Du-te si vezi... (2)

Noiembrie
November - Rainer Sarnet (2017)



Intr-un spatiu din adancul padurilor estoniene exista un sat locuit de entitati situate la granita subtire dintre salbaticie si civilizatie, dintre viata si moarte, dintre mecanic constient si biologic.. Sunt structuri valoroase insa totdeauna gata sa se instraineze pe un pret de nimic..




Reluand tema nuvelei “Rehepapp” (autor Andrus Kivirahk, publicata in anul 2000, dar care se refera la evenimente atemporale, sugerate ca apartinand secolului 19), story-ul din November reuseste sa se detaseze de mediul terestru si sa isi croiasca o evolutie proprie, strict in planul vizionar extrasenzorial.





Intr-un sat din adancul padurilor estoniene tarancuta Liina tanjeste dupa dragostea (mai)oraseanului Hans, o treaba in esenta simpla, insa care se dovedeste teribil de complicata acolo unde coexista interactiv morti, varcolaci, ciobani, strgoi, ciuma si golemul (kratt)… diavolul insusi; iar ambientul e unul ostil in toate dedesupturile sale profund alb/negre si permanent clar/obscure.



Dupa aproape 125 de ani de existenta Cinema-ul a instituit reguli matematice pentru a transpune pe ecran visarea si cosmarul in trairi autentice ale sacrului, mitologicului si legendei, existand azi la indemana modalitati diverse de a transborda fara soc spectatorul din fotoliu, intr-un mediu fabulos in care realitatea e ambigua, iar legile fizicii neclare si disfunctionale…



Pentru ca regizorul Sarent stapaneste bine tehnica, iata cum fara ezitare inca din capul locului el comuta violent privitorul undeva in afara timpului, in fantasticul abrupt guvernat prin forte uriase ce dicteaza controlul evenimentelor, utilizand  vraja dupa o schema precisa, dar si prin multa improvizatie, conversii si reorientari.





La randul sau kratt-ul, o creatura construita din unelte agricole (ocazional inobilata cu un craniu animal) și adusa la viața printr-un pact de sânge cu diavolul, fiind intrebuintata preponderant la furat insinueaza metaphoric o disculpare in fata divinitatii, ca si cum acest capitol reprobabil al cotidianului (furaciunea) nu ar trebui imputat omului, ci exclusiv acestei extensii ale sale.



Desi redusa la tonuri monocrome pelicula sta excelent si la calitatea imaginii, unde compozitiile minunate, preluarile si expunerea depun marturie in favoarea cinematographerului Mart Taniel un nume in plina afirmare, despre care cu siguranta vom mai auzi..  Astfel, de o semeata si dezinvolta abordare, contrastul dintre lumea saracilor (slab luminata, in umbre amenintatoare si dominate de priviri feroce) pune in evidenta doar echivoc lumea insorita a baronului disproportionat revarsata in sali aerisite, mult alb si atenta curatenie; asta deoarece alcatuirile denuntate radiaza nedefinit suspiciunea unei dezordini grave (chiar daca vorbim de una cu mult mai subtila), despre care pana la urma nu aflam amanunte cocrete….





Intr-un sat indepartat din tinuturile nordice, unde nu este foarte clar cine traieste si cine bantuie fantomatic, intre doi tineri se intampla o dragoste altfel impartasita, dovedind convingator nu numai incredibilele posibilitati ale capacitatii noastre afective dar si faptul ca iubirea e eterna, ca ea nu cunoaste limite si ca ea razbeste in cele mai imposibile imprejurari…



Pe parcursul proiectiei November ofera  mereu alternative nemaivazute in etalarea actelor ce tin de un ritm ancestral, rural si celest intr-o captivanta cosmogonie…







Indragosteala din plot, ramificata precum o iedera,  se termina prost… dar care iubire sfarseste bine ? Tu Du-te sa vezi-o pe asta ...mergi sa o vezi anume pe asta, fiindca e coborata din basm si pentru ca aproape ca ai uitat cat de importanta poate fi ea..




Picanterii:

- Directorul Rainer Sarnet exerseaza in "November" un mod atipic de a intrebuinta citatul pe care il anunta doar in termeni incipienti, lasand dezvoltarea in seama  celui care o poate identifica. Este suficienta o singura decodare pentru ca o data inteles mecanismul, toate celelalte cu un un corespondent in cultura generala sa rabufneasca in lant. Pelicula abunda in astfel de aluzii indreptate de la Lech Majewski, Pieter Bruegel cel Batran, Matteo Garrone, Ingmar Bergman, Hieronymus Bosch, Louis Malle, si pana la gravurile lui Francisco Goya.

- "November" a fost propunerea Estoniei pentru cel mai bun film de limba straina la premiile Oscar din anul 2017 unde, pe nedrept nu a obtinut nici macar o singura nominalizare. E o confirmare aici a zvonurilor ca practica acordarii acestor recunoasteri, acuzata pana prin anul 2000 de subiectivism financiar, nu a disparut cu totul si doar a coborat din primul plan, in cele secundare, mai putin expuse scandalurilor de presa.





Making of:

La Gomera
The Whistlers - Corneliu Porumboiu (2019)




In sfarsit supozitiile si nelinistile fara motivatii credibile, capata in acest film al domnului Porumboiu coerenta si maturitatea necesare, constituindu-se astfel intr-o intreprindere captivanta si plina de  ciudate detururi, una mai atragatore decat cealalta.



Noir melodrama, La Gomera e un lung metraj ce isi propune in primul rand sa aduca un fel de omagiu, daca nu chiar o resuscitare a genului, etaland pe taraba in acest scop intreaga gama a  ingredientelor necesare: intriga politista cu oameni al legii duplicitari si corupti, interlopi organizati in structuri solide si perene, femeia fatala, codul tacerii si cel al unui mod de convorbi inaccesibil neavenitilor.

Desi e foarte greu de apreciat daca nota ironica de mare subtilitate a intregului demers (sesizabila poate abia la o doua vizionare) este un tel atent urmarit, sau doar o dezvoltare involuntara de parcurs, ea este excelent valorificata oferind cunoscatorilor o savoare cu totul deosebita si in mare masura neasteptata; asta pentru ca la Corneliu Porumboiu genul asta de abordari ramane blocat in prima instanta (Comoara – 2015), ori rataceste fara sens (Politist Adjectiv – 2009).



Placut surprinzatoare este si evolutia cameramanului de serviciu Tudor Mircea, descatusat de cliseele obisnuite si pentru prima data intr-o verva de autentica inventivitate. De altfel in pelicula asta se petrec foarte multe intamplari importante la nivelul imaginii si al coloanei sonore (foarte ingenios alcatuita si exploatata, la randul ei).



Cu un plot greu de digerat (in era multi-media, recursul la un sistem de comunicare propriu graiului pasarilor e putin plauzibil) si cu un final deschis, scenariul e destul de subtire si mult prea intortocheat, insa paradoxal, exact aceasta dimensiune a sa il face interesant. Este in mare parte si meritul protagonistilor ce interpreteaza corelat caractere incomplete, cu aceleasi lipsuri. Astfel, nefirescul emotional ce ocupa mare parte din spatiul de exprimare, starneste in spectator nebanuite reactii si propulseaza pelicula in zona introspectiei. Iesi foarte contrariat din acest experiment ce trebuie neaparat incercat.





Du-te sa vezi La Gomera.. se merita.



Picanterii:

- Intrebat despre ambiguitatea finalului proiectiei Corneliu Porumboiu a declarat ca el se inscrie  in nota stilistica policroma la care a decis sa apeleze cu intentia de a capta simultan interesul publicului larg, dar si pe acela al celor de specialitate.

- Filmul contine la un moment dat o scena ce plateste tribut memoriei regizorului/actor Sergiu Nicolaescu.  Porumboiu, care ramane convins ca acest gen (neo noir) nu a mai fost abordat pana in prezent de cinematografia autohtona, se revendica astfel din filmografia considerata cea mai apropiata genului.

- Scena erotica dintre Cristi si Gilda s-a filmat dintro singura turnura si este reala, fara dublaje. Pe ecran au fost pastrate insa numai o parte din scene, considerate cele mai sugestive.

- La Gomera a fost acuzat de influente ce merg prea departe, din filmul Mona Lisa (Neil Jordan - 1986); Chiar si daca unele similitudini sunt evidente, aceste acuze nu pot fi decat rautacioase.

- Filmul va fi disponibil pe marile ecrane incepand cu 13.09.2019;

- "el silbo" limbaj fluierat de pe insula La Gomera exista si face parte din patrimoniul UNESCO. Copiii  urmeaza cursuri acolo, ca să-l învețe pentru a isi păstra identitatea si traditiile; pentru a duce mai departe cultura lor. Insula e accidentată (e o insulă vulcanică) și pana azi se intrebuinteaza acest limbaj ca tip de comunicare la distanță.

D'Est
Din Est, (From the East) -  Chantal Anne Akerman (1993)



  Deasupra oricarei alte catalogari de performeri regizoarea evreu-belgiana Chantal Akerman are o predilectie si un talent incontestabil pentru experimental. Eleva  fidela a scolii lui Jean-Luc Godard, despre care avea sa afirme ca este principalul motiv pentru care a ales sa urmeze o cariera in cea de a saptea arta,  Chantal incearca, probabil cu prea multa perseverenta, sa inventeze un act artistic nou, de tip investigativ presarat cu nuante militant feministe (si nu numai).




De pe pozitiile premeditat vulnerabile (si in general marginalizate de societate, din cauza reactiilor contradictorii generate - ex. cea a sionismului, cea a lesbianismului, etc), exercitiul reuseste invariabil, captand constant atentia si interesul, ceea ce in industria filmului a fost ceva mereu de ravnit. Fara sa se abata de la reteta declarata, pelicula D’Est contine toate ingredientele specifice: turnaje la nivel de amator (adica utilizand aparatul de16 mm, minim de lentile din cele de uz comun, niciun cadru riguros organizat), fara dialoguri sau comentarii, cu personaje colective ce privesc neprofesional in obiectiv; dar mai ales cu un vag subiect ce sugereaza ca ar fi vorba de explorari din anturajul afectiv al poetei Anna Akhmatova… Spun “anturaj” intrucat ramai cu senzatia ca miscarea camerei (obsesiv orientate catre stanga, aluzionand lectura) e angajata mai mult in identificarea conditiilor ambientale ce conjugate au prilejuit transformarea cetateanului sovietic (comun si cenusiu) Anna Andreyevna Gorenko in visătorul de inegalabila sensibilitate  Anna Akhmatova.



Daca grija pentru situarea cronologica a marturiei este evidenta (primii ani dupa caderea blocului communist) plasarea geografica ramane deliberat ambigua (se succed pe ecran, in alternanta, imagini din Polonia, Germania de Est si Rusia) insinuandu-se astfel ca importanta nu e locatia si doar configuratia politica a momentului, ce transcede spatiile delimitate simbolic prin hotare. Rezultat al narativului astfel intruchipat e inducerea unei stari halucinante de tip participativ. Nu esti indiferent la derularile de pe ecran, ci esti atras intr-un dialog intern complex, introspectiv, ramificat in toate directiile.. Tinta labirintului e neclara, sau poate ca nici nu exista…   Akerman vizeaza parcursul, reusind legaturi  surprinzatoare, trimiteri subtile si involuntare, excelente parabole atemporale.



D’Est a fost socotit o capodopera a slow cinema-ului; gen minimalist, observational, nepartcipativ si fara un scenariu, ce simuleaza vizitarea unui album de fotografii pe paginile caruia uneori privirea zaboveste mai mult, iar alteori  trece cu o prea mare rapiditate .. Daca nu te numeri printre aceia carora productia le poate reinvia amintiri, Du-te sa vezi cum era pe atunci in est …






Picanterii



- La vremea sa, inca sub influenta efervescentei momentului caderi si destramarii europei rasaritene, productia a trecut oarecum neobservata. A fost repusa in drepturi abia dupa ce lung metrajul sau “A Couch in New York – 1996” a intrat laudativ in atentia criticii, surclasand-o retroactiv de departe..

- Pe 05.10.215, doborata de depresia instalata in urma pierderi mamei sale, pe care o venera (si careia i-a dedicat ultimul sau film “No Home Movie”, ce avusese premiera la festivalul de la Locarno in august 2015), Chantal Anne Akerman si-a pus capat zilelor..






