii semene, nu a fost nici simpla, nici usoara. Spielberg a dorit asta, intrucat lansarea filmului coincidea cu aniversarea studiourilor.








Iarasi, ultimele cadre, o reusita mai mare decat intregul film, si care din pacate scapa majoritatii spectatorilor (epuizati de tensiunea si aglomeratia evenimentelor)...au o incarcatura emotionala majora. Buuun, americanii castiga, Arca pierduta e impiedicata sa ajunga in mainile lui Hitler, eroii rai mor ...Dar ce facem cu chivotul (arca)?...Nimeni nu pare sa isi fi pus cu adevarat problema...scopul intregi actiuni era ca el sa nu ajunga intr-o posesie gresita...asa ca, pana sa se decida la ce ar putea fi util, el e lasat in asteptare, ambalat corespunzator intr-o lada, condusa intr-un depozit plin ochi de mii si mii de lazi ambalate corespunzator, ce sugereaza tot atatea obiecte misterioase, cu puteri paranormale, care isi asteapta cuminti vremea de a fi investigate...analizate...cercetate..camera se retrage dezvaluind acest imens potential si acuzand vehement pe cei responsabili de nesolutionarea atator enigme identificate si acceptate ca atare...din acel depozit...ori de aiurea....





Ca sa te poti reintalni cu vise si trairi din copilarie, ori daca vrei sa alungi tristetea si sa iti recapeti optimismul in zile apasatoare ca astea (sau in oricare altele): Du-te sa vezi Indiana Jones....


Picanterii:

- la un moment al filmului urmeaza o scena in care Indy trebuie sa se confrunte cu un spadasin arab urias. Lupta urma sa fie una plina de coregrafii specifice luptatorilor instruiti in duelul cu iataganul, ea se si anunta asa prin cateva maiestre manuiri premergatoare infruntarii. In ziua, alocata exclusiv filmarilor acestor secvente, Harrison Ford avea insa diaree, ca urmare a amestecului (in consum) dintre curmale si laptele de camila..Au fost reluate mai multe duble, fiecare intrerupta insa agasant de nevoile presante ale actorului. Admonestat prieteneste de Spielberg, Ford a replicat in suferinta: ...why don't i just shoot the bastard and get over with it ?...iar lui Steven asta i s-a parut o idee excelenta, filmul a preluat-o, ea devenind una dintre cadrele memorabile ale peliculei. Tot indigestia asta a lui Ford, e responsabila de introducerea in plot a tentativei de asasinat prin otravirea curmalelor care are ca victima simpatica maimutica pofticioasa si colaborationista.





Making of:

Conversatia
The Conversation - Francis Ford Coppola (1974)



Cateodata lucrurile se incapataneaza sa iasa mereu pe dos...Cei mai multi dintre noi trec prin asa ceva periodic, aleatoriu si neanuntat din vreme. Probabil de aceea oamenii continua sa creada in religie, in superstitii, vrajitorii si descantece...

Frecvent răul vine  si pleaca spontan, fara motiv si nemeritat; dupa legi nescrise si reguli nebanuite. Se instaleaza cu seninatate si ferm, sosind aproape intotdeauna in mijlocul unui alai de rude si rubedenii (ghinionul, deceptia, paguba, tristetea, depresia, melancolia, etc..).



Caul Harry, personajul principal al filmului Conversatia, este insa o persoana care si-a stabilit o relatie particulara cu esecul: se ignora unul pe celalalt in majoritatea timpului, dar  se intersecteaza in fiecare dintre momentele cheie ale vreunei intreprinderi. Coppola construieste  in Harry poate cel mai interesant caracter imaginat vreodata, caci mecanismele lui, prezentate la inceput descriptiv si prin tare de fond, sunt tentaculare, plurivalente, compunand o fiinta adevarata si nefireasca. Bizar la inceput, Harry functioneaza armonios, oferind spre sfarsitul peliculei reactiile deja previzibile ale unui personaj devenit intre timp familiar.

Catolic convins,  solitar autentic,  introvertit si  pasionat de meseria sa, e mizantrop (isi suporta destul de greu semenii), are o tinuta retro, nepotrivita si posaca, fiind obsedat de protejarea intimitatii, din care extrage teluri imperative si  prioritare, dupa norme  intransigente.



Locuinta lui, amplasata strategic (si metaforic),  sta asigurata cu o cascada de incuietori si zavoare, multiple sisteme de supraveghere (antiefractie, ultima generatie la data aceea)...desi e singur si nu are nicio valoare semnificativa de securizat. Harry isi pastreaza ascunsa identitatea si tot ce tine de persoana sa, are o linie telefonica pirat si "imposibil" de depistat in retea...un trecut misterios. Pentru o scurta perioada ne inselam crezand ca ar fi vorba de o deformatie profesionala, caci slujba lui consta tocmai in supraveghere si filaj; deslusim insa usor si curand  ca supozitia e falsa: cui i-ar pasa de viata anosta a unui anonim straniu, izolat de restul semenilor prin nenumaratele bariere autoimpuse in calea sociabilitatii ??



Elaborat in fazele derularii scandalului Watergate, si nu la mare distanta de Blow-Up –ul lui Antonioni (cu care imparte un punct principal al plotului), Conversatia, in ansamblul ei, nu are mai nimic din povestea antrenanta si contradictorie pe care o relateaza intr-un narativ bine alcatuit si execelent filmat. (remarc in treacat cadrele imediat post generic, ce rezuma subtil intreaga atmosfera ulterioara, dar si  atu-ul abordari: un individ ales la intamplare si aiurea din multime..Ar fi putut fi oricare altul cu oricare alta istorie; Pentru ce are Coppola de spus ? Oricine pare sa fie la fel de potrivit)



Culorile saturate si in tenta Eastman, preluarile din spatele si peste capul lui Harry, cu focusare pe perspectiva aflata la dispozitia acestuia, eclarajul de tip suficient (fara artificii, ori speculatii) dialogurile care puncteaza ici si colo sintagme, ori replici ce tin de reconstituirea povestii; intregul limbaj cinematografic intrebuintat, indica fara dubii ca filmul are alt story de impartasit...O intriga psihologica (chiar opusa  subiectului declarat). Ea este atat de puternica, incat pune la mare indoiala prim planul demersului ridicand intrebarea: e vorba despre o crima premeditata intr-un mod diabloic, sau despre tenacitatea cuiva silit sa infrunte permanent infrangerea doar sub formele ei ultimative ?

In Conversatia, o echipa de tehnicieni (coordonata de Harry) este angajata sa asculte si sa inregistreze intalnirea de taina a doi amanti ce se petrece intr-o piateta. E scena de baza a filmului, pozitionata atipic in debut; in ea  tehnicile si strategiile intrebuintate sunt impresionante.



Materialul primar se colecteaza cu microfoane directionale,  de la mare distanta; persoane de proximitate (ce ajung temporar in preajma victimelor pentru pasaje de dialog, rotindu-se apoi intre ele pentru a nu fi deconspirate); alte sisteme de interceptie, un centru de comanda ce mixeaza captarile si pe care ulterior le va prelucra intr-un laborator supra-dotat, filtrand si separand zgomotele, ori  interferentele, de discutia interesata.



Ca si in Blow-up, un detaliu neglijabi  pana si observatiei atente, intriga urechea specialistului care simte in spatele sunetelor de strada o replica esentiala,  ascuns inserata...Obsesiv si profesionist, pasajul suspectat e analizat in complicate manevre si perseverente prelucrari, iar explorarile dau un rezultat pozitiv: exista o fraza pierduta.....si decodata ea anunta o crima in pregatire.

E doar inceputul, caci intriga  suie si coboara, ajungand in final sa dezvaluie o inscenare in care elementul central a fost chiar artizanul actiunii de monitorizare: Harry. Involutia sa spirituala, surprinsa  cu aceiasi meticulozitate,   in plan paralel, e egal de spectaculoasa.  In punctul culminant al confluentei dintre text si subtext (oricare ar fi unul, sau celalat) sta un raspuns neasteptat, dar pozitionat cumva in limtele comicului amar ale umorului negru...si chiar si asta reprezinta o gaselnita de geniala inspiratie.



Infrangerile lui Caul incep cu mult timp inainte. Intr-un confesionar, spovedania lui aminteste despre responsabilitatea pe care e convins ca o poarta in doua asasinate (mama si fiu) ce au legatura cu rezultatul muncii lui. E un marker. Suntem pusi la curent cu vulnerabilitatile eroului la rateuri si mai ales cu maniera in care acestea il lovesc de fiecare data: prin ricoseu si numai dupa seria unor succese prelabile (o schema destul de comuna).



Harry este unul dintre cei mai avizati specialisti din breasla sa. Priceperea lui e recunoscuta, iar competenta ii ingrijoreaza serios pe concurenti. Cu toate acestea, cade prada unui truc ieftin si penibil de interceptie (un stilou/emitator agatat in gluma de rever) si nu e capabil sa il deznoade pe altul, mai complicat, ce ii zdruncina din radacini echilibrul.

Casa lui e asistata electronic in paliere etajate de siguranta. Dar nici sistemele performante, nici cele trei incuietori nu impiedica accesul simplu si binevoitor al proprietarului cladirii, atunci cind acesta decide sa ii lase pe masa un cadou surpriza, cu ocazia zilei de nastere (ce ar fi trebuit sa ramana si ea un mare secret). Pentru ceilalti care ii violeaza domiciliul piedicile sunt la fel de "insurmontabile"..Iar telefonul ??..pare ca numarul neinregistrat e chiar la indemana oricui.

Ori de cate ori pierde Harry canta la un sax tenor, acompaniind intregistrari de jazz de pe cateva discuri lasate sa ruleze in fundal..Nu canta rau, iar piesele sunt excelent alese..Ce poate fi in sufletul sau ??..

A sacralizat viata privata si singuratatea, iar amandoua ii sunt terfelite de primul venit...S-a dedicat unei meserii in care a atins topul, insa nu e in stare sa priceapa cum reusesc altii sa o utilizeze impotriva lui....A incercat sa previna o ucidere si a contribuit decisiv si complice la una...el, un catolic convins si dedicat..Despre astea toate zice Conversatia lui Coppola, iar mesajul se identifica explicit abia in ultimele secvente.....la punctul confluentei dintre text si subtext ...o gaselnita de geniala inspiratie.



In mitologia greaca Sisif a fost condamnat de zei sa urce zilnic cu carca un bolovan pana in varful muntelui. Incepe dimineata si termina pe inserat, atunci cand invariabil si programat, stanca aluneca la vale si ajunge iar in punctul de start. Camus ne explica cum natura pedepsei sta nu atat in corvoada, cat in inutilitatea eforturilor (estimate ca imense). Zei sunt convinsi ca sarcina il va ingenunchia pe Sisif, nu prin consumul fizic, ci prin absenta finalitati, a logicii ori a rationalului ei....Prin perpetua ei lipsa de sens.......

Dar Sisif-ul lui Camus nu-i neica nimeni. Le are cu valorile punitive si e mult peste judecatorii sai... " a... merdre " mormaie el...Ce mare scofala.. ???....Doar o slujba ca oricare alta...ma scol dimineata rezolv provocarea zilei si imi vad de treaba pe inserat, la fel ca cizmarul, ca brutarul, ca potcovarul, ori ca agricultorul..Nicio diferenta in scop...Actiunile sunt toate asemanatoare in structura lor... "vasy, au boulot !!"

Sisif-ul lui Camus se salveaza constientizand si dand cu tifla celor care l-au condamnat abuziv... El stie exact cine e..ne zice si noua :  "...sunt detaliul neglijabil al unui imens angrenaj, dar sunt salvat, intrucat stiu asta, si intrucat ma revolt !!".

Sisif-ul lui Copolla nediferit, canta la saxofon tenor ori de cate ori se identifica ca perdant....si acompaniaza muzica de buna calitate, extrasa din albume vinil printr-un rack semi-pro.

Caul...??....Sisif ??...Du-te sa vezi eseul unui asediat ce refuza sa se predea.....



Vezi Conversatia... Pana la urma, povestea unui invins e povestea tuturor,  concluzie ce trimite mai discret spre alt cunoscut...Aaaa...daaaa....mi-am amintit, vine de la celalalt  existentialist vizat de script Jean Paul Sartre: "povestea unei vieti, oricare ar fi ea, e povestea unui esec"...si ce daca ???



Picanterii

- amandoi Gene Hakman si Francis Ford Coppola considera aceasta productie ca pe cea mai completa, cea mai reprezentativa si cea mai buna dintre toate realizarile bogatei lor cariere (actor/regizor).

- pentru a putea fi convingator, in decursul prelucrarilor audio, diverse alte formulari ale frazei cheie sunt redate parazitat de distorsiuni provocate.

- denumirea personajului principal Harry Caul a fost  cauzata de o eroare dactilo. Numele trebuia sa fie Call, insa cuvantul Caul tradus căíță , o membrana cu care se nasc unii prunci (si incarcata de simboluri mistice) a fermecat mai mult producatorii asa ca, voluntar, greseala a ramas necorectata si e responsabila de introducerea  in plot a episodului cu paralizia temporara ce a cauzat accidentul de posibil inec din copilaria lui Harry.

-mimul din piata in care se intampla scena inregistrarilor spion, este autentic si a lucrat cativa ani in aceasta slujba ca angajat al primariei.

-special pentru rol Gene Hakeman a luat lectii de interpretare si a invatat sa cante la saxofon (pe fondul unei educatii muzicale deja existente).