Making of

Irlandezul: Asasinul mafiei
The Irishman -  Martin Scorsese (2019)



     S-a spus ca Martin Scorsese avea la rand un cu totul alt script de tip erou hit-man pentru care se si pregatise de mai multe luni, insa ar fi fost convins de Robert DeNiro sa ecranizeze “I Heard You Paint Houses” intr-o singura discutie si fara sa ceara prea multe detalii…  Se pare ca Bob ar fi sugerat atunci intre altele, ca autorul Steven Zaillian vorbeste in cartea sa chiar despre Martin… Mai corect spus: despre o viziune generala asemanatoare celei a lui Martin … Asa cum il stim, putem banui ca DeNiro i-a mai atras atentia mestrului si la cat de tarziu s-a facut pentru amandoi…



    Intr-adevar, gasim in povestea irlandezului multe interferente cu viata reala a marelui regizor, dupa cum ideea de a pune punct unei cariere ce s-a cladit pe fondul temelor gangsteresti printrun film de gen, este una care i se potriveste de minune (cu siguranta secventa impartasirii din ultimele cadre semnifica o astfel de confirmare).. Daca alegem insa sa privim The Irishman din perspectiva biografica, atunci multe alte interpretari se dezleaga si capata sens. Fiindca acolo, pe langa povestea de prim plan a asasinarii lui James Hoffa, se deconspira in background, gradual, radiografia unei epoci si corolarul unei intregi filmografii specifice acestei tipologii.




  Fara sa faca asta in mod direct Scorsese justifica in cadrele peliculei optiunile echivoce ale unora dintre personajele filmelor din trecut, care l-au consacrat (Mean Streets, Taxi Driver, Casino, Goodfellas); Si mai mult de atat, face asta in paralel cu o sumedenie de citate din alte productii paralele in substanta: JFK, Scarface, Godfather, Once upon a time in  America. Rezultatul demersului materializeaza pe ecran cristalizarea frescei complete apartinand unei lumii interlope firesti in sinea sa, dar dificil de inteles cercetata din afara. Timp de 210 minute Martin Scorsese te clauzeste pe acest traseu de du-te-vino (in and out) pana cand totul ar trebui sa devina foarte limpede oricui.



 Insa mai mult decat oricare alt artificiu, sau licenta, The Irishman fascineaza prin nostalgia despartirii totale.. Ritmul lent si scenele prelungite asta comunica. Si nu e vorba de actorii principali si nici de Martin Scorsese (toti aproape octogenari); nici despre Mafia (subiect declasat prin erodarea  interesului public).. E vorba despre sfarsitul unei etape din istoria cinematografiei, onest sesizat; Timpul nu mai apartine unor astfel de productii; ecranul e deja castigat de franchize cu supereroi mereu invingatori, cu razboaie stelare si galactice, cu fantezii populate de transumanoizi prin elfi, gnomi, prin orci… atatea alte chipuri si caractere coborate din bestiarul fabulosului..

The Irishman e un adio rostit responsabil si atunci cand trebuie..




  De la reluarea unor cadre utilizate deja in trecut si pana la aceiasi casa din scena de debut de la Goodfellas;  de la intrebuintarea triumviratului de aur DeNiro, Pacino, Pesci… atat de convingator sustinut prin prestatiile de exceptie ale unor Raymond Romano, Harvey Keitel si nu in ultimul rand Anna Paquin, si pana la micile aluzii inserate in dialoguri, ori  la introducerea naratorului care sa intareasca credibilitatea testimoniala.. si, in fine, de la risipa de tehnologie de-aging, pana la filmarea pe 35 de mm: The Irishman este chibzuit si cantarit atent in cele mai neinsemnate cotloane. Aproape ca scapa spectatorului neavizat, insa intriga pusa in discutie e totusi una de un urias impact, si care a facut sa curga multa cerneala in presa vremii pastrandu-se in actualitate la fel de vie ca misterul uciderii lui Kennedy.

 Eliberat din puscarie James Riddle Hoffa, fost lider sindical de anvergura (peste 2,3 milioane de membrii), dar si cu imporante conexiuni in crima organizata, incearca sa isi recastige pozitia pierduta prin condamnare, angajand mai multe jocuri de culise. In plina reascensiune dispare insa misterios si fara nicio urma la 30 Julie 1975; Despre caz au circulat multe versiuni insa aproape toate contin un punct comun: existenta complotului pus la cale de catre Anthony “Tony Pro” Provenzano si Anthony Giacalone, doi sefi ai mafiei ce nu vedeau cu ochi buni o eventuala revenire a lui Hoffa. Dintre nenumaratele variante plauzibile singura cu grad mare de credibilitate avea sa vina tarziu, in anul 2004 ca rezultat al  marturiei unui apropiat al leaderului sindical: Frank "The Irishman" Sheeran. In interviul confesiune acordat scriitorului Charles Brandt, Sheeran grav bolnav, recunoaste asasinarea lui Hoffa (la un ordin sosit din zona familiei Russell Bufalino), si explica si cum s-au petrecut lucrurile; Un subiect gras asadar pentru orice scenariu care numai el insusi merita sa... Du-te si vezi aceasta minunatie…



Chiar si cu handicapul mastilor aplicate electronic jocul fetei constituie cea mai mare izbanda a peliculei  The Irishman, hipnotizante in acest sens fiind secventele lichidarii lui Hoffa. Se petrec strict intre doi prieteni devotati cu o mare incredere reciproca... Se spun putine, se intampla aproape la relanti, se lasa totul pe seama gesturilor minimale intens exploatate de camera.. Abia acum iti dai seama cat de mult a investit intreaga constructie in acest mijloc de expresie si abia acum intelegi pe deplin de ce ai ramas lipit de ecran trei ore si jumatate...

Zau, Du-te si vezi..........




Picanterii:



- Intrebat daca actorul Joe Pesci (retras din viata publica de mai bine de patru ani) a refuzat de 50 de ori sa il interpreteze pe  Russell Bufalino, Martin Scorsese a afirmat ca au fost mai mult de atatea; Joe Pesci nu avea niciun alt motiv decat acela ca facuse un anunt si ca nu vroia sa isi deceptioneze admiratorii. Pe de alta parte s-a comentat de critici ca Pesci a fost atras in acest experiment de posibilitatea certa de a primi Oscarul mult asteptat (The Irishman anuntand pretentii justificate in aceasta directie inca de la semnarea contractului cu studiourile de film)

- Efectele de intinerire au fost realizate de cel mai performant studio de pe mapamond: Industrial Light and Magic …si au costat pe masura; Sunt aceleasi care au furnizat servicii similare pentru  The Curious Case of Benjamin Button - David Fincher (2008);

- Proverbiala exigenta de platou a lui Martin Scorsese a atins apogeul atunci cand a repetat scena simpla a ridicarii de pe scaun (Jimmy Hoffa)  de 62 de ori; intrucat Pacino care are 78 de ani nu se misca asa cum ar fi cerut rolul la 47 de ani.

- Prima versiune completa a lung metrajului dura 4 ore;

- In doua scene din filmul lui Scorsese GoodFellas (1990), Robert De Niro se prezinta ca "The Irishman";

- Ray Liotta nu a primit niciun rol desi a insistat sa joace;

- DeNiro a declarant ca filmul este o retrospectiva; o analiza a ce a iesit din viata pe care ai trait-o si a felului in care te poti raporta cu sinceritate la ea;

- Daca procedeul de-aging a rezolvat de o maniera magica intinerirea personajelor, nu la fel de simplu a fost ca actorii sa se poarte ca la varsta la care aratau de acum pe ecran… Au fost atent studiate gesturi si atitudini, iar scenele care presupuneau activitati fizice deosebite au trebuit regandite;

- Cuvantul "fuck" si toate derivatele sale este intrebuintat de 136 de ori. Filmele lui Scorsese l-au folosit de 114 de ori in "Raging Bull", de 300 de ori in "Goodfellas", de 422 de ori in "Casino", de 237 de ori in "The Departed",  si de 569 de ori in "The Wolf of Wall Street".

- Liam Neeson si Pierce Brosnan (amandoi irlandezi) au fost avuti in vedere pentru rolul interpretat de DeNiro care  are origini italiene;

- In termeni mafioti "painting houses" inseamna crima la comanda (pornind de la imaginea sangelui victimei împroașcănd locul unei executii); in structura familiei, imediat dupa, intra in functiune cei denumiti cleanners, adica echipe  specializate pentru a curata scena de toate eventualele probe, urme si martori..  Potrivit relatarilor lui  Frank "The Irishman" Sheeran acesta a fost primul schimb de replici avut cu Hoffa, care l-ar fi intrebat: “I heard you paint houses ?” si a primit urmatorul raspuns..."Yes i do that... I also do my own carpentry" ...ceea ce, in aceiasi argotica, inseamna "ma ocup si de disparitia cadavrelor"




making of

E Geu sa Fii Zeu
Hard to Be a God  (Trudno byt' bogom) -  Aleksei German (2013)


Considerat de multi un indreptatit candidat (si potential castigator) la titlul de  “cel mai desgustator film” pelicula asta are intr-adevar toate mijloacele necesare sa intoarca stomacul pe dos oricui. Totul pluteste intr-o mare de noroi, fecale si pisati… Personajelor le curge permanent ceva cleios din nas, iar lipsa oricarei igiene insotita de chipurile grotesti coborate direct din tablourile lui Hieronymus Bosch sunt la randul lor prezente nelipsite din aproape fiecare cadru .



Ecranizarea incepe cu o fresca impresionanta prin dimensiuni si alcatuire. Intr-un decor exemplar (de studiat la curs), este etalata o vanzoleala de indivizi cu preocupari gospodaresti… Suntem in evul mediu ? Totul ne indeamna sa credem asta, insa nu este adevarat. Suntem pe o alta planeta (Arkanar) asemenatoare Pamantului, care isi traieste propriul ei ev mediu. Deosebirea e ca aici populatia dominanta a reprimat brutal Renasterea; ca aici o structura a societatii a decis ca Renasterea sa nu se intample.. E un loc posibil, in care prostii (rudimentarii) au biruit total, definitiv si irevocabil. German insista pe aceasta metafora din care deducem cu simplitate ca latura umanitarista a locuitorilor Terrei se datoreaza in principal acestei etape din istoria sa, in care destinderea si toleranta au redirectionat evolutia.



Pe fond plotul relateaza despre eforturile savantilor pamanteni de a ajuta civilizatia din Arkanar, prin intermediul unei misiuni, in care exploratorul Don Rumata este insinuat fara menajamente direct in interiorul povestii fiind recunoscut de unii dintre localnici ca un Dumnezeu, iar de altii doar ca un baron castelan, de rang mediu, aparent dezimplicat in politicile de stat; Insa linistea acestei linii a povestirii  ramane mult in urma limbajului cinematografic intrebuintat si apare doar ca o rezolvare din obligatia fata de spectatorul comun… Ce se petrece de fapt pe ecran sunt tot timpul doar manifestarile specifice capodoperei..



Foarte repede caracterele incep sa capete incarcatura si motivatii de sine statatoare, iar Don Rumata inceteaza de a mai fi un erou de legenda intrucat il simtim genial redus strict la aspiratiile, la exasperarile si la nemultumirile sale … El se impune astfel si nu altfel cum, in prim planul interesului general:  caci iata devine evident cum toti il percep din ce in ce mai frecvent ca pe un reper stabil, prieteni si dusmani deopotriva. In fata noastra o lume invie si totul devine autentic…



Fascinant fara indoiala si modul in care privitorul insusi este acaparat de evenimente, majoritatea celor care apar in secventele proiectate (chiar si episodic), iscodesc redundant in obiectiv, asemeni celui ce incearca sa inteleaga dintr-o singura citire cat mai multe despre persoana ce tocmai i-a taiat calea in directia opusa.. Mai mult decat atat, locuitorii din Arkanar chiar adreseaza replici camerei, iar ea in raspuns abuzeaza la randul ei intim de planurile detaliu, intr-o dinamica accentuata ce contravine flagrant ritmului actiunii preponderent incremenit…



Abundenta imaginilor grotesti te va impiedica sa iti placa, insa Hard to Be a God e cu mult mai mult decat ar putea fi un banal film frumos..  


Du-te si vezi Hard to Be a God pentru ca el inseamna o opera …de admirat.

Plina de o savoare aparte, scena in care Don Rumata intervine scapand de la moarte un luptator incoltit de vrajmasii sai (pentru ca numai cativa pasi mai departe de aceasta miraculoasa salvare el sa moara absurd inecat in noroi), explica pe scurt intreaga intriga: destinul e deasupra Dumnezeirii… si tocmai din cauza ca proiectul divin nu este a tot puternic, probabil ca  “E (chiar tare) greu sa fi Zeu”…








Picanterii:

- proiectul a parcurs o faza incipienta de 15 ani, in care Aleksei German l-a tot imbunantatit constant. Desi prima varianta a scriptului a fost elaborata inca din 1968, atunci totul a fost abandonat din cauza invaziei Cehoslovaciei de catre URSS; in pre-productie munca s-a reinodat  din 1998 si s-a suspendat in 2013 prin moartea lui German. Intr-o perioada de sase ani (2000-2006) s-a lucrat aproape exclusiv numai pe coloana sonora, iar turnajele au durat la randul lor alti 6 ani.