-scenariul a stat in atentia lui Coppola inca din anul 1966, trecand prin patru faze distincte si diferite de abordare. Intr-una dintre ele ar  fi trebuit sa fie un horror ; in alta un film politic (influentat de Z –ul lui Costa Gavras). Desi directorul a negat formal, in varianta aleasa, influentele cazului Watergate sunt evidente

- la data turnajelor Hakman, un actor in plina afirmare, era total nepotrivit viziunii regizorului pentru acest rol. Cosmeticienii, designerii si stilistii s-au intrbuintat serios pentru a il imbatranii corespunzator si pentru a il aloca personajului incredintat, asigurandu-i o garderoba outdated cu mai bine de zece ani, o mustata neadecvata chipului, un look dezordonat si incoerent.

-microfonul ascuns ce il isterizeaza pe Caul si care il determina pe acesta sa isi distruga apartamentul a fost un secret la fel de mare atat pentru scenaristi cat si pentru regizor. Desi spectatorul e invitat sa creada ca s-ar putea afla mascat in statuia fecioarei (singura neatinsa in presiunile cautarilor) Coppola crede ca el s-ar fi putut disimula in cordonul saxofonului...sau chiar ca nu a existat niciodata..Scena capata adanci conotatii artistice atunci cand, in contrabalansul ideii absentei unui bug, in ultimele secvente inregistrate, aparatul de filmat se muta in baleiaj stanga/dreapta, si apoi fara pauza, dreapta/stanga, sugerand ca urmarim imaginile preluate de o camera de supraveghere...



making of :

Odiseea Spațială 2001
2001 A Space Odyssey - Stanley Kubrik (1968)




Pentru cinefilul bine crescut si atent educat Stanley Kubrik este un fel de legenda a carei forta si realitate devin apasatoare si agresiva  pe masura ce ii aprofundezi si ii percepi  dimensiunile ori complexitatatea. Personalitatea lui Kubrik este atat de puternica, iar felul in care ea s-a manifestat in cinema acopera atat de multe zone de interes, incat iti vine greu sa accepti ca atunci cand ii evaluezi opera studiezi de fapt doar un om.



Dezvaluiri recente ne povestesc prin presa despre omul Kubrik ca de un perfectionist obsedat de munca; unul care se transpunea cu totul in proiectele pe care le asuma, capabil sa adune literalmente tone intregi de documente in sprijinul  constructiei unui personaj, sau a unui story, ori poate compunerii vreunui cadru..

De la acest superb SF (2001- A space Odisey), la inegalabilul  The Shinning, la surprinzatorul Full Metal Jacket, la socantul ClockWork Orange si la misteriosul Eyes Wide Shut, filmografia lui Kubrick se constituie intr- un adevarat imn adresat cinematografiei. In bogata sa activitate aproape niciun gen nu a fost ocolit, fiecare reprezentand o provocare pe care minunatul artist a infruntat-o cu mare curaj si de fiecare data cu egal succes.



Fara indoiala ca Stanley Kubrick a influentat profund cea de a saptea arta si ca in Panteonul personalitatilor, el ramane unul dintre cei mai importanti formatori, dar si fondator al unui curent inca greu de delimitat si/sau de definit (si de care se va mai face vorbire).

2001- Space Odissey, este cel mai reprezentativ in ordinea calitatii operei lui complete; caci in ciuda celor mai bine de 40 de ani ce au trecut de la realizarea sa, pelicula ramane intr-o mereu vie si continua actualitate, intocmai ca in zilele in care umplea salile de spectacol. Subiectul, secundar, al calculatorului care se razvrateste capatand constinta de sine (ce anunta indirect un posibil sfarsit al omenirii) alaturi de cel principal, cel al questului in scopul identificarii originii vietii inteligente de pe planeta noastra, sunt si azi teme la fel de serioase ce genereaza frecvent scenarii remarcabile  (terminator, prometheus, etc) asteptate de public cu interes, receptivitate si preocupare.





Dar cine e Stanley Kubrick ?
Ani de-a randul fotograf profesionist, calitate in care a lucrat pentru cateva dintre cele mai prestigioase publicatii, Kubrick a dovedit inca de la inceput o predispozitia pentru cadrele simbol, recurente si grave, de care fimele sale aveau sa profite abuziv. In 2001- Space Odissey, imaginea ciolanului aruncat in aer de o primata agresiva, ce se transpune peste forma similara  a unei statii spatiale orbitand Pamantul, in acordurile ample ale Dunarii Albastre ( johan strauss) a facut epoca si a ramas adanc sapata in memoria celor care au urmarit filmul in zilele lui de glorie, dar si ulterior.  Gaselnita, semnifica saltul urias pe care omenirea l-a facut de la utilizarea primului obiect pe post de arma, gest care in economia plotului reprezinta declansarea mecansimlui inteligentei si care avea sa permita peste ani cucerirea spatiului cosmic si implicit constructia de statii spatiale.



Participantii la filmarile scenei au povestit pe pagini intregi felul in care Kubrick a gandit fiecare milimetru de cadru, cum a trebuit sa foloseasca oglinzi si acceleratoare de filmat, complicate dispozitive ajutatoare si proiectii care sa creeze fundalul atmosferei de inceput...cat de mult s-a preocupat in redactarea unor rapoarte de scena  eliminand orice desincronizari, suprapuneri, ori alterari a cursivitatii acestui prim act al filmului.

Nu am sa reiterez nici scenariul si nici nu voi detaila fiecare simbol. E o treaba pe care fiecare dintre cei care eventual vor da curs sugestiei de a (re)vedea acest film, va trebui sa o rezolve singur, caci ATENTIE !! vorbim aici de un exercitiu obligatoriu pentru aspirantul la o minima cultura cinematografica. Sa nu uitam nicio secunda ca avem de a face cu un adevarat magician nelinistit si dornic sa aduca ceva absolut nou in fiecare dintre productiile sale.

Pentru aici doar comentariul a doua scene ce au socat si care au prilejuit confuzie, capatand infinite interpretari..Intrarea capsulei spatiale in atmosfera planetei Jupiter si respectiv ultimele secvente ale filmului ce reprezinta un embrion uman deplasandu-se, intr-o aura protectoare, prin spatiu in directia pamantului (cel mai probabil).



In opinia mea minutele lungi de imagini vectoriale multicolore ce ocupa ecranul pe perioada in care pilotul se apropie de suprafata planetei Jupiter semnifica ca ceea ce s-ar afla acolo este peste limitele intelegeri noastre spatio-temporale. In sprijinul unei asemenea speculatii vine si faptul ca la capatul proiectiei lor nu urmeaza imaginile vreunui sol accidentat, asa cum ne-am astepta in cazul unei coborari pe o planeta banuita pustie, ci direct ambianta unui salon in care culoarea alba predomina. Putem crede ca tot ce a urmat e doar o agonie a cosmonautului care poate ca nici nu a supravietuit ajupiterizarii; sau ca acesta a facut de fapt un salt intr-o alta dimensiune, una in care viata se reia prin regenere embrionara, ipoteza ce ar justifica zborul de intoarcere al acestuia.



In fapt insinuarea e mult mai simpla: entitati implicate in aparitia vietii pe pamant si interesate acum in valorificarea experimentului, construiesc o anticamera egala posibilitatilor umane de intelegere.. Isi menajeaza invitatul construindu-i un mediu pe care il cred adecvat, dar a carui functionalitate nu o pot pricepe. Din ratiuni similare celor care ne fac pe noi sa construim acvarii, vivarii si colivii sofisticate...

De notat ca cele mai multe dintre tehnologiile prezentate aluziv, ori indicate in plot, care la data ecranizarii veneau din domeniul SF, au ajuns astazi realitati banale si apartin deja cotidianului.


         
      Totodata, afirmatia acelui critic care in cronica sa postpremiera, a afirmat cu un entuziasm nebun, ca un film SF care sa fie mai bun ca Odiseea Spatiala va trebui filmat pe viu, s-a dovedit premonitorie,  exacta si pana la acest moment cel putin: justificata... du-te si vezi de ce.






Picanterii

- Arthur C. Clarke a spus, "Daca intelegi '2001' complet, atunci am esuat. Asta pentru ca filmul isi propune sa ridice doar intrebari si sa nu promoveze niciun raspuns"

-Metrajul inregistrarilor realizate a fost estimat la peste de 200 de ori durata versiunii finale;

-In ciuda tuturor semnalelor negativ primite din partea criticii, salile de spectacol au decis altfel solicitand mentinerea proiectiilor care dovedeau un interes imens in public. Motivatiile lor au transformat aceasta productie si intr-un succes financiar;

-Nu exista niciun dialog in primele 25 de minute ale peliculei.

-In ciuda a 19 nominalizari 2001 A Space Odyssey a primit unul singur: pentru efecte.

-Grupul Pink Floyd a trebuit sa refuze oferta de a participa pe coloana sonora din cauza unor contracte restrictive. Cu toate acestea piesa "Echoes" ce apare pe albumul "Meddle", a fost scrisa si sincronizata pentru actul "Jupiter & Beyond the Infinite" al filmului.

-Este cunoscut faptul ca proiectia declanseaza tot felul de reactii intre psihotici, existand o intreaga arhiva a evenimentelor intre care incercarea de a trece prin ecran este cea mai raspandita.

- Prima si ultima replica a filmului apartin aceluiasi personaj Dr. Heywood Floyd (William Sylvester)


Making of

Moartea Domnului Lazarescu
Cristi Puiu (2005)




  O productie cinematografica poate primi aprecieri si recunoasteri doar numai pentru faptul ca adopta o forma de comunicare stilizat aluziva, una care exclude calea simpla si directa. Se intampla atatea in lumea de azi a celei de a saptea arte...

Intr-un caz sui-generis vorbim de "un dialect" al limbajului vizual; de un exercitiu mereu interesant, dar nu intotdeauna reusit. Pelicula lui Cristi Puiu este de la un cap la altul o astfel de tentativa.

                                                     


 Asadar, nu-i nici pe departe vorba de drama unui bolnav purtat de colo-colo, de un personal medical iresponsabil, nepriceput, ori  ipocrit, sau poate de mijloace de tratament precare; e vorba de modul  in care Puiu refuza sa critice direct (un sistem sanitar haotic si corupt) plimband o vina ipotetica prin alte curti. O exprimare plastica ar cantona initiativa in zicala  “bate saua ca sa priceapa iapa”.  Adica, ceea ce pare evident pentru toata lumea nu e adus in discutie, caci aceasta n-ar fi decat un mod la indemana si comun. (vorba unui critic britanic: daca lovea direct  in sistem, filmul nu trecea cu audienta dincolo de balcani)
                                                     


   Nu stiu cat de real e cazul care a stat la baza povestiri. Parti ale lui, ce sporesc tensiunile din narativ,  contravin flagrant unor uzante curente (la randul lor discutabile) ce se aplicau si se aplica inca in medicina romaneasca, la fel ca si unor reguli administrative ce nu se prea pot incalca din motive logice si firesti. Nu insistam; zicem doar ca dupa vreo 20 de minute de proiectie cei care cunosc intim mediul spitalicesc isi pierd repede increderea in pulp si asta dauneaza grav intregii vizionari.
 


   Dar si fara sincopele astea, misanscena ramane tot departe de a fi extraordinara. E o poveste credibila si in limitele normalitatii pentru vremurile pe care le traim, iar tragedizarea tragicului rare ori a fost mai mult decat un experiment falimentar. Diagnosticul probabil al domnului Lazarescu, in conexiune cu unele dintre obiceiurile sale si cu varsta, l-au condamnat deja pe acesta mai inainte ca mecanismele abilitate sa poata interveni; Intriga, bombastica si pilduitoare in ansamblul ei, e numai buna de relatat in piata, in autobuz, in pauza de cafea, oriunde e loc de vreo barfa moralizatoare plina de grozavii...
                                                     


 In mod bizar tehnicile de film sunt putin utilizate (de la Cristi se pot naste asteptari justificate), dar aberatiile unei critici avide de afirmare, potrivit careia insasi prin aceasta alegere am avea de a face aici cu declansarea unui adevarat nou val al cinemaului romanesc, ca si premiile obtinute usor (in sistemul cooperatist tipic reciprocitatilor din fotbal),  provoaca la fel de artificial, doar o aura iluzorie si un interes nelegitim.
 
Sa fim seriosi: Cristi Puiu nu e cine stie ce regizor. In fapt el insusi recunoaste esecul muncii sale, punandu-l insa (rusinos) in carca unui public nepregatit, ori superficial in analiza, care asteapta din partea cinemaului doar happy-end-uri pline de speranta.
                                                   


 Dincolo de subiectivismul exacerbat Cristi Puiu ramane insa un redutabil profesionist, fiindca se intampla ades ca teoreticianul de marca sa nu poata fi si un practicant de succes.

Interviurile sale supra-incarcate de observatii profunde, sugestii majore si o semnificativa risipa de sensuri pline capteaza  constant interesul public. Caci cu o pregatire din domeniul artelor plastice, ajuns repede profesor de regie la UNATC, s-a priceput sa intrebuinteze magistral pozitia pentru a lansa de acolo un discurs constient, obiectiv, critic si responsabil. Atasamentul indubitabil fata de manifestarea spirituala nealiniata (in general), atat de bine sustinut prin afirmatii scurte si taioase e impresionant si il impun de altfel cu autoritate peste multe alte opinii..... astea toate fac din profesorul Puiu un important reper.



In concluzie, desi nici Cristi Puiu nu e de acord cu termenul de nou val al cinemaului pe care l-a influnetat si generat in jurul sau, el recunoaste ca un asemenea curent exista si functioneaza. Nu il numeste. Il vede ca pe o etapa spre altceva si il lauda dupa parerea mea fara prea multa indreptatire ori demnitate.