- Hard to Be a God a fost definitivat de fiul si sotia regizorului (Alexei German Jr., si Svetlana Karmalita), cu sprijinul celor cativa colaboratori apropiati lui in anul 2015 , avand premiera post-mortem.

- scriptul are la baza o nuvela SF a celebrilor frati Arkadiy si  Boris Strugatskiy, aceiasi care au furnizat celebra “Picnic la marginea drumului” dupa care Andrei Tarkovsky a realizat Stalker (Calauza).

- aceiasi nuvela a mai avut o ecranizare interesanta in anul 1989 prin regizorul Peter Fleischmann si s-a numit Es ist nicht leicht ein Gott zu sein (o viziune foarte apropiata de cea din Dune a lui David Lynch).

- orasul Arkanar  a fost realmente ridicat in apropierea Castelului Tocník  din Republica Ceha (Czech Republic).

- in presa publicitara si chiar in unele difuzari timpurii productia s-a numit "The History of the Arkanar Massacre" sau "The Carnage in Arkanare", in timp ce scenariul s-a publicat sub titlul “What said the tobacconist from Tobacco Street”

- Hard to Be a God a fost inregistrat in alb-negru, formatul 35 mm D-Cinema si prelucrat din imagine spherical; Meritul (ramas din pacate anonim) al unor cadre uluitoare (deep focus, ultra wide, preluari in plonjon, alaturi de rispa tehnicilor clasice documentarului – ca si cum ar fi vorba despre o cartografiere stiintifica) revine cinematograferilor Vladimir Ilin si Yuriy Klimenko



Making of

Alien
Alien - Ridley Scott(1979)



- My mommy always said there were no monsters - no real ones - but there are.
- Yes, there are, aren't there?
- Why do they tell little kids that?
- Most of the time it's true.




Oricat de greu ar parea de crezut Alien este la origine un proiect nascut din joaca a doi studenti: Dan O'Bannon  si  John Carpenter(!)..In prima lui forma s-a numit Dark Star si s-a dorit a fi o comedie SF. Suntem in anul 1974, iar co-autori Dark Star, dornici de afirmare, au stabilit repede compromisul, acceptand usor un story de conjunctura in care  monstrul extraterestru propus de ei apare doar episodic si intr-o participare secundara.

Convins ca ideea e una valoroasa Dan O'Bannon revine la ea cativa ani mai tarziu, intr-un scenariu horror de aceasta data, propunand o varianta de tip  Jaws in space (Steven Spielberg), intr-o abordare de „serie B”. Plotul zice acum de o fiinta ingrozitoare, cu porniri criminale, ce  ajunge pe statiile ce orbitau Pamantul si declanseaza un fel de apocalipsa.

E calea cea buna, dar drumul e inca lung si urmeaza un itinerariu destul de intortocheat pana sa devina productie cinematografica.



Oferta e lansata in mai multe directii. Povestea surprinde si impresioneaza, asa ca apar repede doua zone de interes diferit pentru finantarea proiectului, zone ce reprezentau tendinte aparent greu de aliniat si care isi doreau fiecare o altfel de dezvoltare a script-ului initial. Este vorba de latura SF, care inca mai jubila in urma succesului urias obtinut de Razboiul Stelelor si filmul horror, incurajat serios de incasarile miraculoase ale lui The Texas Chain Saw Massacre. Ele isi disputau paternitatea viitorului proiect si fiecare ar fi vrut ca balanta sa fie inclinata in favoarea sa.




Studiourile 20th Century Fox au concluzionat tarziu (aproape un an de ezitari) aproband in final un buget de 4,2 milioane de dolari si adjudecand filmul categoriei SF, cu modificari  ale scenariului ce vizau minimalizarea rolului fiintei extraterestre si mutarea aceasteia, din centrul actiunii, la periferia plotului. In primul plan: doar questul explorator al cargoului intergalactic Nostromo si calatoria lui plina de alte peripetii din spatiul adanc. Dan O'Bannon urma sa semneze regia filmului.

Pana la unda verde insa, situatia avea  sa se schimbe considerabil Alien  ramanand unul dintre putinele filme care au cunoscut o atat de agitata perioada pre productie.

Mai intai scriptul lui Dan O'Bannon a fost imbogatit cu cateva ideei absolut geniale de catre Ronald Shusett. Lui ii datoram androidul, misiunea secreta din subtext a navei-transportor, ideea implantului embrionar al creaturii in unul dintre membrii echipajului pentru eclozare, evolutie ei rapida in patru etape diferite si in timp record, misterul care invaluie instructiunile ascunse primite de membrul robot.

Urmeaza tradarea studiourilor finantatoare care ii refuza pozitia de director promisa lui O’ Bannon, oferindui-o lui Walter Hill prea prins in alte angajamente..Sunt pe rand contactati fara succes Peter Yates, Jack Clayton, si Robert Aldrich, insa alegerea se opreste pe Ridley Scott (The Duellists, Blade Runner, 1492 - Conquest of Paradise, Prometheus).




Pentru ca reteta sa fie completa in hora intra si Hans Rudolf Giger - "Ruedi", pictor suprarealist elvetian, care cocheta de ceva vreme cu genul SF, si caruia ii este incredintata directia artistica. Intreaga atmosfera a lungmetrajului ii apartine lui H. R. Giger, Scott transferand catre el  o multitudine de responsabilitati si decizii. Avea sa primeasca Oscarul pentru treaba facuta in Alien.  




Cargoul de transport minereu Nostromo, un fel de convoi de barje interstelar, cu echipajul aflat in staza isi deviaza traseul pentru a vizita un asteroid pustiu din directia caruia recepționează un semnal necunoscut, descoperind ca aceasta provine de pe o nava spatiala extraterestra abandonata. În timp ce explorează epava, unul dintre membrii  Nostromo identifica un obiect asemănător unui ou, din care tasneste o creatura ce se atașeaza de fața lui și-l face inconștient. După un timp, parazitul moare și membrul echipajului se trezește, aparent normal. Cu toate acestea, mai târziu, o creatură extraterestra iese din pieptul sau, omorându-l, și, dupa o creștere rapida, se transforma într-o creatura de cca. 2 metri care începe să omoare alți membri ai echipajului.



Alien este un cosmar. Incepe cu trezirea personajelor aflate in stare de somn hibernal indus si se termina, la capatul unui macel, prin trecerea in adormire a unicului supravietuitor...Aceasta dimensiune conferita filmului, ca arc temporal ce acopera intamplari petrecute intre doua momente de somn, imi pare de un extraordinar efect, cu atat mai mult cu cat prin simplitatea artificiului se reuseste instaurarea profunda si simultana a unei stari de ireal, ce te insoteste, transformat in martor ocular, pe tot parcursul celor 117 minute de proiectie.




Decoruri cu o alcatuire la limita minimala a unui film de anticipatie, cupaje impersonale in plan mediu, sau american, montaj din cadre-secventa lungi, ori fresca; opozitia intre personajul colectiv echipaj si cel al fiintei invincibile..Numai mijloace de particularizare cinematografica, utilizate pe modul relatare obiectiv-neparticipativa.  

Narativul are multe de spus si altfel, pentru ca Alien functioneaza perfect in mai mult directii...Este un film de groaza, unul de aventuri, unul psihologic si ....un minunat SF...toate la superlativ.



Mai mult, speculatii metaforice rafinat elaborate, fac aluzie la o metafizica solida de foarte buna calitate, cu putine certitudini si multe semne de intrebare.

Prin tehnici specifice fiecarui tip de abordare in parte Ridley Scott provoaca momente de extrema tensiune ce explodeaza efectiv in dezlantuiri  de moment, abandonate apoi rapid  oazelor de acalmie ce restabilesc un echilibru exemplar, o incercare fara precedent in cinema si printre putinele reusite din toate cele care i-au urmat.



E o productie ce isi castiga usor si imediat spectatorii si, in acelasi timp una pe care o poti revedea cu acelasi entuziasm in repetate randuri.




Un adevarat film de colectie si un important punct de reper in istoria cinemaului.

Du-te sa il (re)vezi...caci nu este ceea ce ti s-a spus ca ar fii...Nu e un horror, dupa cum nu e nici vreun SF, ori un quest plin de aventuri... Nici vreun thriller psohologic, si nici un film filozofic...E cinematografie distilata. Atat.

"You still don't understand what you're dealing with, do you? Perfect organism. Its structural perfection is matched only by its hostility. "



Picanterii

- scena in care fiinta sparge pieptul victimei sale a fost trasa intr-o singura priza cu patru camere separate; pentru realizarea ei actorul si-a trecut capul printr-o gaura a mesei, toracele si tot restul trupului fiind de fapt un manechin coordonat mecanic; propulsia avortonului a fost "ajutata" de o descarcare cu aer comprimat. Pentru a provoca dezgust si spaima au fost intrebuintate sange natural si tesuturi animale.. echipa de filmare si actorii au suferit adevarate socuri , iar jocul lor este cat se poate de real. Ideea nasterii "din piept" a fost preluata de la o specie de paianjeni.

- in organizarea cadrului ce cuprinde sala cu oua in asteptare, s-a utilizat instalatia de lumini scena (cuprinzand si lasere - o mare noutate pe atunci) ce urma sa fie achizitionata de grupul The Who ( foarte multumit sa ii testeze eficienta ... pe costurile altcuiva).

- pentru a putea genera reactii intense si credibile motanul Jones a fost adus pe neasteptate in fata unui caine ciobanesc pentru a ii asigura surprinderea in timpul filmarii.

- la autopsia embrionului Alien s-au folosit meduze si resturi animale;

- versiunea originala a peliculei dura trei ore si douazeci de minute; De asemenea scriptul initial cuprinde o scena de viol a astronautului ce urma astfel sa fie inseminat. Dupa lungi si complexe dispute, axate in general pe sexul persoanei care avea sa fie astfel fecundata  (s-a considerat ca nu poate fi o femeie din cauza imaginii cliseu) varianta a fost complet abandonata (impreuna cu circa 15 minute de turnaj); Totodata pelicula a fost atent "periata" inlaturandu-se din ea o sumedenie de scene dure care ar fi putut clasa filmul in categoria "X" , cu putine sanse la distrbutia de anvergura; a fost deasemenea "taiata" si scena de amor dintre Dallas si Ripley.

- s-a abandonat si ideea de a utiliza animatroane in alcatuirea monstrului galactic, intrucat ele nu puteau la acea vreme  asigura o miscare continua, asa cum si-ar fi dorit Scott, extrem de atent la tot ce insemna preluarea secventelor cu Alien. Din acelasi motiv creatura nu e niciodata pozata din fata, ci numai din profil (intrucat o preluare frontala ar fi putut starni asemanari umanoide);

- pe masura ce productia avansa, realizand ca se afla in fata unui mare succes, Twentieth Century Fox a dublat fara sa ezite bugetul ajungandu-se astfel la costuri de 8,4 milioane de dolari.

- interiorul oului ce se deschide contine material organic provenit de la un abator. Sunt piese anatomice (stomac, ficat, inestine) provenite de la ovine proaspat sacrificate;

- in rolul Capitanului Dallas fusese initial distribuit Harison Ford, insa acesta a refuzat contractul din motive de ordin financiar; din aceiasi cauza Maryl Strep nu a ajuns sa interpreteze partitura lui Ripley (in cazul ei se mai adauga si faptul ca atunci cand i s-a propus se afla in doliu dupa moartea sotului  John Cazale).

- Ridley Scott a manevrat personal camera in majoritatea inregistrarilor.

- intamplarile relatate de Alien se petrec in zona stelara Zeta Reticuli, despre care in anii '60 se credea ca ascunde secretul OZN-urilor. Zeta Reticuli, exista si este o stea dubla aflata la circa 40 de ani lumina de Pamant.



Making of:

Nymphomaniac - Director's Cut
Nymphomaniac - Lars von Trier (2013)


Mea Vulva, Mea Maxima Vulva…

Eveniment indelung asteptat, acest film surpriza a lui Lars von Trier: posibil scandal (cu certitudine o provocare majora) se constituie pana la urma doar intr-o alta inepuizabila sursa de controverse..

Desigur, asa cum si titlul invoca, jurnalul de alcov al unei femei (Joe -Charlotte Gainsbourg) al carei vieti extrem de agitate o indreptatesc sa se creada nimfomana, se anunta din start ca un subiect captivant . Asta cu atat mai mult cu cat povestea (relatata intr-un still foarte personal) pare decupata din fanteziile erotice cu umpleau rubricile “cititorii ni se destainuie” ale unor publicatii precum Hustler si Playboy .... iar curajul camerei de filmat, ce nu ocoleste zonele fierbinti, sugereaza apartenenta peliculei la productiile cotate XXX , destinate strict adultilor.