De altfel "curentul" in chestiune se remarca cel mai limpede prin obligativitatea fiecarui afiliat de a introduce si promova in opera replici licentioase de mahala, scene erotice perverse, mai mult sau mai putin explicite...  E asta o realitate reprezentativa a comportamentului cotidian ? Totusi, in viata de zi cu zi fiecare dintre noi intalneste trivialitatea doar ocazional... Sau poate sunt toti regizorii romani de succes ai acestui "nou val" lipsiti de o minima educatie a decentei ?

Corul e atat de vehement incat te intrebi daca nu ar fi de asemenea posibil ca noi insine sa ne fi plasat sub un clopot de sticla protector ce ne menajaza fictiv de adevaratele convulsii din societate, dar sunt mult prea multe semne ce incrimineaza atitudinea recomandata ca pe o simpla epatare.. o provocare jenanta si fara scrupule in scopul captarii atentiei cu orice pret...



Desele recunoasteri ale unor productii romanesti din ultima vreme, onoreaza munca oamenilor bine intentionati si suficient pregatiti. Lipseste insa scanteia, iar premiile si nominalizarile nu conving aproape niciodata publicul avizat... si paradoxal, nici pe celalalt.






 Intr-o dupa-masa fara perspective, cand vremea de afara e potrivnica si o anulare de ultim moment  nu lasa locul reorganizarii din mers a timpului liber...fa-ti pomana ... du-te de vezi si acest film.


Picanterii:

- numele personajului principal Dante Remus Lazarescu este o alegorie ce trimete simultan la Dante Alighieri si celebra sa  "Divina Comedie" in care e relatata o calatorie prin cercurile concentrice ale iadului; Remus, cofondator al Romei, ucis de fratele sau geaman; si Lazarescu de la biblicul "Lazarus" inviat din morti de catre Isus;

- turnajele au avut loc numai noaptea, in spitale din Bucuresti;

- sindromul Mallory-Weiss, ce pare sa fie diagnosticul pacientului Lazarescu este o hemoragie interna provocata de cauze precum alcolism, bulimie si alimentatie nesanatoasa (toxica); e insa important de remarcat nuanta scenariului care notifica ca daca nu ar fi intervenit acest accident, moartea era oricum aproape pe cauze ceva mai putin spectaculoase (circula prin script  spectrul unei ciroze in progres).

- asistenta care il preia pe domnul Lazarescu il crede pe acesta suspect de cancer al colonului. Actorul interpret al caracterului Lazarescu - Ion Fiscuteanu, a murit intr-adevar cativa ani mai tarziu de aceasta maladie.

- a fost cotat ca unul dintre primele 100 de filme ale perioadei 2000-2010: No. 33 on Slant Magazine's 'The 100 Best Films of the Aughts'




Making of:

Scary Movie
Scary Movie V – Malcolm D. Lee (2013)




Nuuuu...Nici pe departe.
NU, Nu, nu...si iarasi NU !

..Daca te-au surprins dezvaluirile legate de functionalitati ale cinemaului, ce nu iti treceau prin minte...In fine, daca esti de acord cu cele mai multe din afirmatiile de la Du-te si vezi.. atunci ia nota de aceste cuvinte: Scary Movie nu e o comedioara de duzina, nu e o productie de doi lei si mai ales nu e un film de umplutura. Apartine unei rude apropiate a artelor (distincta si vitrega) si rezida intr-o convertire ironic aluziva a realitatii, importanta, erudita si atent elaborata.... care se cheama PARODIE !!…  
                                         


Fiindca parodia in sine nu e ceea ce lumea e inclinata si dispusa sa creada ca ar fi (si mai nimic din ceea ce s-a spus despre ea ca este). Cand este bine facuta ea poate lesne depasi in valoare materialul parafrazat, pentru ca are o conditie de baza: devine operationala numai in asociere stricta cu o cultura ampla si solida, ce nu prea e la indemana oricui. Prin parghii delicate, infinite variante de exprimare si nemarginite posibilitati, parodia este singura care poate atinge cotele abisale ale fiintei pe cai proprii numai ei (citeste: corelare, ori corelationare).

Pentru ca e simultan insinuare, sarcasm, reinterpretare, conspiratie si replica la cotidian, devine la randul ei adevar, convertit ilar in forma alternativa de comunicare.
                                                 


Reteta unui film ca asta incepe cu selectia scenelor ce urmeaza a fi parodiate. In general lista alegerilor e una deschisa, insa in cazul seriei Scary Movie (un comercial pana la urma) se impune ca ele sa apartina actualitatii cinematografice in voga (exista o continuitate si asta extinde  considerabil aria publicului tinta vizat).

Sunt pana acum cinci ecranizari Scary Movie (peste 12 ore de proiectie) care acopera destul de bine momente cheie ale unor productii de exceptie, chiar daca ele apartin preponderent mainstreamului, genului horror, ori altora ce s-au bucurat de mediatizare, regula constanta e ca elementele parodiate sa existe (macar vag) in  bagajul cognitiv al  spectatorului.


Prescriptia continua cu asezarea scenelor alese intr-un plot cat de cat coerent si  credibil, urmarit general fiind umorul si buna dispozitie, dar si un narativ care, eventual la randul lui sa fie o parodie la altceva.



N-ai cum sa intelegi subtilitatea unor solutii de mare valoare stilistica atunci cand nu cunosti constructia la care ele se refera.



De aceea satira Scary Movie e un film al dracului de serios, ce paradoxal se deruleaza strict si direct doar in zona amuzamentului de situatii.

Ca este asa si nu altfel o dovedeste cumulativ evolutia seriei de la un episod la altul; caci observam constant si progresiv o atentie  crescuta fata de calitatea scenelor filmate care merg cu subtilitatea si pamfletul mult dincolo de dialoguri ori intrigi, implicand decoruri, tehnici de filmare, elemente de coloana sonora etc.

                                               

Mergi sa vezi acest demers cinematografic...  Scary Movie 5 (de exemplu, caci el e cel mai recent) dar cu alti ochi. Lasa acasa superioritatea falstafiana, aerele de elevat cunoscator si ifosele omului serios.

Du-te si vezi-l pe oricare, insa supune-te acestui exercitiu dur: evita acapararea in poante si ia mai usor hazul; incearca in schimb sa intelegi fiecare semnificatie a lungmetrajului... Caci Scary Movie asta e : doar o succesiune de pamflete ale unor scene deosebite, selectate din filme celebre, ori foarte populare (nu neaparat horror)...Vezi apoi cat de bine, ori cat de inspirat au fost transmise  aceste citate...experimentul are sa iti placa trust us...once again...



Nota: intre toate seriile ultima realizare 5, e de departe cea mai slaba, insa repet: du-te sa vezi macar unul dintre cele cinci episoade...







Picanterii

- In aceasta situatie extrem de particulara,intreaga serie si fiecare cadru consta numai in picanterii...
- toate episoadele sun rezultatul unor etape lungi de inregistrari si ale unor reasezari de moment;
- in ciuda multor comentarii rautacioase, turnajele au fost adaptate pe loc unor situatii rezultate in urma raspunsului de public la filmele parodiate. In mod absolut inedit, echipa care actualiza scriptul a fost cea mai importanta piesa a acestui puzzle.




Making of

Sexy Beast
Sexy Beast - Jonathan Glazer (2000)




Gal: You were right Don. Technically speaking, you were right. But you're dead. So shut up.





"Scheletul din dulap"…fiecare din noi are cate unul, dar nu fiecare il percepem  la fel.

In general scheletul se afla acolo pentru a fi ignorat. Daca am fi avut capacitatea, ori curajul, sa negociem cu el, poate ca ar fi ajuns, crestineste, acolo unde ii este locul: la cimitir; dar asa, destinul lui ramane unul unic, si anume acela de a reveni  in prim plan, crud, implacabil, actual (si mai acuzator decat a reusit sa fie pe vremea cand era doar un proaspat cadavru), exact fix atunci cand te astepti mai putin.

Ori de cate ori inghesuim ceva stanjenitor  in spatiul secret de depozitare pentru termen lung, ar trebui insa sa constientizam cat de paguboasa poate fi  metoda, ce nu reuseste altceva decat sa amane un deznodamant, amplificandu-i astfel atat magnitudinea cat si consecintele.

Ce facem asadar cu scheletul din dulap ? Onest nu-i decat o singura cale: auto-denuntul (anuntat politia, chemat medicul legist, angajat un avocat bun, etc.)…Insa cine a apelat la solutia de a isi dosi problemele greu de rezolvat (sau poate intamplarile pe care nu le poate gestiona), nu va urma niciodata acest traseu. O asemenea persoana se va ingriji, mai degraba, sa isi redimensioneze dulapul si sa il prevada cu usi mai sigur de ferecat.



E ceea ce se intampla personajelor din acest film incantator, pe care ma grabesc sa il clasific in categoria importantelor  realizari cinematografice, din punctul de vedere al frumusetii si al elegantei in care plotul  bifeaza  pe ecran toate tintele pe care si le-a propus.

Pana la primul sau lung metraj (acest Sexy Beast) Jonathan Glazer (Birth, Under the Skin), se remarcase prin cateva spectaculoase  video-clipuri (Massive Attack, Radiohead, Jamiroquai) si era deja luat in colimator de studiourile de film, si de producatori, care si-l disputau in diverse  proiecte de categroie B, asa ca optiunea declinarii acestor oferte in favoarea  initiativei de tip independent (cu larga libertate de expresie, buget minuscul si numar record de finantatori) a insemnat un risc laudabil, privit cu mult entuziasm de critica treaza, perseverent acordata pe frecvente.



Situat pe trend ascendent, prestatiei lui Glazer i-a fost mai usor sa se impuna, regizorul bucurandu-se, cum spuneam, de suficienta simpatie si incredere, desi Sexy Beast are multe lacune si dezvaluie usor si des  stangaciile debutantului nehotarat; insa dincolo de orice speculatie narativul acestui film e superb etalat, iar mijlocirea cinematografiei una discreta si atent calibrata.

Pelicula debuteaza printr-un prolog.
Imaginile de generic , pline de echilibru, se scurg peste un tip plictisit, Gary "Gal"  Dove (Ray Winstone), ce se bronzeaza pe malul piscinei, lancezind la soarele din peisajul  montan al unei vile retrase din Spania.



In mijlocul siestei,  un imens bolovan se desprinde de pe versant si coboara amenintator spre decorul idilic, ratand de putin ocupantul sezlongului, si sfarsind intr-un val urias, direct pe fundul piscinei.

In putine imagini avem aici scriptul condensat cu toate coordonatele  lui: prima data atentionarea ca va fii utilizat un limbaj strict simbolic; apoi ca in el, o stare de confort si de pace va fi  intrerupta de un pericol neprevazut,  dar existent, ce are sa  produca efecte (camera ne prezinta inaintea caderii stancii, cu rigoare si insinuant, atat coasta dealului cat si pozitionarea locuintei la poalele lui). Piscina insasi e o aluzie si un reper important la, si in ce urmeaza.



Story-ul se dezvolta apoi: apar  doua cupluri traind o “dolce vita”  lipsita de griji si de rastristi, la limita opulentei. Gal Dove cu fermecatoarea si  sensibila  sa sotie Deedee, alaturi de Aitch si Jakie o pereche matura, nu mai putin tandra.  Relaxarea domneste, atmosfera e destinsa, cerul insorit, armonia pare perfecta, calmul desavarsit.



Raiul e intrerupt insa de o stire care cade precum cutitul unei ghilotine. Un personaj odios si-a anuntat vizita inopinata; teama lor fata de eveniment e vecina cu groaza si au de ce. Individul chiar e un psihopat malefic, iar instrumentul  lui de tortura e… speraclul .



Asezat pe un fotoliu postament si preluat in contra-plonjon (pentru ca ochiul sa il asocieze cu imaginea judecatorului)  diabolicul sociopat Don Logan (interpretat de Ben Kingsley  intr-un rol pe care se poate face studiu la scoala de actorie) forteaza pe rand usile de la dulapul fiecaruia dintre cei pe care ii are in fata, scotand de acolo la lumina tot ce gaseste: Gall e un fost puscarias, spargator de banci, Deedee o artista porno cu un trecut glorios in breasla, Jakie si Aitch plevusca interlopa pana in hitman si hooker (din dulapul lui Jakie, Don mai scoate si o tavaleala personala).



Cand scheletele din dulap sunt atat de indecent expuse toate tensiunile cresc si ating lesne apogeul. Investigand mitul meduzei (femeia-monstru  pe care privind-o, te transformi imediat in stana de piatra), Mircea Eliade conchide ca in loc de chip ea are o oglinda. Meduza nu impune un tratament magic, ci unul introspectiv: te obliga sa te privesti pe tine. Sa te vezi strict asa cum esti: un chip insuportabil si in dezacord total cu ceea ce credeai ca ai fi. Acest decalaj e de nedepasit si el e cel care produce "impietrirea".

Ca in legenda meduzei, Logan tine in maini o oglinda obligand pe fiecare sa priveasca in ea. Testul e imposibil de trecut, asa ca cei patru il ucid participativ si in cel mai grotesc mod (impuscat, stalcit in bataie, zdrobit cu o uriasa piatra)

Finalul filmului da prilejul fiecarui participant sa isi recapete scheletul, asa ca toti se reintorc la dulapuri, gata sa le reasigure, de data asta ceva mai bine…In plus, acum fiecare mai are de adaugat la propria acumulare, scheletul lui Don Logan…care si apare in ultima scena, nemultumit de noua lui conditie si asteptand ca altcineva, in alt scop sa redeschida usile ce il pastreaza prizonier.



Filmul asta e o parabola de la un cap la celalalt.
Du-te sa vezi….iar dupa aia…pentru Dumnezeu…Nu crezi ca e vremea sa faci si tu ceva cu chestiile alea ascunse si secrete din dulapul tau ?





Picanterii:


-Kingsley este atat de convingator in rolul lui Logan, incat frecvent, in timpul filmarilor, actorii ramaneau cu gura cascata uitandu-si replicile. Avea sa primeasca o nominalizare la premiul academiei pentru  cel mai bun actor, din pacate nefructificata.

-Initial cuvintele f**k si cunt apareau in scenariu de 650 de ori. La sugestia regizorului numarul lor a fost redus considerabil  la 136; chiar si asa dialogurile raman cotate ca exceptionale si au nevoie de o reluare mai atenta pentru a putea fii corect receptionate.

- cadrele filmate cu prilejul spargerii au fost singurele postprocesate cu ajutorul tehnicilor digitale si numai in parte. Putine duble au fost trase, iar inregistrarile s-au redus la strictul necesar cu o chibzuinta iesita din comun (Jonathan Glazer fiind ironizat de colegii din echipa pentru administrarea paupera a bugetului; si etichetat, in gluma, ca avar).

- potrivit declaratiilor lui Kingsley rolul Lui Logan a fost compus preluand multe din comportamentul  bunicii sale din patrea mamei;

- idea jafului prin inundarea camerei de trezorerie pentru a anula sistemele de alarma a fost preluata dintrun caz autentic in care s-a utilizat o cisterna de pompieri; mediatizarea  excesiva a atacului s-a datorat mai ales unei perechi de cercei cu rubine, diamante si smaralde, de o impresionanta valoare, care au fost sustrasi cu acel prilej si niciodata recuperati (probabil cei la care filmul face aluzie).



Making of

Omul care l-a ucis pe Don Quijote
The Man Who Killed Don Quixote - Terry Gilliam (2018)


Asteptat de mai bine de 30 de ani, acest minunat proiect a inceput si a fost imediat abandonat de exact sase ori: 1988, 1998, 2000, 2002, 2005, 2016; chiar si varianta ce a reusit in final  fiind obiectul unor lungi si complicate dispute, controverse si procese.





Probabil cel mai personal film al nonconformistului Gilliam, The Man Who Killed Don Quixote  reprezinta in acelasi timp o fantezie (in stilul caracteristic autorului), dar si o importanta cotitura catre un altfel de meditativ.



Întrucâtva prea abundent in  gaguri rasuflate, in pamflete stangaci alcatuite si slab voalate,  ori in critici tocite la adresa politicului, narativul justifica in mare masura primirea rece din partea criticii, insa nu scade cu nimic calitatea nemaipomenita a peliculei care, iata, nu se stie cum: te tine cu sufletul la gura pe intreaga durata a proiectiei. Nu sti cum trece timpul la aceasta vizionare.

Alegoria si amestecul temporalitatilor sunt instrumentele de baza, iar pentru prima data la o ecranizare de gen, personajul Quijote este marginalizat. Nici mai mult, nici mai putin, Gilliam ne propune sa privim atent la Sancho Panza pe care il imagineaza  ca pe un individ contaminat evolutiv de nalucirile cavalerului in slujba caruia se afla. El e caracterul cheie, de tip centru al plotului si alienarea sa (catre o nebuloasa din care nu mai poate distinge ce este real, de ce e iluzoriu), este metafora care sustine  intregul esafodaj.

Experimentul are succes si din acest motiv subtilitatile aluzive, inserate in fiecare pasaj au doar efecte fara sa isi dezvaluie prezenta, asa cum aspira orice demers de calitate in arta. Pe de alta parte nu te poti sustrage constatarii ca schematic aceasta gaselnita are aceiasi structura ca celebrul roman al lui Miguel de Cervantes Saavedra, functionand ca un ecou.



Pentru El ingenioso hidalgo don Quijote de la Mancha, există astazi interpretari independente fara numar, opt ecranizari (dintre care trei de mare notorietate) si o sumedenie de texte apocrife; tu Du-te sa vezi o varianta din cale afara de originala si extrem de bine ticluita..  



Picanterii

- A sasea tentativa de a produce Omul care l-a ucis pe Don Quijote, a  debutat cu stangul. Din distributia initiala care ii cuprindea pe Jean Rochefort, Johnny Depp, Vanessa Paradis, Sally Phillips, Miranda Richardson, Christopher Eccleston, Jack O'Connell,  John Hurt, Bill Paterson, Rossy de Palma, Jonathan Pryce, Ian Holm, Eva Basteiro-Bertoli si Peter Vaughan, Terry a trebuit sa se multumeasca doar cu Jonathan Pryce. Optiunea pentru Adam Driver afost una impusa iar Stellan Skarsgard s-a alaturat proiectului ulterior.

- Din cauza problemelor cu care s-a confruntat la Hollywood se spune ca acesta este cel mai blestemat film din intreaga cinematografie;

- Cinematographerul Nicola Pecorini a utilizat in platou mai multe obiective facute manual, pe comanda unica, dupa o reteta patentata de Vittorio Storaro in filmul Apocalypse Now. S-a intrebuintat si de aceasta data focala de 14 m, care de la introducerea sa in mod abuziv de catre Gilliam in filmul Brasil a si ramas in istorie cu aceasta porecla "The Gilliam".

- O importanta amenda a fost administrata producatorilor atunci cand s-a aflat ca in mod deliberat, calul ce trebuia sa joace rolul Rossinante a fost subnutrit timp de 40 de zile pentru a putea capata forma adecvata.




Making of

Salvaţi soldatul Ryan
"Saving Private Ryan" - Steven Spielberg (1998)


......pentru o vreme, in lumea filmului, s-a zvonit cu rautate ca succesul permanent al lui Spielberg s-ar datora covarsitor si exclusiv calitatii scenariilor ecranizate. Unul bun costa foarte mult, unul foarte bun ??? O avere !!..iar de cele mai multe ori studiourile nici nu le vand pe cele deosebite, incredintandu-le discretionar si doar "pe spranceana"..



Povestea super-scripturilor, desigur nu-i decat un mit.... Manuscrisul acesta, de pilda, a ajuns in mainile marelui director pe un traseu neobisnuit, fiindu-i indicat de Tom Hanks, caruia un amic i-l recomandase in treacat, ca interesant (a trebuit rescris de 11 ori ca sa poata capata o forma decenta si de inca 19, ca sa devina scenariu)



La Du-te si vezi am discutat frecvent de productii cu povesti fascinante ce nu au fost valorificate la potential, si care n-au reusit sa captiveze publicul prin alcatuirea lor tematica.. De cele mai multe ori peliculele comentate aici au captat expresia artistica in alte feluri decat prin actiunea in sine.



Pentru abonatul constiincios al cronicilor de film, a devenit deja limpede: toate capodoperele cinematografice au o reteta proprie in care story-ul reprezinta doar unul dintre ingrediente..Calculat in procente ?? ...cel mai ades, nici ar fi vorba de un coeficient peste 30%.

Este adevarat insa ca uneori narativele sunt meritorii prin simpla lor intriga, dupa cum nu-i mai putin adevarat ca in general ele se evidentiaza  prin tinuta interpretarii...Prin bagheta magica, unica si prin tusa definitorie a fiecarui maestru/regizor  in parte..



Ca un exemplu viu a ceea ce afirm e confesiunea liniara a secventelor de inceput din Saving Private Ryan, adica o jumatate de ceas in  cutremuratoare forta, de un imens impact si o inegalabila veridicitate. Ca si in lista lui Shindler, acolo unde elementul cheie e transferat un picut mai departe de primele cadre, structura se pastreaza cam aceiasi: o suita de imagini grotesti, dinamice, imposibil de contestat si cu un irezistibil efect, ce sunt subiect al unor ample comentarii cinematografice explicative ulterioare.





Cand te gandesti la razboi, la distrugeri, crime si calai, in mod automat iei o pozitie partinitoare cuiva, in cazul debarcarii din Normandia nici nu e una greu de adoptat, insa genial la Saving Private Ryan e ca el reuseste sa evite aceasta reactie reflex de o maniera simpla si fireasca.... Spielberg nu isi vrea spectatorul partizan al uneia dintre tabere...Il vrea intelegand profund stupiditatea razboiului si incompatibilitatea lui cu lumea civilizata, cu esenta fiintei umane.


Pentru cine a avut prilejul sa viziteze, The Omaha Beach ea e infioratoare si azi, insa atunci, in trecut, cand totul fierbea in jur, nici nu poti sa ti-o imaginezi altfel decat o face Spielberg si cum probabil ca a si fost...adica....precis asa cum vedem in debutul proiectiei.

Tipicara mizanscena  inchipuie un mediu, pe care l-ai putea explora dupa bunul plac, insa libertatea asta iluzorie te transforma spontan si pe nesimtite in partas activ...Si te surprinzi revoltat de inutilitatea cretinoida a perseverentei si a determinarii de a ucide, ori  chinui; iar felul in care mania pune stapanire progresiv pe toate celelalte sentimente ce te incearca, tine de demersul estetic si de emotiile pe care subliminal el le provoaca.

E darul supranatural al lui Spielberg: transforma orice observator avizat in erou al evenimentelor de pe ecran si in coautor al narativului....Iar trucurile astea n-au nimic cu calitatea povestii, au multe in comun doar cu povestitorul.  



Intriga simpla, ce noua romanilor ne aduce in minte poezia lui Cosbuc "Trei, Doamne, şi toţi trei! ", vorbeste (asemanator) de sacrificiul suprem platit de familia Ryan, in care trei din cei patru baieti cad eroic la datorie pentru tara, mama lor primind simultan scrisorile de condoleante din partea armatei . Filmul incepe exact cu aceste morti, si continua cu aventurile unui squad de puscasi, in misiunea de a il repera pe ultimul dintre frati, pentru  "lasarea lui la vatra", ca pe o compensatia in balansul pierderilor suferite.



Nimic mai mult despre plot, insa e obligatoriu un comentariu despre cinema (il datoram in mare parte lui Janusz Kaminski) , acolo unde rigoarea lui Saving Private Ryan este iarasi impinsa pana dincolo de limitele cunoscute, fiecare detaliu al fiecarui cadru fiind tratat egal, ca pe piesa de baza a unui imens puzzle.

Culorile estompate si duse spre tonuri de gris, preluarea imaginilor prin filtre ce contamineaza subiectiv turnajele pentru a reda cat mai concis ariile dominate de fumul schimbului de focuri din timpul confruntarilor; alegerea si pastrarea ferma a unui unghi fix de filmare pentru anumite scene in continuitate, dar si efecte de camera "socata" corelate exploziilor (ce au fost inregistrate pe viu, in poligon si tragand cu armament si munitie originale din al doilea mondial), denota o grija bolnava pentru autentic, cu rezultate extraordinare: Saving Private Ryan fiind confirmat de toti cei care au participat la debarcare ca cel mai fidel document/marturie al intamplarilor de atunci.



Nota ce distinge si personalizeaza pelicula rezida exact in reconstituirea acurata, reala si critica a liniei de front din acea zi, caci, adevarul istoric confirma cu cruzime:  "The D day "  a fost slab planuita, confuza, pline de greseli tactice elementare si de balbe inadmisibile. Sugestia bonoma propusa la un moment dat de Spielberg, potrivit caruia haosul confruntarii s-ar  explica prin miza si dimensiunile uriase ale angajamentului militar, nu sta in picioare. Autorul nici nu vrea sa crezi in ea. E drept, notiuni simple si scheme de baza ale oricarui teatru de operatiuni au fost tratate cu o lejeritate incalificabila de catre personalul de comanda, inalt instruit, ce poarta integral vina, atat a orchestrarii defectoase cat si a gravelor desincronizari dintre fazele invaziei;  insa nu acesta e mesajul dorit, ci unul care asteapta  cuminte finalul istorisirii.



Chiar inainte de caderea cortinei, printre lacrimile lui Ryan ce pare sa inteleaga si el, in sfrarsit, ce datoreaza si ce i s-a datorat, pricepi eleganta metaforei: Razboiul ?? o joaca de copii imaturi, cu consecinte dezastroase si complet lipsit de orice logica. Nimic nu poate justifica uciderea unui om de catre alt om, iar atunci cand totul se face  premeditat, constient, institutionalizat si cu metoda...cei care indeplinesc astfel de misiuni nici nu mai sunt oameni...nici eroi, nici martiri, nici  criminali...Sunt toti doar victime.



Du-te sa vezi un puternic epic anti-razboi, cu imagini devastatoare si adevaruri spuse fara menajamente, intr-o discreta unda de optimism...





Picanterii :

-neintelegand motivul prelucrarilor in culoare, aproape toti operatorii de proiectie au reglat aparatele pentru a compensa lipsa acestora; in special atunci cand filmul s-a difuzat de catre televiziuni, acolo unde posibilitatile de interventie in cromatica erau mult mai mari.

- Tom Sizemore s-a aflat pe timpul filmarilor intr-o cura de dezintoxicare. Spielberg l-a amenitat cu teste antidrog, care daca s-ar fi dovedit pozitive, actorul trebuia sa paraseasca platoul si sa fie inlocuit (Michael Madsen)  prin refacerea scenelor in care aparea, indiferent de faza in care se afla productia.

-in rolul soldatului Ryan, Steven Spielberg a dorit un actor anonim cu trasaturi cat mai americane. Faptul ca Matt Damon a capatat un Oscar (Good Will Hunting - 1997) in timpul turnajelor la Saving Private Ryan a incurcat serios socotelile, insa pana la urma situatia a fost acceptata de facto.

-toti membrii echipei care pleaca in cautarea lui Ryan au trebuit sa faca fata unei instructii militare extrem de dure, incartiruiti intr-o unitate specializata pe perioada a opt zile. Nimeni nu a tinut cont ca sunt de faptul doar actori. Pentru a instala inca de la inceput in cei inrolati o aversiune fata de Ryan, Matt nu a fost obligat sa urmeze aceste antrenamente.  