Nu este locul ei acolo. Lars von Trier isi pastreaza relatia stransa si speciala cu sexualitatea, insa felul in care o utilizeaza in Nymphomaniac, surprinde si socheaza in egala masura. Rezultatele sunt spectaculoase.  Discursul conduce tot la radacinile conditiei umane, si tot prin dialectica specifica (de o exceptionala elocventa), insa de aceasta data pe un circuit neasteptat, invers reorientat, din interior spre in afara.

Dubla odysee a lui Joe (Stacy Martin, pentru primele 5 capitole) in tara amintirilor si in cotloanele cele mai adanci ale fiintei, e incarcata de cate o cinematografie personalizata fiecarei istorisiri si contine in ea cate o dezbatere unica "bine/rau" reluata mereu din puncte de vedere  diferite; caci Joe se gaseste aprioric culpabila pentru fiecare dintre actiunile sale. Ele insa, etalate subiectiv  memorialistic, indica invariabil multi alti vinovati… Aluziile unui comportament de tip Emma Bovary "in revers" exista, dar nu sunt speculate... Sunt doar anuntate.



Pelicula  ar trebui sa ramana de necomentat, dupa cum ea e una dintre cele ce se cer cantarite in intimitate si cu o deosebita atentie. Fiindca DA: Nymphomaniac  reprezinta completarea si incununarea “trilogiei depresiei”, adica acea perioada strabatuta de Trier prin spitale si/sau in tratament, ce s-a concretizat deja pe ecran in etapele: 1 -"Antichrist" si 2 -"Melancholia" , unde a fost folosita aceiasi Charlotte Gainsbourg, ca marker al continuitatii.

Ca sa poata atinge profunzimile vizate luuuuungmetrajul  (circa 6 ore de proiectie in varianta completa)  forteaza barierele, si da frau liber unor obsesii standard ale consumatorului de sex: intrecerea dintrun tren ce opune doua concurete cu miza: cine reuseste “sa faca” mai repede si mai multi barbati, insertii vaginale a cat mai multe tacamuri intr-un restaurant de lux (care se pierd apoi zgomotos, pe masura ce actrita se deplaseaza), scene SDM, scene three-way (in care masculii se cearta intre ei pe intrarea pe care ar dori sa o foloseasca fiecare);

Joe convingandu-si  partenerul (Jerome) ca are nevoie de mai multi barbati - iar acesta acceptand situatia, sexul de performanta, zilnic, cu zeci de indivizi ocazionali (redat metaforic pe ecran prin proiectia in succesiune rapida a mai multor penisuri), dar si scena de mare ecou  din spital, cu tatal muribund, si cu Joe in angajament sexual spontan cu personalul de acolo…



Imediat ce Joe este adusa in starea de victima a exceselor perverse, comparatia cu Don Juan devine inevitabila si prin contrast observam rapid ca "puterea de manipulare" nu ii aduce personajului asta nicio satisfactie; chiar si invidia naturala ce ar putea sa se nasca in fata unei vieti “traite din plin” e absenta din reactia spectatorului vis a vis de Joe. Astfel terenul este defrisat de superstitii si tabu-uri devenind disponibil pentru orice constructie...



Pentru a evita comentariile inegale starnite de Melancholia, Trier a pregatit de aceasta data mai multe versiuni ale filmului, fiind convins ca publicul , impartit asa cum il stim in cel putin doua structuri, va fi greu de impacat in majoritate, printr-o singura istorisire. Si este pentru prima data in cinema cand o productie vine insotita de un ghid de utilizare si in alternative de proiectie cu mari si importante diferente intre ele.

Astfel, Nymphomaniac se ofera pentru publicul larg, in doua parti separate, ce s-au lansat in premiera pe ecrane in Volumul 1, si la o luna dupa, in Volumul 2.



Pelicula  functioneaza dupa schema basmelor din 1001 de nopti - o femeie este gasita, in ger,  maltratata si abandonata intr-o fundatura, cineva o ajuta, iar ea, seara de seara, ii impartaseste amintirile intime, repartizate in opt capitole.



Din versiunea pentru popor, Volumul 1 cuprinzand titlurile: (1. The Compleat Angler, 2. Jerome, 3. Mrs. H, 4. Delirium, 5. The Little Organ School)- dureaza 110 min, si  Volumul 2 alcatuit din: (The Eastern & Western Church (The Silent Duck), 7. The Mirror, si 8. The Gun) –in durata 130 de minute, totalizeaza 4 ore; asta pentru ca o a doua optiune, propusa ca Director’s Cut sa aiba o lungime totala de 5 ore si 50 de minute  (impartita tot in doua serii) ... si sa ramana rezervata strict unui public “de specialitate” interesat sa aprofundeze opera.



Diferenta intre cele doua variante consta insa in principal din 90 de minute incarcate strict prin  scene de sex explicit, filmate cu profesionisti ce dubleaza actorii din distributie, in toate cadrele in care apar organe genitale.. Trier conteaza masiv pe impactul scenelor dure, ca singurele in masura sa coboare privitorul (transformat de plot in martor) pana la palierul care sa ii permita acestuia o perceptie apropiata de nivelul de transmitere al mesajului..Pe de alta parte, pentru ca productia sa nu isi piarda prea mult din incarcatura destinata populatiei de rand, spectatorul comun e scutit de o intreaga zona ce ar putea sa ii depaseasca intelegerea. Caci sexul nu este in acest film muschi, fibra si fluide ci mai degraba instrumentul prin care se exprima dragostea...sau inca si mai exact: lipsa ei.



Totodata, versiunea lunga (circula deja pe DVD), are diferente importante de montaj si a fost justificata ca forma artistica destinata precis doar participarilor din cadrul unor manifestari de tip festival.



Ca si predecesoarele sale "Antichrist" si "Melancholia",  Nymphomaniac pastreaza caracterul de film criptic, incarcat de simboluri si plin de trimiteri, iar maturitatea si profesionalismul lui Trier sunt deasupra oricarei banalitati.. Intre multitudinea de procedee utilizate, sclipirile de geniu precum proiectiile multiple prin impartirea ecranului (split screen) din capitolul The Little Organ School sunt aluzive la polifonia coloanei sonore (aici Bach), si sosesc in completarea ei, reusind o atmosfera de mare sensibilitate, iar inchegarea  intregului Volum 1 intr-o oda (alcatuita  fragmentar) adusa dragostei si complementaritatii barbat/femeie e magistrala. Parabola din final (The Gun), in care tentativa de viol a unui personaj asexuat, cult si intelectual, este respinsa printr-un raspuns disproportionat de o practicanta (fara prea mari oprelisti) a sexului liber, nu-i decat o acuza (iarasi de o inegalabila subtilitate) la ipocrizia pe care cei mai multi o afiseaza fata de sexualitatea dezinhibata.



Perhaps the only difference between me and other people is that I've always demanded more from the sunset. More spectacular colors when the sun hit the horizon. That's perhaps my only sin.

Pentru oricine se sinchiseste sa compare cele doua transpuneri propuse, este evident ca cea completa (paradoxal chiar mai usor de urmarit dintr-o singura priza), este de preferat.

Slutirea filmului prin decupajul scenelor hard lasa insa clar spectatorului o impresie stranie de "incomplet", desi introduce in loc componenta imaginativa, la fel de activa si de importanta ce, pentru multi, poate suplini lipsurile.

Cand te hotarasti sa te duci sa il vezi, alege un spectacol de seara, dintro zi neutra a saptamanii...
Ai sa fii atunci exact in mijlocul publicului caruia i se adreseaza…si pe coordonatele cele mai potrivite acestei intamplari
Insa, recomandarea mea ferma e sa iti procuri varianta lunga si sa ramai acasa pentru vizionare   ..nu de teama de a fi doborat de pasiuni ori de nevoi presante, ci pentru ca asta e un experiment ciudat, si extrem de bine realizat, ce reclama o concentrare deosebita si permanenta…  in ciuda a tot ce s-a spus, sau urmeaza a se spune, Nymphomaniac (in oricare dintre formele sale) nu numai ca nu este un film pornografic, dar se constituie chiar intr-una dintre cele mai vehemente critici la adresa pornografiei..

P.S. Iubitorii de Trier vor fi insa bucurosi sa afle ca pe piata si pe multe site-uri XXX, circula deja copiile pirat ale peliculei…in prea multe forme, inclusiv in cea de durata maxima (cca 6 ore de proiectie)… Du-te si vezi.





Picanterii:

- ca raspuns la solicitarea sa de a participa in proiectul Nymphomaniac actorului  Shia LaBeouf i s-a cerut o fotografie a penisului, pe care el a transmis-o imediat. A fost angajat, iar ca explicatie, ulterior i s-a spus: “oricine este suficient de ticnit sa raspunda unei asemenea solicitari, poate face parte din distributia productiei”  

- declaratiile actorilor, potrivit carora acestia ar fi participat activ la scenele erotice, opuse celor ale producatorului ce afirma ca in toate cazurile s-au utilizat dubluri profesioniste, ar putea avea numai motive ce tin de promovarea peliculei .

- entuziasmat pana peste masura de calitatea realizarii, criticul de cinema Thibaut Gregoire isi inchide recenzia cu afirmatia: “este singurul film de aceasta factura pe care privndu-l de unul singur, nu simti nevoia sa te masturbezi…”

- acuzatia pentru faptul ca premiera a fost programata in ziua de Craciun s-a demontat rapid si simplu de catre organizatori printrun limpezire inatacabila: se pare ca la origini, Mos Craciun (Santa  Claus) a fost protectorul copiilor ....si al prostituatelor….

- numele Joe alocat eroinei principale este inspirat din piesa Hey Joe a lui Billy Roberts, cunoscuta cel mai ades din magistrala prelucrarea interpretata de Jimy Hendrix.

- varianta afisului original al filmului (vol.1-scurt) imi pare geniala, ea fiind o tripla aluzie la pescuit/agatat/hooker, momeala de tip musca denumita printre cunoscatori "nimfa" si forma monturii din primul plan ce schematizeaza.. o erectie.

- scriptul original abunda in paralelisme cu Decameronul lui Boccaccio, Moll Flanders de Daniel Defoe si Canterbury Tales a lui Geoffrey Chaucer, la care nu s-a renutat, dar care au fost foarte mult nuantate prin simbol. S-a procedat asemanator si in cazul preluarilor din Monoloagele Vaginului - Eve Ensler


Making of

Jesus Christ Superstar
Jesus Christ Superstar - Norman Jewison (1973)

A doua opera rock de inspiratie biblica a cuplului de cant-autori, format din pustanii: Andrew Lloyd Webber (muzica, la 21 de ani) si Tim Rice (textul, la 25 de ani)  ne anunta dezinvolt si raspicat inca din titlu (dar si din primele cadre) totul despre demers: vom vedea o interpretare anacronica si obiectiva a ultimei saptamani din viata lui Isus, asa cum probabil s-ar fi vazut ea prin ochii apostolului Iuda, de o maniera lipsita de habotnicism inhibitii si neinfluentata de dogme.




Asa se face ca filmul asta e in primul rand adus si asezat in mediul celor carora le este adresat, adica niste tineri, mai exact o comunitate hippy, hotarata sa experimenteze un passion play, nu pentru un public avizat,  ci pentru propria constiinta. Un grup care incearca, pe pielea lui, sa afle cum, dar mai ales ce a fost cu adevarat atunci.



Transpunerea succinta, cu decoruri si costume putine, menite doar sa sugereze o realitate (care oricum nu era prea complicata), lasa mult loc in atentia publicului pentru afirmarea muzicii si a mesajului scris (vorbit/cantat).  Spatiile largi, in care subiectii apar la scara redusa, cateva gaselnite pline de sharm (de ex. schelele pe care sunt asezati preoti, ce semnifica raporturile ierarhice dintre ei, dar si faptul ca toti se afla undeva deasupra restului si intr-o organizare precisa); coregrafia atletica, inovativa si cu dansatori ce pun osul la treaba, insa mai ales magia preluarilor de imagine, care in ciuda saraciei de culoare a locatiei, reuseste sa compenseze lipsurile, utilizand frecvent obiective si filtre ce nu deformeaza cadrul si asigura o permanenta adancime de camp. Douglas Solocombe (cinema) este omul din umbra cu multe merite in succesul acestei productii.




Pe timpul uverturi un bus truck (masina simbol a celor cu flori prinse intr-un par prea prea lung si deloc ingrijit), ne este aratata descarcand putinele butaforii: casti metalice nichelate, pistoale mitraliera nemtesti, cateva sulite…Fiecare alege ce ii pare potrivit, scena in care unul dintre cei multi primeste mantia saracacioasa a lui Isus (fiind astfel investit simbolic cu rolul sau) suprapusa peste tema principala a coloanei sonore si filmata in racursi si contre-jour e o geniala gaselnita regizorala.