-filmul a insemnat un succes financiar de mari proportii.

-pe rolele distribuite salilor, pe spatele dvd-ului si a editiei blueray utilizatorii sunt sfatuiti sa dea volumul spre maxim pentru ca o mare parte din reusita Saving Private Ryan se pierde fara aportul coloanei sonore asa cum a fost ea gandita initial.

-o sumedenie de persoane aflate inca in viata, care au participat la debarcare, dar si istorici, ori analisti militari, au fost consultati de Spielberg.  De  asemenea, in cadrul figuratiei au fost cooptati foarte multi amputati

-scena filmata pe plaja Omaha are 27 de minute lungime si a costat 12 milioane usd.

-chiar daca nu a facut decat sa interpreteze un rol, Tom Hanks a fost inclus in US Army's Ranger Hall of Fame ca membru de onoare pentru imaginea Capt. John Miller propusa de el.

-au fost intrebuintate 40 de butoaie cu sange fals pentru a colora  (inrosii) campul de lupta, iar gloantele filmate underwater au fost adaugate ulterior prin postprocesare digitala.

-scena in care soldatul Jackson ucide un lunetist german impuscandu-l in ochi, direct prin luneta, reia o intamplare adevarata petrecuta in razboiul din Vietnam, atunci cand legendarul Carlos Hathcock (unul dintre cei mai eficienti tragatori de la distanta) a neutralizat in acest fel un luptator Viet Cong - sniper

-filmul a numarat 206 cadavre.



making of :

Părăsind Las Vegas-ul
Leaving Las Vegas -  Mike Figgis (1995)



E o poveste de iubire spusa in alt fel. Pentru ca e adevarat: Cupidon are ochi bine legati si nu se uita pe sub esarfa. De data asta a sagetat un alcoolic in faza terminala si o prostituata....Nu-i cine stie ce viitor in idila lor, dar care dintre ele are cu adevarat vreun viitor ?? Intocmai ca la fluturi, efemerul e parte din farmecul iubirii, iar atunci cand ea devine una asumata atunci intreaga perspectiva se schimba.


Ben Sanderson: I don't know if I started drinking 'cause my wife left me or my wife left me 'cause I started drinking, but f**k it anyway.



Ben Sanderson e un perdant cronic. A fost scenarist insa a ratacit totul in viata din cauza unei singure greseli si de atunci plateste rezultatul in rate egale si quantum disproportionat. Si-a pierdut familia, apoi slujba, demnitatea si dorinta de a trai...decide sa moara si alege pentru asta Las Vegasul si sticlele de bautura fara numar.

Ben Sanderson: We both know that I'm a drunk. And I know you are a hooker. I hope you understand that I am a person who is totally at ease with that. Which is not to say that I'm indifferent or I don't care, I do. It simple means that I trust and accept your judgment.



Sera e o prostituata. Se culca cu barbati pentru bani, mai intai din extravaganta  si placerea unui trai ce promitea suficient confort (fiecare meserie are pana la urma sarmul ei), apoi, incaputa pe mana pestilor: din necesitate, constrangeri si obedienta.

Sera: You can f**k me in the ass. You can cum on my face. Just keep it out of my hair. I just washed it.

Sera si Ben, decid sa formeze un cuplu ocazional pe principiul s-au intalnit doua nevoi...ceva asemanator intrajutorarii reciproce, fiindca sunt amandoua personaje de tip auto-destructiv. Stabilesc din capul locului conditiile  majore: ea sa nu ii reproseze niciodata lui abuzul de alcool, el sa isi pastreze pentru sine opiniile legate de meseria ei. Targul functioneaza o vreme, apoi cand relatia isi intra in drepturile firesti, apar inevitabil frustrarile dezvaluind  maretia plotului, caci este formidabil cate poate scoate Leaving Las Vegas din partea asta a narativului.



Ben Sanderson: I came here to drink myself to death.
Sera: How long will it take you?
Ben Sanderson: I'd say about three to four weeks.



Intr-o cinematografie discreta, dar care are totusi cateva explozii de perspicacitate, lucrurile se termina prost....Sau poate bine ???...in orice caz : comme prevu !

Sera: Is drinking a way of killing yourself?
Ben Sanderson: Or, is killing myself a way of drinking?


Leaving Las Vegas e istorioara a doi oameni care au pierdut pariul cu viata, dar care impreuna, de pe ultimele pozitii ale clasamentului conditiei umane, reusesc formidabila sclipire pe care cele mai multe cupluri responsabile o rateaza. Du-te sa vezi stralucirea de o clipa a doua epave aflate intr-o deriva cu final cunoscut, caci in mod miraculos filmul asta nu-i o tragedie.

Sera: I think the thing is, we both realized that we didn't have that much time. And I accepted him for who he was, and I didn't expect him to change, and I think he felt that for me, too. I liked his drama, and he needed me. And I loved him. I really loved him.




Picanterii :

-regizorul Mike Figgs a pregatit minutios aceasta mizanscena. Cu multa vreme inainte a transmis scenariul celor doi actori principali, dupa care a programat mai multe intalniri, in care sa nu se discute tema filmului. Scopul lor era acela de a forma o apropiere care sa permita armonia. Totodata Nicolas Cage a intreprins un amplu studiu in care a facut vizite si a conversat cu alcoolici notorii, ori aflati in cure de dezintoxicare si in mai multe randuri s-a imbatat crita, doar pentru a se filma incercand sa identifice astfel note ale  comportamentului specifice betiei ce puteau fi valorificate de film.

-in mod asemanator Elisabeth Shue a intervievat prostituate din Las Vegas si a sudiat mai multe dosare ale politiei care vizau astfel de cazuri.

-nuvela dupa care s-a scris scenariu este autobiografica si apartine lui John O’Brian individ ce s-a si sinucis la doua saptamani dupa inceperea productiei pe fondul unei depresii alcolice avansate. Ceasul Rolex purtat de Cage, a apartinut chiar lui O’Brian si este un memento introdus special.

-filmul are o sumedenie de cameo-uri a unor vedete de la hollywood ce apar in roluri episodice, intre ele si regizorul Figgs (fiecare dintre alegeri sugerand o aluzie la ceva).

-pelicula s-a realizat cu un buget liliputan, din acest motiv turnajele au utilizat formatul super 16mm (in locul celui de 35mm), multe scene de strada s-au inregistrat dintro singura priza si pe furate (pentru a evita costurile cu intreruperea circulatiei) majoritatea cadrelor de interior au fost trase pe la casele membrilor echipei de filmare, ori in propria locuinta a lui Figgs.





making of:

Luminile Nordului
Aurora Borealis -  Északi fény - Márta Mészáros (2017)




Cine ar mai fi crezut ca azi se mai poate face un lungmetraj foarte bun doar dintrun scenariu solid si un montaj inspirat  ?

Atat de obisnuit cu citatele si metaforele, cu filmul din film, cu subtextul, cu alegoriile, parabolele si trimiterile tot mai subtile, spectatorul contemporan e luat prin surprindere si ramane nedumerit atunci cand afla ca, de aceasta data nu i s-a pregatit decat povestea..

Mult dupa ce a parasit sala de proiectie el este in continuare ferm convins ca dedesuptul i-a scapat... ca ii scapa inca. Intelege ca i-a placut si e intrigat ca nu stie de ce... nu este o cinematografie de clasa, nu sunt intrebuintate efecte, coloana sonora e modesta, calitatea imaginii suferinda, cadrele au un decupaj debil, iar actorii schioapata.



E insa o reconstituire a ceva deopotriva ingrozitor si firesc vremurilor despre care spune. Farmecul productiei Aurora Borealis rezida in relatare, in calitatea povestasului si in credibilitatea plotului, ce pana la urma e simplu si direct, desi esti permanent amagit sa crezi ca story-ul ar fi alambicat si complex.



Alcatuit pana la un punct din flash-back-uri dispuse inegal si contrariant, narativul utilizeaza la greu atemporalitatea, pluralismul motivational si educational, multitudinea domeniilor de activitate antrenate in descriptiv. Scopul e acela de a sustine unitatea in diversitate si ideea e redundant reluata pe toate planurile disponibile, ca un ecou la dramatismul intamplarilor, caci iata dupa toate grozaviile si toate destainuirile, intr-un moment cheie al peliculei, Pogány Mária o asigura pe Olga „Tu esti fata mea”.. Nimic nu s-a schimbat, nimic nu se schimba, indiferent de biologic, ereditate, conventie si traditie. Lucrurile pentru a caror aparenta a fost cheltuita o intreaga existenta, au devenit in esenta asa. Realitatea a fost reconstruita si e la fel de buna, chiar cu mult mai buna, decat cea pe care o avea pregatita destinul.. Pentru ca e adevarat, indiferent de circumstantele conceptiei, o femeie stie intotdeauna ce si pe cine poarta in pantece pe perioada gestatiei. Criza de identitate este absolvita.



De o eleganta calitate stilistica imi pare si gaselnita asta, prin care eroina principala sufera un atac si ajunge in moarte clinica. Se pare ca in acest fel, daca evenimentele nu s-ar fi razgandit, finalul intregului mister intra in eternitate.. Insa Maria revine pentru a se elibera de secretul ei si pentru a se impaca cu alegerea careia i-a dedicat viata dar despre care a pastrat mereu o farama de indoiala... Asa cum procedeaza mereu cu  cei indrazneti, Zeii ii rasplatesc curajul.



Du-te sa vezi un basm modern, cu un fat frumos credul si idiot, o cosanzeana cam terfelita la gramada, printi si printese ocupati, irositi in rutine si conventii, osteni dezordonati si ticalosi, o vrajitoare batrana care amesteca in oala cu fierturi cercurile concentrice ale timpului ....... si cu cel mai de temut dusman al omului: razboiul...





Picanterii:


- Rolul Mariei ar fi trebuit interpretat de Isabelle Huppert, o colaboratoare permanenta a regizoarei  Márta Mészáros , insa actrita se afla deja angajata in mai multe proiecte, iar finantarea Aurorei Borealis impunea conditia ferma a unor termene drasnice si intransigente.

-In cartea dupa care s-a realizat scenariul, aparuta ulterior productiei, autorul Jancsó Zoltán  ofera un alt final unde Olga se intoarce din calatoria sa siberiana impreuna cu fiica Mariei, pe care insa nu o mai gasesc in viata.

- Scenariul a fost adaptat considerabil unei note autobiografice, tatal regizoarei ungare avand exact soarta unuia dintre personaje (tatal natural al Olgai). Pe de alta parte, au existat numeroase acuze la adresa felului in care sunt prezentate prea tolerant actele istorice reprobabile si majore, legat de faptul ca Márta Mészáros si-a obtinut diploma de cineast la Moscova, in perioada URSS.

- In interviul de dinaintea premierei Mészáros a declarat: "Mai mult decât cercetarea secretelor din trecutul  lui  Pogány Mária important este că s-au spus lucruri trecute sub tăcere atâtea decenii : cum întâmplări istorice care au avut efect asupra întregii societăți au obligat pe mulți indivizi să ia hotărâri morale traumatizante care au  influențat adânc destine, relații interumane. Astfel de pete negre din istorie au fost și violurile săvârșite de armata sovietică ,,eliberatoare” . Mesajul filmului este universal : doar studiind trecutul, punându-l pe tapet cu cele mai dureroase și rușinoase episoade, confruntându-ne cu prejudecățile semenilor noștri, iertând si iertându-ne, ne putem elibera de povara minciunii, a falsității și doar așa putem spera la un nou început  în care să ne construim pas cu pas o viață normală, fără coșmaruri."




Making of:

Final fericit
Happy End - Michael Haneke (2017)



Cu siguranta una dintre cele mai reusite scene ale lungmetrajului Happy End (complexa parabola existentiala, minutios cantonata in rutina de zi cu zi a unui camin mic burghez) este cea in care octogenarul  (Jean-Louis Trintignant), și nepoata sa de numai 13 ani (Fantine Harduin) au un schimb de replici esentiale. Pret de secunde esti tentat sa crezi ca dialogul deschis, dintre un barbat aflat la sfarsitul vieții sale si o tanara situata abia la inceputul ei, ar fi doar o stratagema cinematografica pentru a pune pe tapet sensuri de fond ale trairii… Insa intr-un mod de care numai Michael Haneke este capabil, se dovedește gradual ca nici unul dintre cei doi n-are vreun habar despre tema in discutie.




Asadar ar fi vorba despre intrigile de culise ale administrarii unei companii din construcții deținuta de o familie “The Laurents” din clasă superioara de mijloc. Aceasta descinde din Georges “patriarhul” (Jean-Louis Trintignant), cel mai in varsta, aflat in primele faze ale unei demente senile; fiica lui Anne (Isabelle Huppert) ce conduce de fapt afacerea si este singura relativ normala; Mai sunt fiul chirurg Thomas (Matthieu Kassovitz), ce intretine o relatie perversa si secreta cu violonista Claire (Loubna Abidar), cea de a doua sa sotie, Anais (Laura Verlinden) si nou nascutul lor; ar mai fi si fiul depravat a lui Anne, Pierre (Franz Rogowski) cu un comportament rebel si chiar bizar pe alocuri.

Personajul cheie este insa Eve, fiica lui Thomas din prima casatorie, interpretata fara niciun cusur de Fantine Harduin, o actrita ce promite un viitor de exceptie.

Pare a fi povestea perpetua a mai multor generații, cu plecari glorioase si permanentizari blocate intr-o convenienta ordinara, ce include adulterul (sau alte derapaje sexuale de tip experimental), procese educationale anevoioase cu copii răsfățați, preocupari umanitare si caritabile, incurcaturi curente la locul de munca, acasa… in fine: cotidian obișnuit; Nu-i de mirare deci ca marea surpriza, inserata abil in subtext, devine denuntul transmis usor voalat ca oamenii bogați au și ei dificultatile lor, că viața lor nu-i cu nimic mai comoda si mai ales ca problemele lor ar putea fi chiar mai adanci decât ale tuturor celorlalți.



Pe masura ce avansam in proiectie sunt dezvaluite tot mai limpede deviatiile de comportamental ale fiecarui membru al clanului. In plus ne sunt prezentati discret, ca background, slujitorii casei (de origine africana), inregistrati constant din exterior (remarcabile fiind cadrele in care este expus exercitiul lor de a isi descarca frustrarile pe cel mai neputincios membru al gospodariei, fiica bucatarilor). Simbolica ironizeaza astfel o alta greseala monumentala a acestei lumi, in care ura e directionata constant spre persoane cu o conditie sociala asemanatoare, in loc de a fi orientata catre adevaratii responsabili ai inechitatilor.



Narativul, plictisitor pe alocuri, are calm, multa liniste, chiar si in zona elementelor de spectacular si de aceea imaginile marii redundant inserate, accentueaza atmosfera vizata. Cu un scenariu grozav, printr-o fotografie unica, ce contribuie obsesiv la instaurarea starii de real, Happy End nu are niciun sfarsit  fericit; de fapt, exista foarte puțina fericire in intregul demers, iar scena finala, de tip metafora concluzie confirma gradul abisal de sarcasm al productiei, reiterand un adevar dezarmant pentru snobi si impostori: Haneke nu-i pentru toata lumea.

Pelicula se deschide și se inchide cu inregistrari video din telefonul lui Eve. Este prima dintre cele doua aluzii majore ale scriptului, transpusa marginal si se refera la modul in care tehnologia moderna si internetul s-au insinuat atat de profund in stilul contemporan de viata. A doua  abordeaza tangential problema migrantilor, de pe o pozitie nepartinitoare, iar ambele converg armonios intr-un suport de mare finete al plotului.



Cel mai recent film sub semnatura Michael Haneke a prilejuit ca de obicei controverse diverse si este considerat de multi un semiesec; dar nici numarul celor care il considera o capodopera de referinta nu e chiar neinsemnat.. Du-te si vezi de ce !








Picanterii

- Cea de a doua colaborare dintre Haneke si Jean-Louis Trintignant (cea de a patra cu Isabelle Huppert), par sa fie o variație a interpretarilor din filmul anterior “Amour”(2012) . Si acolo rolurile sunt tot tata si fiica, iar relatiile de aceiasi natura.

- Marturisirile lui Georges cu privire la uciderea cu ani in urma a sotiei prin sufocare, pentru a ii curma suferintele unei boli incurabile sunt de asemenea trimiteri la intriga filmului “Amour”( Michael Haneke - 2012), unde Jean-Louis Trintignant joaca carcterul cu nume Georges, ce isi axfisiaza cu o perna consoarta Anne (Emmanuelle Riva) pentru a o scapa astfel de consecintele unui atac cerebral sever.

-  In forma de zile mari cinematographerul  Christian Berger surprinde imagini de o claritate perfecta, in scene lungi si complicate. Rezultatul este imediat valorificat de Haneke care face ca in contrapartida chipul personajelor de prim plan sa apara frecvent in zone de blur.

- Procedeul de a insera mici citate din viitorul unor actiuni aflate in derulare a mai fost utilizat in diminetile industriei de film si s-a consacrat prin Alfred Hitchcock, Robert Aldrich si Nicholas Ray.

- S-a spus ca imaginile de final sunt un ecou la “Oh les beaux jours”  (Happy Days) a lui Samuel Beckett.




making of

Casa pe care Jack o construieste
The House That Jack Built – Lars von Trier (2018)



Dupa o excomunicare ce a durat (iata: sapte ani impliniti !!) Lars von Trier se intoarce la Cannes triumfal,  dezinvolt, in mare verva si cu o noua provocare de proportii: tulburatoarea poveste a unui criminal in serie, inteligent, inventiv, motivat si dedicat integral pasiunii sale.





Desi multe elemente par sa conduca in aceasta directie, The House That Jack Built nu e o replica la American Psycho, pelicula ar putea fi o aluzie ironica la el, macar numai prin locatiile ce contrasteaza puternic cu decorurile si automobilele americane, dacă nu si prin faptul ca Uma Thurman, a tot puternica si nemuritoarea Uma Thurman (vezi rolul din Kill Bill si nu numai) ce s-a impus in constiinta publicului ca personaj de tip  invincibil,  e aici probabil cea mai stupida si cea mai vulnerabila dintre victimele acestui asasin.



In ucigasul Jack (circa 60 de cazuri "rezolvate" la activ) il intalnim pe Matt Dillon (intr-o performanta extraordinara) de profesie arhitect, de formatie psihopat si filozof, care întreprinde cinci acte aleatorii de măcel. Pe intregul parcurs  Jack reitereaza pasaje din groteasca sa activitate unui anume Verge (Bruno Ganz) individ ipotetic, al carui chip nici nu ne apare pana la sfarsitul proiectiei.

Jack : Are you allowed to speak along the way? I was thinking there might be rules.
Verge : Let me put it this way: very few make it all the way without uttering a word. But do carry on merrily. Just don't believe you're going to tell me something I haven't heard before.


Introducerea unui confesor, pe post de intermediar, pare sa fie  un argument al distanței pe care von Trier o aseaza față de Jack, un caracter definit fundamental prin incapacitatea de a empatiza.

Poate ca sarea si piperul incercarii lui Lars consta in optiunea, relativ noua, de a prezenta lucrurile din perspectiva agresorului, intr-o alcatuire structurata pe motivatii suficient de consistente, dar care de aceasta data au pretentia (absolut noua) de a fi exprimari estetice, valoroase in principal prin abundenta detaliilor infioratoare.



Îhî, este exact: pentru Jack fiecare dintre omoruri reprezinta o opera conceptuala de arta in progres, ultima ceva mai buna decat anterioara si toate la un loc convergand catre executia suprema. In febra cautarii ei Jack nici nu mai tine seama de precautii, ori de faptul ca interventia politiei este atat de aproape si de iminenta… Cu cat lațul se strange in jurul sau, cu atat actul creatiei îi accentueaza imboldurile, sugerand proximitatea capodoperei… si chiar asa, filmul se sfarseste printr-un fel de gluma ambalata in extravagante efecte vizuale, derulate peste acorduri grele Death Metal si imagini cu un impact profund.. (ceva musai de vazut).



Filozofiile lui Jack nu se referă atât la violența, ci mai degraba la respectul pentru arta ca manifestare libera fara limitele moralei și rațiunii.. Ultima parte a filmului este însa strict despre dezamagire și nereușita, facand loc unei stari de incertitudine contagioasa, așa ca The House That Jack Built o coteste rezonabil spre analiza de ansamblu a fascinatiilor si nebunilor individuale, a infinitelor modalitati de a raspunde provocarilor plastice…



Tu insa Du-te sa vezi amputarea unei ţâţe, doi copi impuscati in cap, ca la vanatoare, iar putin dupa pe mama lor primind si ea o lovitura de calibrul 30.06. direct in fata, de la scurta distanta… Torturi, violente, mutilari si atrocitati cum numai in snuff movie mai poti vedea… Du-te sa vezi, desigur asta daca te tine stomacul, pentru ca la prima proiectie cel putin 100 de spectatori au parasit sala mai inainte de sfertul lungmetrajului, declarand abandon.

Numai ca în ciuda faptului că a scandalizat o parte a publicului, la final productia a fost ovationata in picioare, timp de şase minute, de cei ramasi… Zau...Du-te sa vezi !





Picanterii

- The House That Jack Built va fi pe ecranele din Romania cel mai probabil incepand cu 26.09.2018; Filmul a fost prezentat in afara concursului la deschiderea festivalului de film de la Cannes din acest an;

- In  proiectul initial existau opt sectiuni ale scenariului, insa producatorii au decis sa se opreasca la cinci, dupa ce au inteles cum vor fi realizate acestea.

- Lars von Trier explica ideea acestui plot (povestea unui criminal in serie) astfel : "The House That Jack Built celebrates the idea that life is evil and soulless, which is sadly proven by the recent rise of the Homo trumpus - the rat king."





Making of

Balada lui Buster Scruggs
The Ballad of Buster Scruggs - Joel Coen, Ethan Coen (2018)




Initiat ca un proiect de televiziune, cele sase povestiri western (morbid comice) care alcatuiesc plotul, ar fi trebuit sa devina sase episoade separate ale debutului unui serial, anticipat pentru mai multe sezoane. Undeva pe parcurs, ori poate chiar la final, fratii Coen au observat asemanarea narativului cu stilul Continental Western, caracterul sau de antologie si asocierea evidenta cu felul in care se filmau astfel de scenarii in decada de glorie a genului (60-70);



Astfel, nu-i deloc greu de ghicit ce a dictat reorientarea peliculei si adaptarea sa noilor conditii… care sincer i se potrivesc cu mult mai bine.



Spaghetti Western, sau mai degraba Western Gonzo,  The Ballad of Buster Scruggs e de la un cap la celalalt o fictiune pop explicita, unitara, dar sparta in capitole prefatate cu cate o ilustratie de epoca definitorie pentru cinematografia ce urmeaza a se aborda ulterior, in fiecare caz in parte. Sunt pagini ale unei carti prafuite ce relateaza despre cat de brutala, cat de miraculoasa, cat de pitoreasca si cat de scurta era viata in westul salbatic. Fratii teribili sustin ca inspiratia le-a sosit din directia filmelor  conceptuale asortiment (post neo-realist italiene) ce propuneau punerea  laolaltă a muncii diferitilor directori pe un subiect comun, alaturand succesiv viziunile in segmente separate.



Cu siguranta cea mai bine lucrata partitura este prima istorisire, de tip burlesc, avand in prim plan un erou nastrusnic: Buster aparent inofensiv ( Roy Rogers style), dar care stapaneste cantarea la fel de bine ca revolverul. Curatenia pe care o face in barul plin de raufacatori (ce fac greseala sa il provoace) n-ar fi o imagine chiar atat de noua, insa inedit este ca Buster imprastie moartea in stanga si in dreapta …cantand si glumind..  



Demersul e apoi aprofundat redundant din celelalte parti ale scriptului, ce au toate ca subiect comun uciderea si aneantizarea.



Imaginea, ca de obicei remarcabila (cinematografarul Bruno Delbonnel, acelasi din Inside Llewyn Davis e  mult mai intrebuintat decat acolo),  completeaza parabola la “visurile americane” mereu prezenta pe un palier sau altul si ofera o alta perspectiva a aceluias peisaj, denumita generic lumea Coens, inconfundabila, puternica si impresionanta. In fapt, gasim aici un adevarat corelar al intregii teamatici (amalgam de violenta, horror, comedie, musical…) ce alcatuiesc universului Joel și Ethan Coen..

Pelicula, probabil de umplutura la lista filmografiei asumate si propusa “ ca un capriciu”, ori ca pe o pauza de relaxare, nu se impaca cu statutul prognozat si revendica scopuri mult superioare pe care esti chemat sa le identifici singur. Ca sa faci asta Du-te si vezi The Ballad of Buster Scruggs o podoaba de cinema… sau mai degraba sase…



Picanterii

- Gonzo jurnalismul este un stil de raportare bazat pe ideea lui William Faulkner, potrivit căreia cea mai bună ficțiune este mult mai adevărată decât orice tip de jurnalism - iar cei mai buni jurnaliști au știut întotdeauna acest lucru. Adevărata raportare gonzo are nevoie de talentele unui jurnalist abil, de ochii unui artist  fotograf și de "bilele grele" ale unui actor. Deoarece scriitorul trebuie să fie un participant în scenă.

- Balada lui Buster Scruggs a avut premiera la cel de-al 75-lea Festival de Film de la Veneția (2018)și va fi lansată pe Netflix în cursul acestui an.

- Primul proiect al fraților Coen care s-a inregistrat digital si tot primul proiect pentru televiziune si nu pentru marele ecran;

- Cu 132 de minute, acesta este cel mai lung film regizat de Frații Coen;








Making of:

Tacerea Mieilor
The Silence of the Lambs – Jonathan Demme (1991)



Exista in adancul fiecarei fiinte cotloane ascunse si pivnite pline de misterioase detineri. Cand sunt starnite ele fac sa apara , chipuri stranii, persoane ce ne sunt complet necunoscute, dorinte ciudate, nevoi bizare…



Jorge Luis Borges ne spune ca fiecare om este de fapt doi oameni opusi si complementari. Cand unul doarme, celalalt e treaz. Astfel, daca cel treaz este un virtuos, plin de inteleptciune, constiincios si elevat; cel adormit va fii un vicios, un natang superficial si un rudimentar. Adevaratul om dintre cei doi, ar fii insa un al treilea: cel care ii combina.



De doua ori in filmul The Silence of the Lambs personajul Clarice Starling (Jodie Foster) este silit sa coboare mai multe scari asigurate cu usi ferecate ce scartaie lugubru, pentru ca la capatul lor sa intalneasca doi monstrii, intai pe Dr. Hannibal Lecter, apoi in final, pe "Buffalo Bill". Doi psihopati cu comportament diferit, dar pana la urma: asemanator. Coborarea este simbolica si semnifica incursiunea in adancul constientului, acolo unde pastram intotdeauna ascunse pornirile noastre cele mai reprobabile..Clarice chiar se intalneste in cele doua subsoluri cu proiectii ale propriei ei stari si conditie, insa ele au forma si identitate precisa, in contradictie cu cei care ii stau in fata.