Prin aria lui Iuda, care mai mult decat preambul are deja o pozitie ferma in chestiune, una plina de contradictii, suntem introdusi in epoca si in plot, fara niciun menajament. Tot lui ii apartine si ultima interventie cantata a coloanei sonore (hitul Superstar), acolo unde circular totul este reluat, de data asta prin intrebari retorce, ce isi contin in ele raspunsurile.



In parcursul intermediar insa evenimentele cunoscute de toata lumea, sunt privite dintr-o perspectiva inedita, si ne sunt prezentate ca succesiune a unei derulari stiristice, prin buletine informative, de aducere la zi, si reportaje de moment realizate « la fata locului » (Yellow journalism)
Tot mai insistent Isus apare ca un tip impus prin prima pagina a unui tabloid, indoiala fata de calitatile lui (mesianica si divina) decurgand si din acest mod al popularizarii. De aceea, cand ajunge in fata lui Irod (arestat si incatusat) concluzia regelui Iudeei, care nu izbuteste sa asocieze chipul din fata sa cu legenda ce il insoteste, e chiar asta: ... nu esti vreun Dumnezeu, nu esti decat un zvon si atat.



Traumatizat si martirizat, primul superstar din istorie devine constient de statutul sau abia cand totul e deja pierdut. Nu i se poate acomoda, caci nu il intelege decat partial, sau poate deloc. In opozitie, Iuda pricepe exact si din prima clipa idolatria, anticipand mai ales neajunsurile, riscurile si pericolele la care se expune cel ajuns in centrul atentiei, dar nu-i in stare de mai mult. Istetimea lui se opreste aici, caci solutia aleasa, in numele celorlalti, este disproportionata, gresita si daunatoare. O constientizeaza tardiv iar remuscarile care il cuprind  (simbolizate ingenios si surprinzator pe ecran prin imaginea a cinci tancuri de gabarit care il urmaresc prin desert) sunt uriase si atat de profunde incat il conduc la sinucidere.



Pentru publicul generatiei sale (prima reprezentatie a avut loc pe o scena din Broadway in 1971) spectacolul fusese acordat si pe o importanta frecventa informationala, caci prea ocupati cu protestele de tot felul si din cale afara de  patrunsi cu preocupari sociale imediate, adolescentii acelor vremuri (ca si cei dintotdeauna) aveau o pregatire sumara si motivatii superficiale, incapabile sa intre intr-o stare de agregare coerenta, solida ori temeinic argumentata; la asta mai adaugandu-se ostilitatea naturala si reflexa impotriva a tot ce tine de instructie si invatamant.




Ca o concluzie linistitoare si confortabila ne este furnizata si parerea evanghelica, ce spala pacatele inlaturand orice vina: totul a fost ticluit din timp si nimic nu se putea intampla altfel cum (un proiect divin). Miscarea a esuat fiindca a fost generata numai cat era necesar sa il aduca in arest pe Isus, Iuda n-a facut nimic de capul lui ci a indeplinit o formalitate fara de care mitul nu putea avansa; Isus a fost sacrificat pentru ca asta era menirea sa: sa fie doar o pilda umanitatii si umanitarismului. Caz inchis.





Tinerii, de data asta cu amaraciunea esecului intiparita pe chip, se reintorc la  bus truck-ul care i-a adus (dintre ei lipseste cel care a primit rolul principal) si parasesc asa cum au venit locul experimentului....
Structurat empatic dupa schema clasica a unui Passion Play filmul se termina aici si asa....In adancul sufletului insa, acolo unde a reusit sa se strecoare tiptil si sa ocupe un loc destul de bun, distingem acum o nota generala care transcede si narativul, si simbolul, si religia, si semnificatiile..

Tine de credinta crestina,  si de mesajul celui mai important restaurator al valorilor ei (atat de grav compromise de evul mediu): nu conteaza cine a fost, si nici macar nu conteaza daca a existat sau nu…intreaga omenire are nevoie de un sistem moral de referinta echitabil, generos si capabil sa ne poarte inainte, iar alternativa propusa de Isus Cristos s-a dovedit in timp uitila, valoroasa si eficienta…Toma d’Aquino





Daca nu ai apucat sa faci asta inca, Du-te sa vezi opera rock Jesus Christ Superstar, povestea spusa altfel a unui sacrificiu de care poate ca nici n-ai stiut, dar care ti-a dorit tot timpul numai binele……







Picanterii:

-scena regtime de la curtea regelui Irod in care lui Isus i se pretinde sa faca minuni pentru a fi gratiat, este preluata si adaptata din proiectul altei opera rock a acelorasi autori, ce nu s-a mai realizat niciodata;

-cadrele in care Isus Iscarioteanul este haituit de remuscari fiind alergat printre dunele de nisip de tancuri (israeliene) au fost filmate de Ted Neeley (Isus din film)  care si-a facut astfel debutul de cameraman operator ;

- casa de discuri Decca Records, absenta pe piata muzicii la data inregistrarii primului album, a ajuns sa ocupe unul din primele cinci locuri numai pe seama acestui LP.

- peste 60 de muzicieni rock importanti momentului au participat la realizarea coloanei sonore a acestei opere rock fie interpretand partituri, fie arnajand orchestratii, ori imbunatatind compozitiile (printre ei Chris Spedding, John Gustafson, Mike Vickers, P.P. Arnold, membri formatiei Joe Cocker's Grease Band, Murray Head, Ian Gillan, si Yvonne Elliman ultimi trei fiind si interpreti in spectacolele de sala);

- Jesus Christ Superstar e socotita continuatoarea genului opera-rock urmand predecesaorelor: Tommy (Pete Townshend -The Who) si  Hair (Galt MacDermont). Se joaca permanent de la lansare avand reprezentatii chiar si azi, in intreaga lume. La Bucuresti spectacolul a fost conceput in trei randuri, cea mai importanta punere in scena fiind cea a clasei UNATC – Adrian Pintea 2006 (ultima tentaiva 2012);

- in scena cinei cea de taina, toate personajele sunt asezate in cadru asa cum apar ele in celebrul tablou a lui Leonardo Da Vinci, mai putin unul: Peter (Paul Thomas). Nu este o greseala, nici vreun mesaj codat, ci doar o adaptare la diferentele dintre povestea luata in discutie de film si cea avuta in vedere de Leonardo.

- Piesa "I Don't Know How to Love Him" a fost scrisa in 1967, avea cu totul alte versuri si s-a numit "Kansas Morning". TA fost inca de pe atunci criticata pentru asemanarea supecta cu linia melodica din Concertul pentru vioara in E Minor apartinand lui  Felix Mendelssohn-Bartholdy. In ianuarie 1970, cand Andrew Lloyd Webber si Tim Rice au dat forma finala a operei rock Jesus Christ Superstar, Rice a rescris practic doar versurile de la "Kansas Morning";

- in anul 2020 va avea loc o reprezentatie aniversara de 50 de ani, ce se anunta extrem de importanta si care va declansa un turneu mondial dedicat numai marilor capitale ale lumii;


Making of:

Marea Frumusețe
“La Grande Bellezza” - “The Great Beauty” - Paolo Sorrentino (2013)


S-ar putea merge pana acolo, incat cineva sa incadreze aceasta pelicula in categoria remake-urilor. Fiindca daca el nu este o reluare a filmului “La Dolce Vita” (ori vreo continuare la el), atunci cu siguranta e o replica perfecta.
Paolo Sorrentino (L'uomo in più, Il Divo, This Must be the Place) e un regizor cu puternica implicare in politic, asa ca toate demersurile sale sunt privite din reflex cu o circumspectie specifica, iar ochiul cauta fara sa vrea aluziile, sau mesajele codate din aceasta zona.



Astfel s-a ajuns ca aproape toata critica din peninsula sa coreleze productia “La Grande Bellezza” cu interpretari ce tin de epoca Silvio Berlusconi. Asta si din cauza faptului ca personajul principal este un senior frivol, ce tocmai a implinit 65 de ani. In adevar “Il Cavaliere” a marcat semnificativ mentalitatea contemporanilor sai, balansand opinia publica de la sobrietate circumstantiala, la desfrau, opulenta si abuz, in numele tolerantei. Italianul de rand, trecut in ultima etapa a vietii, a devenit receptiv si increzator in faptul ca poate avea o sansa reala, indiferent de varsta. In taina, invidia lui impotriva lui Berlusconi s-a impacat de minune cu tentatia, ori cu mandria de a ii urma exemplele.



Ca sa fim insa foarte obiectivi, filmul acesta e unul atipic pentru Paolo Sorrentino, iar daca trimiterile la Fellini sunt evidente pentru toata lumea, ceea ce nu se dezvaluie oricui sunt celelalte adnotari care acopera o arie mult mai larga de influente; una vizand autori precum Roberto Rossellini, Vittorio De Sica si Luchino Visconti, adica marii maestrii ai neorealismului italian, singura perioada in care cinematograful din cizma a stralucit pe firmamentul international prin originalitate si valoare.



Nu se intampla nimic in “La Grande Bellezza” …Niciunul dintre caractere nu pare sa aiba vreo slujba, iar cautarile lui Jeb Gambardella (Toni Servillo) capata raspunsuri mai inainte de a fi formulate. Asemeni lui Marcello, personajul omolog din “La Dolce Vita”, Jeb e nemultumit de rezultatul explorarilor sale si de esecul spiritual al socializarilor extravagante din mediul elitei, insa la el toate astea conduc catre o revigorare a spiritului artistic…Despre asta e vorba...si despre limitele decadentei in arta, raporturile ei cu avangarda..palierele de consumatori si consumatorismul..etc...



Lasand politicul de aceasta data, reteta lui Sorrentino propune o constructie in jurul catorva scene cheie, o coloana sonora plina ochi (selectata dupa exigente care imi scapa) si cadre pitoresti, intrerupte prin inserturile aluzive de care am spus. Cu unele poticneli marginale totul curge destul de fluent, iar stangaciile unor tehnici de filmare pentru care nu am la indemana o explicatie necesara acestui nivel, nu afecteaza semnificativ ansamblul realizarii. Cu putin mai multa atentie, acest film ar fi putut sa ajunga o intamplare majora in cinema, caci modul de a replica o capodopera prin interventii in conduita si motivatiile destinelor implicate, fara a altera in vreun fel mesajul, e un experiment care pana acum nu a fost niciodata valorificat la intregul sau potential.



Desi o superficialitatea condamnabila zadarniceste in unele secvente raportul imagine/muzica (punand in dificultate spectatorul si denaturnand narativul) el ramane instrumentul esential al ecranizarii si elementul care furnizeaza suportul cel mai consistent marii frumuseti pe care  Jeb o identifica in final sub forma unuei impacari cu sinele..a unei asumari a trecutului, a prezentului si a viitorului.



Un film bun, un film frumos si mai ales un film interesant; un prilej excelent de a ne reaminti de Cinecitta si de gloria filmului italian.




Du-te sa vezi marea frumusete a lui Paolo Sorrentino…pana in ultima ei secunda de proiectie..ca e cu talc.


Picanterii:



-in urma cu numai cateva ore “The Great Beauty” a primit premiul Oscar pentru cel mai bun film strain, intr-o concurenta in care doar "The Hunt/ Jagten", (Thomas Vinterberg , Danemarca) putea emite vreo pretentie.

-denumirea initiala a peliculei "L'Apparato Umano" a fost schimbata in timpul productiei, fara nicio explicatie.

-scena proiectata pe (excelenta) melodie cantata de Else Torp (scrisa de  Arvo Part) propune un traveling axial, pe o alee de parc insuficient de adanca. Regula pentru compensarea acestui neajuns consta in utilizarea unui obiectiv wide sau prin dublarea cu o transfocare. Niciunul dintre procedee nu este insa folosit, desi idea de adancime se potriveste impecabil piesei alese. In alte dati camera se intoarce pe un drum deja facut, sau pur si simplu penduleaza. In cazul in care nu e vorba de propunerea unei noi estetici, toate acestea sunt considerate greseli in scolile de cinema.

-misteriosul vecin a lui Jeb Gambardella, se cheama Moneta. el este o aluzie la celebrul mafiot Matteo Messina Denaro (moneta=denaro=moneda), dat in urmarire generala din anul 2010 si considerat unul dintre cei mai periculosi criminali aflati in libertate.

Stralucire
The Shining - Stanley Kubrick (1980)



Jack Torrance: Mr. Grady, You WERE the caretaker here.
Delbert Grady: I'm sorry to differ with you sir, but YOU are the caretaker. You've always been the caretaker. I should know sir - I've always been here.



Stricto sensu Shining este, in cosmogonia lui Stephen King, o facultate extrasenzoriala din zona psy. Una ce consta in perceptia vie a unor intamplari trecute, sau viitoare, citirea gandurilor, telekinezie, dar si in posibilitatea de a comunica la distanta cu altcineva inzestrat asemanator. Desigur, un pretext generos pentru regele neincoronat al literaturii „de groaza” , insa unul exceptional tratat in ecranizarea nuvelei din filmul de care ne ocupam azi, caci pana la urma, s-ar putea ca in The Shining  sa fie vorba numai de asta.





Aparent insa este povestea horror a trei personaje, tatal Jack, mama Wendy si copilul prescolar Danny, nevoiti sa ingrijeasca (caretaking) un hotel parasit si izolat in munte pe perioada iernii. Un hotel de clasa, cu o reputatie proasta, si in care, cu un sezon mai devreme se petrecusera lucruri inspaimantatoare si abominabile. Totul este imens si sinistru numai si prin marimea spatiilor pustii.

Fatada si parcul exterior au trebuit construite, si nu e singurul supra-efort facut. Sunt tehnici si aparatura special utilizate, filmari in zone diferite ale globului si multe dintre ele in plina furtuna de zapada. Este de departe cea mai muncita productie a lui Kubrick (a lucrat neintrerupt la ea mai bine de un an) si detine in acelasi timp si doua recorduri in premiera absoluta pentru cinema. Cel mai mare numar de duble inregistrate pentru o singura scena 137 (!) si cea mai spectaculoasa evolutie in timp: din candidat la „zmeura de aur” (cel mai slab film) la unul dintre primele 20 de locuri ale clasamentelor mondiale din toate timpurile, salt pentru care i-au trebuit insa 15 ani de zile.





Caci Shining e un film dens, extrem de greu si de compact. E o pelicula participativa.
Markerele sunt izolate, bine disimulate, iar ordinea narativului greu de reconstituit unitar.

Pentru cei care au avut norocul vizionarii de la prima proiectie, perspectiva filmului asta se schimba considerabil dintro singura scena a lui. Una care a si fost exclusa imediat dupa lansare, fiind considerata prea explicita in deznodarea story-ului, dar care te ajuta foarte mult sa poti intelege abisul productiei (absolut neobisnuit, decuparea s-a produs tarziu, in salile de proiectie, unde rolele existau deja distribuite, si s-a efectuat de catre operatori, sub indicatii precise primite de la studiourile furnizoare).

Jack ne este aratat ratacind prin labirint in viscol si ger, apoi il vedem cazut si imediat dupa, mort prin inghet. Scena care a fost inlaturata urmeaza acestei secvente, si in ea o vedem pe Mandy la spital, acolo unde este informata ca trupul sotului nu a fost niciodata gasit. Ar putea fi ceva banal, sau o inchiere menita doar sa mai condimenteze un pic plotul, insa dintr-odată ne surprindem intelegand ca este posibil ca Jack sa fi fost asimilat de trecutul hotelului si ca asta e si explicatia pozei din ultimul cadru pe care se opreste camera, si care ni-l arata intr-un grup din sala de bal, in anul 1921, adica cu circa 50 de ani anterior evenimentelor.




Dar mai mult decat asta, scena suspendata ne arunca intr-o si mai mare dilema...Este Wendy o persoana in care ne putem increde ?? Este versiunea ei cea la care filmul ar trebui sa se raporteze, asa cum am presupus ??..Nu cumva ea este cea care a alunecat in alienare si si-a imaginat ca sotul are un comportament anormal, ca are intentii criminale si ca trebuie izolat ??...Pana la urma pe cine poti sa crezi in tot acest film ?

Nu pe Danny, caci el are un mic baietel ascuns in gura, care ii dicteaza gesturi si atitudini; nu pe Jack, discreditat de viziunile sale  de problemele cu bautura.. si iata ca nici pe Wendy.





Pentru o vreme in minte ne incolteste si varianta in care Danny sa fi provocat telepatic toate halucinatiile celorlalti...mintea lui, puterile paranormale, faptul ca a fost victima a unor violente, justificand posibila interpretare.




E un echivoc total...o enigma cu multe intrari si cu nicio iesire. E acelasi labirint ca cel aflat in parcul din fata Overlook Hotel, populat cu figuri pitoresti in care se ascund insa monstrii in stare latenta, aici intrebuintat ca simbol ecou. Caci Shining zice si o astfel de poveste..cea a unei nebunii generale, ce creste tentacular cuprinzand nu numai toate personajele implicate, ci insusi hotelul despre care aflam repede ca are o viata a lui...una plina de intamplari tragice si dramatice care i-au marcat profund traiectul in timp.



Discret ne sunt sugerate insa (gazetareste) si trei explicatii tehnic posibile si plauzibile: cabin fever, first snow, delirium tremens...Prima e o forma severa de claustrare, a doua o nebunie (meteo/sezoniera) de scurta durata, iar a treia un cosmar halucinant cu viziuni si senzatii extreme, provocat de intoxicarea cu alcool, fiecare dintre ele oferind la randul ei celor inarmati cu rigoare si rigiditate, teme de speculatii si de constructii logice.





Solutia filmului nu sta insa  in aceste variante, caci Kubrick, mai mult decat orice, descrie uimitor nebunia care se insinueaza terifiant printre cele trei personaje...Si este de-a dreptul genial cum componenta horror capata atata sens in absenta repertoriului clasic de efecte traditionale: casa bantuita, cotloane obscure, chipuri descompuse, cadavre in deplasare, vampiri, varcolaci, criminali in serie, coloana sonora violenta, etc...





De fapt productia asta nici nu are vreo solutie. E doar o intamplare bizara, cu personaje extreme ce trebuie sa faca fata unor conditii deosebite, dupa cum ar putea fii numai rodul claustrarii...sau poate, numai rezultatul unor fenomene supranaturale denumite: shining-stralucire




Du-te sa vezi fantasmagoria: The Shining !

..e cel mai muncit film, al celui mai muncitor dintre regizori,  si e o treaba excelenta...


Picanterii:

-usa distrusa cu toporul de Jack este o usa adevarata, nu butaforie. In prima filmare s-a utilizat o piesa de recuzita, insa Nicholson, care in tinerete a functionat ca pompier a spulberat-o mult prea repede. Scena a fost refilmata timp de trei zile si au fost distruse 60 de usi.

-potrivit lui Stephen King, titlul filmului a fost inspirat de refrenul piesei  "Instant Karma" a grupului Plastic Ono Band, (scrisa de John Lennon), cantata de un cor: "We all shine on." Melodia l-a obsedat o lunga perioada, fara vreun motiv aparent (o auzise o singura data).

-interiorele din Overlook Hotel sunt in intregime construite in studio si reprezinta o munca titanica in care s-au amestecat imagini de la cateva sute de hoteluri vizitate special pentru asta. S-au retinut doar acele cadre care puteau ajuta sentimentului ca totul este nelocuit si/sau abandonat. In plus elementele de arhitectura sunt amestecate intre ele, in multe imagini existand ferestre acolo unde n-ar trebui, sau usi care nu duc nicaieri. Pe holurile hotelului, atunci cand Danny strabate cu tricicleta culoarele, multe obiecte de mobilier sunt inocuite de la o secventa la alta, sau pur si simplu dispar.

-pe o perioada de sase luni, peste 5000 de copi au fost intervievati pentru ocuparea rolului lui Danny. Alegerea finala a fost unanima.

-desi a declarat public ca ecranizarea nu respecta nici pe departe nuvela dupa care a fost scris scenariul, Stephen King a ramas tot timpul unul dintre cei mai aprigi sustinatori ai acestei pelicule, al carui mare fan este. Crede ca e unul dintre cele mai bune filme, insa continua sa afirme ca e vorba de altceva.

-ori de cate ori Jack intalneste personaje din trecutul hotelului, in cadru apare si o oglinda, semnificatia ei fiind posibila interpretare ca el isi vorbeste si isi adreseaza replici siesi, intr-o dedublare de care nu e constient. Alte interpretari conduc la mitul oglinzii ca poarta spre un alt univers (lewis carroll)

-Kubrick, fotograf profesionist in tinerete, a vrut sa realizeze singur poza de grup din anul 1921 a ultimului cadru, prin retusul unei imagini de epoca. rezultatele incercarilor insa, l-au determinat  sa apeleze la un studio specializat. Ulterior avea sa declare ca prelucrarea lui ar fi fost mai potrivita....

-pe toata perioada filmarilor Shelley Duvall (Wendy) s-a dovedit un personaj imposibil, care a ingreunat considerabil realizarea productiei, aducand frecvent in prag de criza atat pe regizor, cat si pe partenerii directi, inclusiv echipa de filmare. Avea sa se declare nemultumita de experienta de a participa la un film a lui Kubrick, si sa ii critice peste tot atat stilul, cat si metodele.



Making of:

Aceştia sunt The Spinal Tap
This Is Spinal Tap - Rob Reiner (1984)



Sta ascuns in ultimul vers al piesei “too old to rock and roll, too young to die”  (Jethro Tull) un minunat mesaj si o importanta concluzie: No, you're never too old to Rock'n'Roll if you're too young to die. caci, intr-adevar, e dovedit stiintific: nu esti niciodata prea batran pentru rock….






Ne tot plangem pe la colturi (ca babele tineretilor noastre) ca generatia pc-net-ului (x-z) ar fi una apocaliptica, rupta cu totul din traiectul ascendent al civilizatiei umane; ca prapastia dintre grupele de varsta s-ar fi largit si adancit dincolo de orice precedent, estimare, ori anticipare; ca tinerii de azi sunt mai introvertiti, mai violenti, mai autodestructivi si mai inculti ca niciodata..Ca nu mai citesc, nu mai merg la teatru si ca au uitat de salile de expozitie, de concerte simfonice si de opera/opereta.

Cu toate astea ei n-au facut mai nimic in apararea drepturilor lor; n-au dus protestul pana la limita lui platibila in sacrificii de vieti; n-au inventat nimic ca LSD-ul, extasy-ul, n-au facut apologia cocainei, canabisului, a morfinei, mescalinei, ori heroinei; n-au refuzat si nici respins in masa valorile umanitatii, educatia institutionalizata, ori cultura traditionala ; n-au experimentat niciodata reintoarcerea la natura, la esenta si la spirit, testand "pe viu" functionarea lor asa cum a facut asta miscarea hippy, de pilda....

Am fost mult mai rai pentru predecesorii nostrii decat ar putea vreodata fii cei de acum pentru noi

Insa pe masura ce generatia mea trantea ferm si cu zgomot tot felul de usi, mici portite se deschideau de la sine pretutindeni si ele erau singurele cai de evacuare..Oricine urma drumul trebuia sa le strabata...

Intocmai ca unui copac matur caruia inaintea primaverii ii sunt taiate toate crengile pentru a ii se forta primenirea,  printr-o renastere  mai viguroasa si mai puternica, am crescut negand si combatand, pentru a putea sfarsi acceptand si intelegand.



Cultura rock&roll ?...Sincer ?? Nu stiu cum functioneaza, insa oricum ar face asta, eficienta ei s-a dovedit in timp, una notorie.

....educatia scolastica care m-a pregatit pentru valorile poeziei a trecut pe langa mine mecanic si fara niciun efect....a trebuit sa apara folkul ca sa o pot pricepe… a fost nevoie de un Bob Dylan care sa mi-l prezinte pe Dylan Marlais Thomas, iar prin el sa ii cunosc pe William Butler Yeats, William Wordswort, Robert Burns, William Blake, George Gordon Byron, John Keats, Percy Shelly, Emily Dickinson, Walt Whitman…

Fiindca a trebuit sa ascult Emerson Lake & Palmer ca sa ma pot indrepta spre Aaron Copland, Mussorgsky, Ravel, Bach, Bernstein; a fost necesar un Rick Wakeman, ca sa ma intorc la Edvard Grieg si un Renaissance (si de rockul simfonic) ca sa pot pasi pragul salilor de concerte..in fine, am avut nevoie de un  John McLaughlin convingator, care sa-mi spuna despre Igor Fyodorovich Stravinsky.



Ma ganeam sa afirm ca acest film este o pardoie...insa nu as fi fost  pe deplin impacat...caci e mult mai mult decat atat..E achitarea unei datorii de onoare, platita regeste, chiar daca printre mijloacele rambursarii ironia si satira sunt mereu prezente.

La data aparitiei lui nu exista un grup rock Spinal Tap, iar productia despre care va vorbesc azi nu este un rockumentar. E un film artistic, in care actorii utilizati sunt si muzicieni rock. Atat.



Totul a inceput printr-o gluma a regizorului Rob Reiner dintr-un show televizat in care, incercand sa ia peste picior tendintele extreme ale fenomenului rock el inventeaza o trupa de succes pe care o pune sa maimutareasca star-simbolurile  momentului pe micile ecrane. Cum priza la public a fost una neasteptata, iar Reiner tocmai ce absolvise facultatea de regie de la UCLA, ideea transpunerii pe pelicula a venit  natural si nu a surprins pe nimeni.

Ce a surprins pe toata lumea, dar pe Rob Reiner in primul rand, e ca scenariul refuza sa se scrie asa cum a fost gandit... Toate sketchurile planificate se razvrateau in fata camerei transformandu-se in teme serioase, iar personalitatie luate in tarbaca capatau un contur idolatric inca si mai precis decat detineau deja. Insusi echipa de actori se cristaliza intr-o constinta de sine ce avea curand sa nasca de adevaratelea band-ul imaginat, caci pana la urma coloana sonora a productiei a devenit primul album al proaspatului grup heavy metal Spinal Tap.

Inca si mai uimitor e felul in care acest grup si-a capatat meteoric o audienta numeroasa...pe masura. Fanii in carne si oase, au realizat in numele trupei o discografie anterioara fictiva, un trecut inexistent, si un ciclu de turnee (intre 2000-2007) ce nu au avut niciodata loc.

Multe dintre evenimentele imaginate sunt pline de picanterii, iar altele celebrate periodic...comunitatea Spinal Tap, raspunzand astfel in aceiasi maniera proiectului, insa fara a neglija substratul elogios de plan secund al peliculei care i-a lansat.

Asta pentru ca in subsidiar filmul asta este un imn dedicat starii de spirit care s-a numit rock&roll. Ceea ce pe ecran apare ca unul dintre sutele de documentare ce isi propun sa reconstituie viata unei formatii de muzicieni, este in fapt o imensa fresca a intregului fenomen, ce a necesitat probabil multe ore de studiu, si un munte de ingeniozitate pentru criptarea materialului intr-o singura poveste.



Cand Nigel (personaj ce imprumuta copios din imaginea lui Jeff Beck) freaca corzile unei viori de cele ale chitarii sale, atitudinea  caricaturizeaza practica lui Jimmy Page de a canta la chitara (in concerte) utilizand un arcus ; multe din cuvintele, stereotipiile si gesturile lui Nigel atunci cand isi prezinta colectia de chitari sunt ale lui (Gibson) Les Paul ; Derek cantand cu o singura mana la bas, in timp ce cu cealalta agita publicul inseamna o imitatie dupa Steve Dawson de la Saxon, iar introducerea unuia dintre concerte repeta modul in care Venom facea lucrul asta. Show-ul debutand cu un calugar narator reia prezentarea de scena Iron Maiden 666, episodul Stonehenge o parodie clara la un efect butaforic utilizat in spectacolele solo de Toni Iommi si mai tarziu de Black Sabbath; scandalul copertei albumului "Smell the Glove" are si el un corespondent real ce i s-a petrecut grupului Whitesnake la lansarea LP-ului "Lovehunter"(1979); numarul mare de tobosari pe care Spinal Tap i-a tot schimbat in timp (32, dupa una din replici) ca si modul in care acestia au disparut misterios, ori au decedat dramatic, face trimitere la o diversitate de muzicieni: moarte prin exces de alcool (Kiss Moon – The Who, Jon Bonham – Led Zeppelin, Bon Scott AC/DC,) prin  inec in propria voma (Jimi Hendrix) ; prin combustie spontana..??..Niciunul, insa aici metafora vizeaza trairile excesive ale bateristilor care chiar ard pe scena daruind tot ce pot (Ginger Baker, Carl Palmer, Cozy Powell, Bill Bruford, Carmine Appice, Neil Peart, Terry Bozzio,etc).


In 82 de minute aluziile curg in fiecare secunda de proiectie ; ne regasim pe rand cu twisted sister, alice cooper, sepultura, jeff back, capability brown (scena in care in primul plan sunt trei chitari bas), anthem, motley crue, rush…you name it



Fara doar si poate una dintre cele mai haioase din film, secventa in care Nigel ii prezinta lui Bob celebrul amplificator Marshall unic pentru cele 11 pozitii ale potentiometrului de volum, ceea ce in acceptuinea rockerului este echivalent cu cel mai puternic echipament de gen, e si ea o ironie la cursa dotarilor, o actiune in care toate grupurile vremii erau angajate, publicul facand si aici o diferenta categorica si cotand in aceleasi unitati talentul cu numarul de watii, ori cel al tirurilor necesare organizarii unui concert. Cand Bob Reiner ii atrage atentia lui Nigel ca poate exista o statie mai mica, cu doar zece pozitii, dar cu un volum dublu, replica e dezarmanta : ...well these one go up to eleven.




Iarasi pamfletul coboara elegant si asupra obiceiurilor in care starurile formuleaza pretentii bizare cu ocazia fiecarui turneu. Sigur, ele tin cel mai mult de publicitate, insa vedetele chiar cred ca li se cuvin anumite privilegii, si ca au nevoie de un tratament special...scena e savuroasa..

Trupa Spinal Tap are azi o discografie de calitate modesta alcatuita din 3 albume de studio si 6 discuri single. Discografia fictiva, mult mai elaborata si mai generoasa, numara 12 albume de studio, 2 live, 2 compilatii si 19 singles (dupa parerea mea "Bent for the Rent"-1976; si "Nerve Damage"-1971; fiind cele mai reusite)



Du-te sa vezi filmul artistic This Is Spinal Tap ..iar apoi in serile cand cauti ceva care sa iti umple timpul, fa auditia discurilor din lista imaginata...ai sa gasesti acolo inestimabile aranjamente si spectaculoase solouri, impresionante si neasemuite versuri.....



Picanterii:


-In semn de pretuire si respect pentru Spinal Tap, acesta este singurul film de pe site-ul IMDb care poate fi cotat pe o scara de la 1 la….11. Toate celelalte productii putand acumula maxim 10 puncte.

-Marea majoritate a muzicienilor de marca au avut reactii neasteptate la vizionarea peliculei. Ozzy Osbourne  a crezut ca e un rockumentar adevarat, Alice Cooper a comentat lipsa de inspiratie a prezentei scenice,  Steve Dawson si-a apreciat imitatia, David Evans a plans…De ras, nu a ras nimeni

-Cele mai multe dialoguri s-au purtat liber, in afara scriptului..

-Rob Reiner  a afirmat ca numele personajului jucat de el, reporterul  Marty DiBergi, este un omagiu adus deopotriva lui  Martin Scorsese (Marty), Brian De Palma (Di), Steven Spielberg (Berg) si  Federico Fellini sau Michelangelo Antonioni.



Makin of:

Ora Lupului
Hour of the Wolf (Vargtimmen) - Ingmar Bergman (1968)




In stilul ce l-a impus istoriei cinematografiei si ajuns la  acel moment al devenirii, in care necesitatea unui experiment horror nu mai poate fi nicidecum amanata, Bergman ridica manusa si se conformeaza. Toti marii regizori pe care timpul i-a confirmat, au marturisit existenta unui asemenea prag in carierele lor, insa nu toti au si raspuns provocarii.  

Tema de fond de aceasta data ??.... zona interpreterilor "in extenso" ale Flautului Fermecat (Wolfgang Amadeus Mozart - 1791), preluata insa intr-o nota suprarealista si utilizand inca o data laitmotive folclorice si pastorale traditionale (gotice), garantat capabile sa declanseze doar prin ele insele  evocari cathartice de o impreisonanta valoare artistica. Desigur, conteaza enorm genul relatarii, insa aici Ingmar paseste pe un teren sigur.. E in elementul sau, asa ca fara nicio ezitare recurge iar la alegoria onirica, din sfera viziunilor insomniatice.

De indata ce reuseste un melanj coerent, totul incepe sa curga de la sine... si asa functioneaza acest plot.





Pe drumul ales "Ora Lupului" nu se poate constituii altfel decat intr-un film greu, ce reclama participarea intensa a laturii tale imaginative. Pelicula investeste totul in acapararea spectatorului si introduce chiar o selectie, functie de posibilitatile fiecaruia de a se plia pe hiperbola; o tehnica noua pentru publicul anilor '60, dar si una extrem de riscanta ce a facut ca in final lung metrajul sa ramana pe o pozitie neclara din punctul de vedere al modului in care a fost receptionat in piata (de critica selecta, mediocra, dar si de vulg).




Este asadar un film de groaza, cu toata recuzita necesara, in care scenele cheie se intampla cel mai frecvent in vis si in visare. Majoritatea cosmarurilor carora Alma trebuie sa le faca fata au loc in orele diminetii, dupa miezul noptii si pana la rasarit, mai exact intre 3:00 - 4:00; interval pe care Scott Fitzgerald il defineste ca "the dark night of the soul" si pe care statisticile medicale il confirma drept critic.

Bergman il denumeste Vargtimmen si il explica astfel: "It is the hour when most people die, when sleep is deepest, when nightmares are more real. It is the hour when the sleepless are haunted by their deepest fear, when ghosts and demons are most powerful. The Hour of the Wolf is also the hour when most children are born."





Nefiresc de actual Vargtimmen scormoneste si azi in participantul la proiectie, mai adanc, mai subtil si mai eficient decat majoritatea tehnicilor avansate de investigare ale psihanalizei, cu rezultate efectiv superioare ocarui exercitiu modern de evaluare psihologica; asadar nu doar vei viziona o productie geniala, ci te vei expune unui control riguros al starii tale mentale, prin tehnici ultra moderne acum mai bine de 50 de ani.

Esti gata pentru aceasta complexa incercare ? Atunci Du-te si vezi "Hour of the Wolf"... dar mai ales: ia nota despre mutatiile periculoase pe care el le-ar putea dicta in intregul tau sistem.






Ora Lupului e o productie periculoasa cinefilului..







Picanterii:

- Fara sa ofere prea multe explicatii pentru aceasta afirmatie Bergman marturiseste ca "The Hour of the Wolf" este o confesiune si ca ea are un puternic caracter personal;

- Pentru o singura data in intreaga istorie a industriei cinematografice, un plot impune o tacere quasi-unanima, si lasa totul in aer. Orice atac care a vizat calitatea indoielnica a productiei a fost violent contestat; dupa cum orice incercare de a impune story-ul ca pe o capodopera a intampinat puternice retineri. Concluzia: trebuie sa mergi de unul singur la sala pentru a urmari acest spectacol.

- Inca o data  Max von Sydow si Liv Ullmann, intruchipeaza caractere de o puternica veridicitate si intensitate... Ii vei cunoaste cu mult mai bine vizionand Vargtimmen.





Makin of:

Căpitanul Phillips
Captain Phillips - Paul Greengrass (2013)


Un grup inarmat de somalezi ataca pe apa si iau in stapanire nava de transport MV Maersk Alabama, cu gandul sa obtina in schimbul ei o suma  dolofana de bani. Ceea ce pare sa fie opera unor aventurieri de ocazie, este insa o treaba foarte serioasa, o practica curenta si o traditie locala cu ample ramificatii. Intorsaturi neasteptate ii silesc sa renunte la planul intial si sa se multumeasca cu rapirea capitanului, varianta adaptata din mers pe acelasi calapod: plata unei rascumparari.  In extremis, ei elibereaza asadar cargo-ul, incearcand sa ajunga intr-o zona sigura, cu o salupa de salvare si cu prada lor: capitanul.



Intamplarea, ce relateaza un fapt strict autentic petrecut in 2009 (si din perspectiva profesionista a documentaristului- regizorul Greengrass are o astfel de formatie de baza) ofera prilejul unor actiuni pline de suspans, atent si temeinic edificate.
Sunt patru lucruri care au facut ca acest film sa retina atentia criticii si sa promoveze pelicula in zona nominalizarilor la principalele categorii, atat pentru premiile academiei americane, cat si pentru restul formelor de aprecieri oficiale.



Primul dintre ele consta in alegoria actului de piraterie, care opune, ca si in alte dati, doua civilizatii in grade diferite ale evolutiei  si culturii. E disimulata  in story, dupa o reteta sobra si eleganta, insasi importanta comunicarii...Phillips transmite tovarasilor de echipaj (ascunsi in graba in cala)   instructiuni legate de situatia in derulare intr-un mod care nu inseamna nimic pentru rebeli (lasand "accidental" un canal deschis);  salvatorii sai, ad hoc instalati pe frecventa, primesc mesaje ascunse limbajului comun. Nu doar prin tehnici semantice, cat si prin sugestii, ori termeni de vocabular...El stie ca fiecare cuvant al sau,  si fiecare inflexiune a vocii ii va fi atent cantarita de membrii celulei de criza ce montitorizeaza evenimentele, si mai stie si despre engleza precara a atacatorilor. Totodata agresorilor le este substituita legatura radio cu sefii lor, prin clonarea acesteia cu o fantoma (neclar pe ecran, dar limpede in carte). Avansul de tehnologie (drone, radare, interceptoare audio/video, sateliti, etc.) ramane inutil in absenta accesului la informatie in timp real, iar narativul pune mare accent pe truismul asta. Caci daca stirea circula  perfect in favoarea  victimei, ea nu numai ca e inexistenta in tabara  jefuitorilor, dar devine chiar instrument de intoxicare pentru ei.