O productie inselatoare The Silence of the Lambs, ceva care oricum penduleaza doar intre doua personaje, intre abisurile a doua paterne psihologice puternice si interconectate, aflate intr-o conexiune complexa ce functioneaza simultan pe segmente diferite. Caci nu exista in acest film scheme clasice precum cascade, urmariri de masini, schimburi de focuri cu tone de tuburi cartus imprastiate aiurea, dar cu toate aceste lipsuri el reuseste sa stabilasca o atmosfera de tensiune si suspans chiar mai puternica.



Mai mult decat un thriller psihotic avem aici o poveste cerebrala sustinuta temeinic de profesionalism, prin utilizarea isteata a arsenalului de limbaj cinematografic complet intrebuintat. Dar mai ales, doua partituri genial interpretate (atat Anthony Hopkins cat si Jodie Foster au fost recompensati cu Oscar) si pe  acest Hannibal Lecter, personalitate pronuntata, de departe cel mai inteligent din intregul plot si o constructie de tipologie literara efectiv unicat. Pentru compunerea personajului, Hopkins avea sa declare presei ca s-a inspirat din “rolul” calculatorului HAL 9000 din “A Space Odissey 2001”: adica…”o masinarie lipsita de pasiune, de o exceptionala functionalitate, o imbatabila logica si o lipsa totala a emotiilor. Caci Dr. Lector este parte-om, parte-masina.”

Ca si lui Lecter, ne place mult de Clarice, cu care, pe parcusrusl derularii actiunii ne identificam rapid pentru ca apoi sa o insotim participativ, cu sufletul la gura, in intreaga intriga.



Regizorul Jonathan Demme (Beloved, The Manchurian Candidate, Philadelphia) n-ar fi reusit niciodata  o pelicula atat de echilibrata pe toata durata ei fara aportul magistral a lui Tak Fujimoto (cinematografie), a lui Kristi Zea (designer productie), si a lui Craig McKay (editor), cei trei fiind colaboratori permanenti ai unor nume grele ale cinemaului de peste ocean si nu numai. Caci, mai mult decat amprenta unui director de geniu,  The Silence of the Lambs  este un rar si excelent film de echipa, pana la ultimul membru al acesteia.



Pelicula e captivanta si plina de neprevazut, iar alcatuirea alternativa a scenei finale, in care confuzia adreselor scoate din anonimat montajul ca pe o componenta esentiala (de atatea ori minimalizata) este superba.

Nu e un film de referinta al cinemaului, nu este nici macar un reper in devenirea lui, dar e atat de multa cinematografie in productia asta incat nu ne putem supara cu adevarat ca ea a surclasat JFK-ul lui Oliver Stone in disputa academiei de film a anului 1991.



The Silence of the Lambs a avut un buget total de 19,000,000 usd acoperit integral din prima saptamana de proiectie. A fost considerat un mare succes de piata totalizand incasari de 272,742,922 usd, la un moment dat, cifra finala nefiind una disponibila.

E un film plin de tensiune pe care te invit sa te duci sa il vezi…daca n-ai facut-o inca.




Picanterii

- Afisul filmului contine, pentru cunoscatori, o trimitere la suprarealism. Daca ne focusam pe aceasta parte din imagine,



...constatam rapid ca acel cap de mort este un citat dintro lucrare a lui Salvador Dali (In Voluptas Mors):




..este asadar vorba de o fotografie realizata de (sub indrumarea lui) Dali cu ajutorul a sapte nuduri...

Du-te si vezi...

- Jodie Foster a declarat ca la prima intalnire in cadru cu Lecter and Starling, Sir Anthony Hopkins a atacat ironic si subtil accentul sau. reactia de pe ecran a lui Foster a fost una originala, simtindu-se jignita.Ceva mai tarziu avea insa sa ii multumneasca lui Hopkins pentru ca a generat o astfel de replica.

- Sir Anthony Hopkins a fost foarte contrariat sa primeasca un asemena rol, motivand ca in esenta el joaca perosnaje de oameni buni. Regizorul Jonathan Demme i-a dat insa un motiv pe masura: "Lecter, is a good man too. Just trapped in an insane mind."

- Productia a beneficiat de intregul suport al FBI care a intuit in ea posibilitatea de a creste indicele de recrutare al femeilor agent.

- Caracterul Dr. Hannibal Lecter a fost catalogat pe pozitia intai a eroilor negativi din Film Institute's 100 Years -100 Heroes and Villains list. La randul ei Clarice Starling a generat practic personajul Dana Scully, din seria The X-Files (1993);




Making of:

Identitate
Identity  - James Mangold, (2003)




"As I was going up the stair / I met a man who wasn't there. / He wasn't there again today / I wish, I wish he'd go away" nu este un cantecel anterior peliculei Identity , ci este de fapt poezia "The Little Man Who Wasn't There"  apartinand  lui William Hughes Mearns, peste care s-a compus acea piesa.



When I came home last night at three,
The man was waiting there for me
But when I looked around the hall,
I couldn't see him there at all!




Cam despre asta e vorba intr-un film psihologic alcatuit din expresii si prin mijloace specifice genului horror, lasat sa se construiasca de unul singur chiar sub privirile tale, pas cu pas si agale… Fiindca iata, de data asta scenariul e cinstit cu spectatorul impartasindu-i evenimentele exact asa cum sunt ele percepute de participantii directi.

Plotul are trei sectiuni, iar primele doua decurg  intr-o nota distincta si oarecum fireasca.
Ultima parte insa relanseaza  story-ul dintro perspectiva neasteptata si probabil ca in gaselnita asta sta ( inghesuita)  intreaga frumusete a acestui lungmetraj ce te tine “in priza” de la un generic la celalalt.



Zece personaje se retrag din fata unei furtuni violente si raman izolate intr-un motel. Exact ca in povestea Agathei Christie, in mod misterios ele sunt ucise pe rand. Vecinatatea unui cimitir in care se odihnesc nativi americani executati sumar indica o posibila explicatie mistica si supranaturala…

In alta parte, un criminal condamnat la moarte face apel in ultimul ceas al ultimei sale zile. Psihiatrul sau personal are motive temeinice sa ii sustina demersul. Un judecator sculat din somn trebuie sa decida soarta sa.

Oare in ce masura aceste povesti vor interactiona ?
Pentru ca merita sa afli: Du-te si vezi  Identity de James Mangold






Picanterii

- Criticul Mick LaSalle de la celebra  SFGate este cel care a caracterizat cel mai bine productia  "At first, Identity seems like nothing more than a pleasing and blatant homage to the Agatha Christie-style thriller where marooned guests realize that a murderer is in their midst ... we've seen it before. Yet make no mistake. Identity is more than an entertaining thriller. It's a highly original one”

- Intr-un cadru al filmului, pe bancheta masinii lui Ed se poate vedea volulmul Being and Nothingness (Fiinta si Neant) a lui Jean-Paul Sartre. Este o aluzie subtila la motivatiile care stau in planul secund al intrigii.

- Numeroasele inadvertente si contraziceri  dintre detaliile de cadru nu sunt neglijente ale echipei ci reprezinta trimiteri discrete, dar evidente,  la confuzia generala din mintea lui Malcolm, acolo unde incoerenta domneste iar regulile naturale nu sunt obligatorii.





Making of

In fatidica zi de 30 iulie 2007, la orele dupa-amiezi, moare in Roma (cetatea eterna) regizorul italian Michelangelo Antonioni. Cateva ore mai devreme, ca o chemare, sau poate ca o prevestire, pe insula fizica pe care se retrasese de mai multi ani, se stinsese deja din viata, calm şi liniştit, regizor suedez Ingmar Bergman.




BLOW UP
Blow-up - Michelangelo Antonioni (1966)



„Realitatea se schimbă atât de repede încât, dacă un subiect nu este valorificat, un altul apare. A-i permite propriei atenții să fie atrasă de fiecare lucru mărunt a devenit un viciu al imaginației. Tot ce ai de făcut este să ții ochii deschiși: totul se umple de semnificație; totul țipă să fie interpretat, reprodus. Prin urmare nu există un film anumit pe care mi- aș dori în mod particular să îl fac; există unul pentru fiecare subiect în parte pe care îl percep. Și sunt entuziasmat de aceste subiecte, zi și noapte. Oricum, contextul și alte considerații practice limitează și orientează alegerea...” - Michelangelo Antonioni.



Inventator al conceptului de “cinema al posibilitatilor” Antonioni (La Notte, Zabriskie Point, The Passenger, Beyond the Clouds) este considerat de Akira Kurosawa, de Stanley Kubrick , de Andrei Tarkovsky si de Miklós Jancsó ca cel mai important realizator de film al tuturor timpurilor. Si nu-s vorbe de risipitor, caci Michelangelo Antonioni chiar este primul regizor ce instituie in productiile sale elemente novatoare de mare forta pe care nici nu stii cum sa le interpretezi. In fiecare dintre operele lui stau suprapuse mai multe demersuri si exista intotdeauna personaje tratate diferit pe parcursul narativului, asa dupa cum niciun individ nu are o evolutie liniara in decursul aceleiasi povesti.  

Antonioni impinge permanent limitele cinematografului mult dincolo de spectacol, de happeningul artistic si de conventional; Iar filmul Blow-up (ecranizare dupa o nuvela semnata Julio Cortazar) este poate cea mai antonioniana pelicula a lui, inseamnand si o importanta etapa in devenirea cinemaului, ca revelare a unui estetic ce declansaza in prima instanta atitudini existenţiale si mai apoi, o intreaga metafizica a alienarii.

Sa vorbim de el.



Blow-up e un proces de laborator al fotografiei clasice, ce consta in marirea succesiva a unui negativ in scopul recuperarii unor detalii presupuse, dar invizibile. E ceva ce i se intampla lui Thomas, un fotograf monden (glamor) care are si pasiune pentru ocupatia sa.. Intr-o zi, pozand doi amorezi anonimi dintrun parc, Thomas devine martorul unei crima pe care, insa, o descopera tarziu, abia dupa prelucrarea prin developare a filmelor expuse. Amanunte care scapa ochilui liber sunt eliberate din memoria peliculei foto si apoi confirmate faptic prin gasirea cadavrului in locul pe care ele il indica.



Antonioni ne spune ca asta e din cauza ca Thomas nu poate percepe realitatea intr-un mod direct, ci numai prin mijlocirea camerei, care mediaza si certifica autenticul. Ca evenimentele trebuiesc prelucrate prin interpretarea semiotica a unor semne. Ca este necesara o exegeza in toate si ca ea poate deconspira variante optionale multiple.



La randul ei intreaga productie e construita asemanator, ca un set de fotografii (evenimente) asezate intr-un amestec amorf, ce se cere decodat prin textualizare. E o invitatie pe care regizorul o face privitorului, dar este si o sugestie de a proceda mereu la fel cu tot ceea ce ne inconjoara. De a rearanja informatiile cu care suntem zilnic bombardati si in alte feluri decat primul care ne vine in minte. Intr-un mod atat de particular, Antonioni ne comunica de fapt voalat, cat de inselatoare poate fii aparenta.

Mai mult, aparatul lui de filmat ofera voit si mereu doar o alternativa a intamplarilor, pozitionand spectatorul nu in spatele camerei, ci undeva in lateralul ei, dintro perspectiva apatica…Regizorul se fereste in felul asta sa influenteze cumva realitatea observatorului si se straduie sa ii dea cat mai multe date pentru ca el sa aiba din ce sa si-o construiasca pe a lui.



Personajul…singurul personaj al plotului, Thomas fotograful profesionist (inspirat din viata artistului David Bailey), este un nihilist solipsist, dar si un talentat creator. Felul abstract in care el isi traieste viata reclama intermedieri si interfete pentru a putea relationa cu mediul…si de aceea, intre altele, pentru a restabili legatura cu pamantul, pe toate perioadele sedintelor de fotografiat Thomas indeplineste ritualul de a se descalta de pantofi.



Ceea ce ne place cel mai mult la filmele lui Antonioni este exact acest melanj in care actiunea, e impletita cu mesajul filozofic dupa o reteta care scoate din ecuatie existenta echipei de filmare. Realitatea obiectiva nu este deloc atat de reala, dar mai ales ea este foarte putin obiectiva. Cotidianul trebuie decodat, iar metoda propusa de Antonioni pare sa fie analiza structural-semiotica a faptelor.

Ca sa transmita mesajul, in Blow-up coloana sonora e intens prelucrata, compunerile alb/negru, sau grisate, sunt preferate pentru ca din ele sa decurga apoi contrastele dure cu recuzita glamor violent colorata. Reducerea dialogului la limita minimala, cadrele reduntante si pline, taieturile directe, inserarea episoadelor cu sesiunile foto, cu petrecerea nonconformista si cu concertul rock sunt doar tehnici suplimentare in construirea atmosferei necesare...

Ultimele secvente ale ecranizarii ni-l prezinta pe Thomas absorbit in jocul imaginar de tenis al unei trupe de mimi, in care toti participantii urmaresc un schimb de lovituri de racheta inchipuit, in ritmul unei partide care se si aude in difuzoare, cu sunet de studio adaugat cadrelor de pe ecran…La capatul unei scene lungi, mimii il observa pe Thomas si il includ in jocul lor…rugandu-l sa le returneze mingea fictiva…Iar Thomas se apleaca, o culege de pe jos si o inapoiaza in teren, intr-o memorabila si plina de sensuri parabola…


Jane: What are you doing? Stop it! Stop it! Give me those pictures. You can't photograph people like that.
Thomas: Who says I can't? I'm only doing my job. Some people are bullfighters, some people are politicians. I'm a photographer.



Du-te sa vezi un film extraordinar al unui regizor extraordinar….caci lumea aceasta nu e aceiasi pentru fiecare dintre ocupantii ei vremelnici, iar realitatea ta e unica.