Al doilea centru de forta ar fi atmosfera creata in jurul navetei captive in care se afla ostatecul si cei ce il pazesc...E o treaba strict de cinematografie..Linistea oceanului, dispozitivul militar instituit, asteptarea, starea de incordare a celor implicati....Greengrass inregistreaza aici pasiv imagini de o mare valoare in economia filmului, si le mai si plaseaza in cel mai potrivit moment al lui, reusind formidabila conversatie dintre pacea ambientului  si gradul ridicat al tensiunilor de fond...  Asta cu putin inainte ca totul sa explodeze intr-un amalgam de cupeuri scurte, utilizand camera "din mana", zgomotul de imagine; si accelerand ritmul pana la paroxism.



In al treilea rand e rigoarea scriptului, alcatuit dupa o scriitura memorialistica a personajului principal din realitate, ce merge pana la detaliu de cadru; iar intrebuintarea unui casting din 90% debutanti vizeaza acelasi scop, obtinandu-se astfel un inalt grad de credibilitate. Efectul ???...e ca si cum ai urmari un reportaj tv, in direct.




Al patrulea moment e secventa cheie a filmului. Atat de bine facuta incat poate sustine solitar intregul demers. Cu ea ramai multa vreme in minte...Buuun, negocierile stagneaza, apoi o cotesc brusc intr-o directie periculoasa..Ca "optiune zero" intra in scena un comando SEALs de interventie rapida ce ocupa metodic si instant pozitii de control al teatrului de operatiuni...Cu miscari precise, intens exersate  si bine instruite, lunetisti experimantati, dotati cu arme automate SR-25 (atacatorii au antice AK-47)..

Un dialog monosilabic ii ajuta sa isi coordoneze eforturile..Au trei tinte si fiecare ar trebui prinsa in reticol separat si simultan prin geamurile ambarcatiunii..Controlul operatiunii supervizeaza totul..
La capatul a cinci zile de stres,  extenuati, epuizati, nervosi, cei dinauntrul barcii  fac numai greseli..De la centru se da liber tragatorilor, iar ei dupa inca un schimb scurt de replici...actioneaza. Se aude aproape o singura impuscatura... intr-o sincronizare perfecta, cele trei corpuri cad simultan ca niste saci cu nisip....Misiunea a reusit..fara niciun efect secundar neprevazut...atat de simplu si totusi atat de complicat.





Cred ca filmul nu si-a propus din start sa aduca un elogiu abnegatiei armatei americane, ori eficientei si promptitudinii ei exemplare (el nefiind o productie finantata de marina US NAVY, ori de vreo alta institutie guvernamentala). Cred ca este despre vapoare, despre ocean, despre comunicare, despre carente educationale si eroism.. Du-te si vezi un film frumos, cu doua ore de incertitudini...si afla tu insuti despre ce a fost vorba acolo..






Picanterii:

-povestea de la baza scenariului, relatata memorialistic de Richard Phillips in cartea sa "Datoria unui căpitan: Piraţi somalezi, soldaţi americani şi zile periculoase pe mare" a fost contestata de ceilalti membri ai echipajului, care l-au acuzat pe autor de deformarea intamplarilor in favoarea sa. In replica la controverse regizorul a declarat ca el a urmarit sa redea strict faptele, iar ele atesta ca in urma actului de piraterie niciunul dintre marinari nu a fost ucis sau ranit; vaporul s-a recuperat intact, la fel marfa, iar Phillips a fost singurul captiv aflat intr-un pericol adevarat si asumat.

-pentru a sporii autenticitatea prizelor de turnaj, Greengrass a apelat la tot felul de tertipuri: atacatorii somalezi s-au intalnit pentru prima data cu Tom Hanks cand se filma urcarea lor pe puntea transcontainierului, atunci, exact in acea scena; surpriza de pe chipul fiecaruia fiind una nealterata de jocul teatraL..In acelasi mod, s-au inserat in dialoguri replici de care ceilalti actori nu aveau cunostiinta, incercand sa se obtina reactii cat mai naturale si mai spontane.

-cei patru pirati de culoare au fost alesi din 700 de candidati (americani, emigranti somalezi din Minnesota), in urma unui casting ce a durat mai multe zile. Adevaratul protagonist al intamplarilor a confirmat ca asemanarea, statura, prestatia si interpretarea acestora este una aproape identica cu cea a atacatorilor reali.

-intregul personal de pe navele militare implicate in filmari a participat fara vreo retributie separata, considerandu-se ca fiecare isi face doar datoria sa si ca filmarile sunt ca un exercitiu tactic de rutina.

-cele doua pistoale care apar in film, in mainile somalezilor, sunt un Makarov si un Colt 1911; iar cuvantul "irish" este rostit de 36 de ori...

-cu acest film regizorul Paul Greengrass (Resurrected, The Theory of Flight, The Bourne Supremacy, United 93)    intrerupe o absenta din platou de 3 ani, in care a studiat cazul rapirii din toate punctele de vedere. Fratele Mark Greengrass, profesor de istorie si analist politic, i-a acordat si de aceasta data sprijinul consistent in stabilirea unor criterii de abordare, raportate la conotatii ceva mai discrete si mai ermetice (nu la indemana marelui public). Desi in acest film incearca sa faca pace, Paul Greengrass ramane pentru anumite servicii secrete si/sau organizatii guvernamentale un personaj ostil si "de evitat" (dupa marturia cutremuratoare, depusa de el prin productia   Bloody Sunday - 2002)

-barca de salvare (din care a fost eliberat, in final, capitanul Richard Phillips) este azi obiect de muzeu (National Navy UDT-SEAL Museum), alaturi de armele ce s-au intrebuintat in atacul SEALs si alte efecte militare. Cine o va vizita,  va constata cu surprindere cum gaura unuia dintre gloantele ucigase nu trece prin nicio fereastra...Aceasta indica un adevar ce nu a fost dezvaluit nici presei si nici spectatorilor ce au urmarit proiectia: s-au utilizat arme cu senzor termal, dintro tehnologie avansata si ..in general, necunosuta.

-filmul a fost un important box-office reusind incasari substantiale


making of:

Sputnik
Спутник - Egor Abramenko (2020)


   Sputnik, debutul fulminant in cinematografia mare a lui Egor Abramenko, e transpus pe ecran printr-un intro la fel de captivant: In timpul unei misiuni spatiale, doi cosmonauti sovietici (1983), aflati pe calea reintoarcerii acasa, sunt plini de freamatul reintalnirii cu cei dragi, a reluarii obiceiurilor si tabieturilor abandonate temporar… a reunirii cu acasa lor; cadrul se curma insa abrupt de ceva ce pare sa se iveasca pe unul dintre hublourile capsulei, simultan cu defectarea comenzilor. Urmeaza imediat decupajul unui spatiu larg si pustiu, in care un calaret razlet descopera epava acestei nave inauntrul careia,  dintre ocupantii ei unul e mort, iar celalalt aproape, dar….





   Aparent Abramenko, cu lectiile bine facute, pune cap la cap doar scene convertite din alte productii consacrate ale genului, ce au generat in trecut succese de public rasunatoare (Alien, The Thing, Starman). Din reteta de baza nu lipseste asadar un paria, aici  savantul discreditat si racolat de servicii la sacrificiu/reabilitare (intr-o cauza prea periculoasa pentru  oamenii de stiinta adevarati, ce ar trebui astfel protejati); si nici fiinta extraterestra ce incuba in interiorul unui individ, dar care in loc sa explodeze spectacluos din pieptul gazdei sale la momentul de final al gestatiei, prefera acum doar scurte excursii ocazionale, plecand si reintorcandu-se in corpul ocupat samavolnic noapte de noapte.




Daca intr-adevar avem de a face cu un omagiu adus productiilor de top din gama horror SF, atunci el nu poate fi etichetat decat ca unul bizar… dar si ca unul extrem de original;

Multa vreme e greu de identificat scopul narativului  in care accentul abil comutat, ramane incert si confuz,  migrand fluctuant de pe aspectul militar (toate implicatiile ce decurg din caracterul: Colonel Semiradov) si al intereselor inerente ineditului eveniment; pana la  controversatul medic cercetator Tatyana si la raporturile sale cu pacientul Konstantin, aflat in plin proces de amalgamare cu entitatea ce il locuieste.

Suntem in spatele cortinei de fier, iar personajele au fost structurate in acest context.. CCCP-ul ... Chiar si intriga, cu tot felul de meandre si motivatii ramane ancorata intr-o anume viziune ce confera story-ului un farmec nostalgic aparte.



Surprinzator tehnica generala de platou intrebuintata, impresioneaza empatic prin dezvoltarile de pe acest fundal, Egor Abramenko reusind numai din detaliile minore, insinuarea starii de tensiune ce radiaza atat o teama escaladanta, cat si o atmosfera dramatica de mare densitate rezervata doar celor mai importante reusite scenice.



Parazit sau simbiot ?? .. nu prea aflam, desi cunoastem ca o cooperare puternica exista intre gazda si ocupant. Primul ii ofera celui de al doilea un spatiu vital (in esofag, caci creatura se poate comprima substantial), iar al doilea il ajuta pe primul sa se recupereze dupa rani imposibil de vindecat. Pe de alta parte, in calatoriile sale nocturne vietatea din cer este hranita cu detinuti. Mai exact cu o secretie viscerala cauzata de frica, ce este eliberata din reflex de orice organism uman expus creaturii (asociata prin prezenta sa neobisnuita cu o imensa spaima).



Spirala cheie a plotului e fara dubii aceea a  conversatiilor dintre Tatyana si Konstantin. Sta ascuns cate un scop nedeclarat in fiecare dintre replicile ei, fiindca niciunul dintre interlocutori nu e pe deplin sincer ….si n-ar fi nimic nou in asta, dar modul de a deplasa atentia de la valoarea argumentelor si a interferentelor dintre ele spre altceva nedefinit este literalmente remarcabil.  Abramenko umbla la lumini, la planuri si ades la coloana sonora; In acest temerar demers exista chiar o tonalitate controlata a rostirilor (ce trimite la melodicitate recitarilor in stil slav din Tarkovsky). Pe acelasi calapod, dar la alta scara se regaseste si prezenta fizica a organismului nonterestru  care e destul de simplista ca infatisare si cu putine trasaturi ingrozitoare (poate chiar simpatica in unele secvente), dar care reuseste misterios sa comunice o altfel de teroare.. fiindca ATENTIE !, ea e obligata sa ingrozeasca pentru a putea avea ce manca (.... ce mai gaselnita, nu-i asa ?).

Dincolo de un moment, predictibil in mare masura, scenariul dezvolta ritmul accelerat si derularile extreme specifice horror-ului, finalul putand a fi catalogat inclusiv si ca o surpriza.. Du-te sa vezi rezolvarea asta, pentru ca ea merita deplin, insa nu uita nicio clipa ca lucrurile se petrec in toiul razboiului rece, cu sintagma "maica rusia" la putere si cu "eroismul pana la sacrificiu suprem", drept imperativ de ordine definitorie..





Picanterii:

- In ciuda faptului ca pare banal, titlul filmului a fost ales cu grija si are mai multe semnificatii majore. Este numele intaiului program spatial sovietic, cel care a plasat pentru prima data un satelit artificial pe o orbita din afara planetei noastre. Totodata, in limba rusa “sputnik” inseamna “tovarasi de drum”.. “partener de calatorie”... "companion".

- Oleg Malovichko, cel care a gandit scenariul este de profesie actor. Pentru a putea pune “in pagina” ideile sale la un nivel artistic acceptat de producatori, el a trebuit sa se asocieze cu un scriitor profesionist: Andrei Zolotarev; Pe generic, creditul e atribuit amandurora.

- Egor Abramenko este la randul sau scriitor; A filmat mai multe scurt-metraje si s-a distins ca asistent de platou si co-producator; In anumite cercuri rautacioase succesul sau este socotit suspect, si explicat pe seama posibilitatilor financiare ce i-ar fi permis sa isi treaca numele pe lucrarea altcuiva (o practica tot mai frecventa in lumea filmului de azi).




Making of:

Toamnă târzie
Akibiyori  - Late Autumn - A Calm Autumn Day -  Yasujiro Ozu (1960)



Ori de cate ori te intorci la Ozu, e ca si cum ai reveni de fiecare data in vizita la un foarte bun prieten neglijat. Totul la el este cordial, amical si familiar: ambianta, mediul creat, cadrele, actorii, vazduhul.. Asta pentru ca Yasujiro Ozu se adreseaza constant si  in mod direct doar unei anumite parti din alcatuirea ta intima.. numai acelui loc din inima rezervat exclusiv celor dragi,  apropiati sufletului, si in care pastrezi ascunse spre a nu se tocii sentimentele si emotiile tale cu adevarat profunde..



Bucuria si tristetea au gasit in sfarsit pe ecran-ul acestei calme zile de toamna calea de a se impaca si de a convietui in armonie.. Este secretul gustului dulce/amar pe