Picanterii:

1. Filmul ar fi trebuit sa contina in scena concertului rock grupul The Who si pe Pete Townshend  distrugandu-si chitara (dupa obiceiul pe care il avea in concertele sale din perioada de mare glorie);   pana sa se opreasca la Yardbirds, s-a incercat si folosirea lui Eric Burdon, ori a grupului   The Velvet Underground. Mai multe replici ale unei chitari Gibson 175 au fost pregatite, iar Jeff Beck face praf doua dintre ele (cadrul a avut o dubla). Pe scena, intre Jimmy Page si Beck se afla Keith Relf solistul vocal al trupei, iar Chris Dreja poate fi de asemenea vazut. Nu si Eric Clapton..

2. Contrar tristei coincidente care i-a unit in moarte, Bergman nu il placea deloc pe Antonioni, pe care l-a atacat in mai multe ocazii. Chiar si asa, Bergman recunoaste in memoriile sale importanta uriasa a filmelor La Notte si Blow-up, pe care le numeste:  "True Masterpieces"


Making of

O femeie sub influenta
A Woman Under the Influence - John Cassavetes (1974)




„Mabel is not crazy, she's unusual. She's not crazy, so don't say she's crazy.”




Nuuu...John Cassavetes nu este niciun regizor, iar A Woman Under the Influence e departe de a fi un film cu adevarat important, dar gasim in el una dintre cele  mai meritorii incercari intreprinse vreodata in cinematografie, asa ca  niciun cinefil cu pretentii nu ar trebui sa ocoleasca vizionarea asta.

A fost un actor foarte bun, un scenarist interesant, iar ca director de film s-a descurcat modest. Istoria artei ii mai retine numele si ca instructor emerit al atelierului de workshop din dramatizare, fiind cotat drept un profesor competent si sarguincios.

Fara mari pretentii Cassavetes a abordat productia de film ca pe o afacere personala si de familie tratand-o predominant din perspectivele ei economice (de aceea il gasim peste tot inconjurat mereu doar de rude apropiate, prieteni si persoane apartinand anturajului imediat).



Asa cum foarte bine observa critica onesta de azi, orientarile sale in directiile propuse de regulile noului val, ca si alinierea ferma pe trendul cine-verite-ului, nu au fost atat optiuni artistice, cat comerciale: dupa acumularea unei averi insemnate (in cotele vremii) rularea banilor prin circuitele cele mai bine cunoscute fiind o practica curenta si uzuala in toate domeniile, iar avantajele oferite de coborarea stachetei comeptitionale din cinema, prin abandonul regulilor stricte, o oportunitate imensa pentru orice intreprinzator.

Si atunci, cum de acest nume s-a pastrat in galeria personajelor de referinta ?

Prin ambitia, ingeniozitatea si spiritul de investigator al artistului Cassavetes. Prin tenacitatea lui si prin forta unei experiente acumulate, dar mai mult prin prezenta unui anumit simt al scenei, atat de rar si atat putin intalnit in forma lui autentica. Nu in ultimul rand prin curajul de a infrunta un sistem gigantic, de pe pozitii de amatorism, care, insa, nu poate fi singurul responsabil de "mobilizarea exemplara" a lui Cassavetes, asa cum rautacios de aceasta data s-a sustinut.



Mania fata de conditia vitrega a femeii contemporane, este cea care sta la baza storyului din A Woman Under the Influence, si nu doar ea, cat problemele adevarate din viata de cuplu  Gena Rowlands/John Cassavetes, intrat intr-o criza labirintica, cu multe si dese rabufniri. Intreaga intriga nu-i decat o diateza intre familie, casnicie si nebunie.

Filmul si-a dorit initial sa memoreze o suita de intamplari ce se petrec frecvent si cotidian intr-un mariaj avansat, motiv pentru care  scenariul in prima lui forma nu a gasit nicio receptivitate printre producatorii de la Hollywood, unde raspunsul primit a fost mereu acelasi: No one wants to see a crazy, middle-aged dame.

Si e un lucru bun ca s-a intamplat asa, caci altfel niciun producator nu ar fi lasat de capul lor, nici solutiile de moment, nici abateriile sau mai exact alunecarile scriptului in cu totul altceva decat ceea ce si-a propus.

Caci schema lui Cassavetes in asta consta..in a alege atent o directie, in a contura doar suficient cateva personaje, si in a descrie in linii mari un conflict, mizand apoi totul pe spontaneitate si improvizatie...atat.. Reteta continua cu retragerea regizorului pe pozitia de martor impartial ce inregistreaza evenimentele decurgand din simpla lor urzeala, insa nu oricum, ci printr-o atitudine selectiva, orientata discret intr-un sens prestabilit al actiunii.



In A Woman Under the Influence insa, se petrece altceva...caci este limpede ca totul urmeaza tiparul celorlalte productii Cassavetes, insa dincolo de un punct lucrurile scapa din sablon si aleg singure o alta derulare... Centrarea actiunii pe nebunia femeii se transfera fara voia cuiva pe starea de tensiune ajunsa la nivel critic a sotului si de acolo, in cel mai surprinzator  mod,  reuseste sa devina un excelent debuseu si singura cale de a salva casnicia..Etapele transferului fiind naturale, si decurgang convingator, iar finalul pastrand gradul de „neasteptat” necesar unui asemenea film..  Nivelurile de emotie intre care evolueaza Gena Rowlands sunt excelent valorificate (desi jocul actritei e de multe ori fortat, ori exagerat), iar Peter Falk chiar reuseste un rol remarcabil; cele doua prestatii fiind responsabile de schimbarea destinului acestui film



Cassavetas si-a folosit casa in locul platoului de productie, cunoscutii drept actori, iar aparatura necesara a fost una imprumutata de oriunde s-a putut, marea majoritate a scenelor asteptand saptamani in sir  astfel de disponibilitati...Iarasi, ca si in alte cazuri,  s-au ipotecat proprietati, si actorul principal, Peter Falk, a trebuit la un moment dat sa sustina cu bani proiectul care ameninta sa piara. Alte filmari s-au realizat in barul unui prieten, cu decorurile pregatite de alti regizori pentru alte scopuri, ori pe eclarajul unei echipe de muncitori care efectuau noaptea o serie de reparatii ale drumului.

Echipa tehnica a fost constituita aproape integral din studentii lui Cassavetes, si tot ei au facut voluntariat pentru distributia copiilor care au fost oferite salilor de proiectie in mod direct (pentru prima data),  in afara sistemului, batand efectiv din poarta, in poarta...

Filmarile sunt din mana, alternanta unghiurilor: ceva ce se doreste foarte elaborat, dar care iese obositor si inadecvat, dialogurile preluate in priza directa si imaginate ad-hoc...in fine, una peste alta, e utilizata intreaga recuzita a cine-verite-ului...De un mare efect ramane optiunea de a realiza aprope integral inregistrarile in aceiasi casa, aproape aceiasi camera, conditie ce instaureaza in adancul spectatorului o puternica stare de claustrofobie, exploatata la fix de narativ si de intregul film.



Desi toata lumea este de acord ca pelicula asta dureaza nepermis de mult (2 ore si 35 de minute), intregul act artistic incapand foarte bine chiar si in jumatate din timpul pe care il pretinde, ea ramane un unicat in cinematografie si mai mult decat cele doua nominalizari la Oscar, ea este cea care il confirma pe Cassavetes ca pionier de marca al filmului independent si personaj de referinta al zonei de cercetare, acolo unde cauta, si afla noi cai de expresie.

Inarmat cu rabdare, dar cu ochii in patru, du-te sa vezi acest film-experiment



All of a sudden, I miss everyone...



Picanterii:


- Aceasta ar fi trebuit sa fie o piesa de teatru, in care Gena Rowlands, ar fi urmat sa interpreteze rolul sotiei alienate...cand au parcurs insa impreuna etapele scenariului, Gena si-a dat seama ca o asemenea partitura nu se poate relua asa cum o cer reprezentatiile teatrale, intrucat intensitatea trairilor il consumau prea tare pe actor


Making of

O prietenie pe viață
Green Book - Peter Farrelly (2018)




Green Book este un road movie alcatuit pe scheletul catorva intamplari adevarate. Desi foarte controversat in detaliile sale, filmul povesteste despre modul in care o prietenie ce va dura, se instaleaza subtil intre doua personaje ce par sa nu aiba aproape nimic in comun. Frank "Tony Lip" Vallelonga este bodyguard, iar "Doc" Don Shirley un pianist de notorietate. Primul se afla in concediu pe perioada renovarii localului in care lucreaza, iar al doilea are de facut un turneu cu multe scene fierbinti (in sudul SUA), asa ca intre cei doi intervine un contract pe o perioada determinata "Tony Lip" devenind sofer si corp de paza pentru artistul care este si negru si homosexual.



1962. Suntem inca in perioada segregatiei rasiale, The Green Book, “Negro motorists”, titlul filmului semnificand un ghid al afro-americanilor cu indicarea precisa a hotelurilor si a localurilor ce nu sunt rezervate strict albilor.



Experimentul, marcat de cateva evenimente neasteptate, se termina cu bine si in termenul propus, ceea ce ar putea fi o capcana intinsa spectatorului neatent dar si o varianta satisfacatoare nivelului sau. In fapt vorbim de un mare rafinament al etalarii pe ecran, caci totul este gradual dozat iar acest tip de narativ captiveaza el insusi, pur si simplu numai prin modul in care este prezentat, iar atunci cand adaugi pe deasupra jocul impresionant al actorilor chemati sa construiasca personaje autentice, puternice si foarte in viata, nu poti sa gresesti.



In primul sau scenariu dramatic, Peter Farrelly dovedeste remarcabile calitati de control al psihicului colectiv, dar si o impunatoare tinuta etica, cu rezultate ce fac ca aceasta productie chiar sa merite interesul pe care l-a raspandit. Daca nu crezi, Du-te si vezi…  





Picanterii:

- Pelicula a fost dedicata unei ciori:  "Larry the Crow," o pasare lovita de masina in timpul filmarilor si de care actorul Viggo Mortensen s-a ocupat cu grija si atentie, reusind sa o salveze.

- "The Negro Travelers' Green Book." A functionat ca ghid de calatorie in perioada 1936-1966, oferind informatii accurate despre hoteluri, restaurante si oportunitati de afaceri pretabile pentru persoanele de culoare. In ultima perioada el acoperea intreaga  America de Nord, plus Bermuda si Caribbele.

- Scena furtunii de zapada a fost inregistrata pe viu si improvizat, intrucat dimensiunile sale nu au putut fi cunoscute decat pe masura ce turnajele se prelungeau, in ziua respectiva echipa fiind nevoita sa lucreze around the clock si reusind sa faca astfel o substantiala economie a bugetului prin renuntarea la deplasarea din   Minnesota, unde acele secvente ar fi trebuit filmate

- Cadrul in care Tony Lip bea lapte este un citat din Rebel Without a Cause, in care Jim Stark (interpretat de regretatul James Dean) face acest lucru frecandu-si fruntea cu sticla. Amandoua preluarile sunt identice.



Making of:

Sub nisip
Land of Mine - Martin Pieter Zandvliet (2015)



Considerata una dintre cele mai monstruase crime ale razboiului, utilizarea prizonierilor germani la deminarea zonelor strategice de dupa finalizarea celui de al doilea razboi mondial, a fost o practica premeditata si meticulos orchestrata. Intr-o organizare de invidiat, ofiteri britanici administrau detasamente specializate, alcatuite exclusiv din militari nemti capturati in tipul conflictului, iar viata acestora nu era deloc simpla, ori sigura. Tragismului firesc al unei asemenea ispravi povestea din The Land of Mine ii mai adauga cateva dimensiuni agravante: detinutii de care vorbeste sunt copii din batalioanele Hitlerjugend, care nu sunt hraniti, iar comandantul acestora e un personaj oscilant, aparent fara suflet.



Pe acest fond temeinic Martin Zandvliet instituie o analiza subtila a caracterelor, mai ales in contul reactiilor acestora la situatiile de criza, care abunda.. Sunt totusi niste adolescenti, iar grozaviile cu care se confrunta reprezinta provocari majore, asa ca rezultatele nu pot fi decat in consecinta.

Land of Mine radiografiaza perfect mecanismele ce pun in miscare plotul, explorand atent  fiecare peripeţie in parte la modul impersonal, printrun joc simplu al actorilor, un anume fel de a manevra camera si prin spatialitatea cadrelor alese.



Generos in momente de cumpana filmul aluneca lent si te atrage pe nesimtite intr-o lume crunta in care cea mai mica greseala e taxata pe loc si definitiv; o lume proaspat iesita dintrun razboi care s-a sfarsit, dar care nu s-a terminat inca..



Du-te sa vezi o pledoarie pentru viata relatata in termini specifici mortii....


Picanterii

- Niciunul dintre protagonistii  de pe ecran nu a cunoscut scenariul filmului decat cu prilejul fiecarei zile de  turnaj. In acest fel, nestiind cand le vine randul sa moara, acestia s-au purtat foarte natural pe tot parcursul plotului, pastrand simultan starea de incertitudine care probabil ca i-a dominat  si pe eroii adevarati ai intamplarilor.

- Filmarile s-au realizat exact pe locul in care au avut loc evenimentele relatate.

- In realitate nu a existat niciun comandant danez in cadrul operatiunilor. Brigazile aveau un statut suprastatal si erau coordonate de britanici, prin intermediul unor ofiteri ai wehrmachtului aflati in prizonierat; Regizorul Zandvliet a apelat la acest artificiu pentru a da o greutate si mai mare acuzelor sale impotriva conducatorilor danemarcei care se pare ca au detinut paternitatea conceptului.


Making of: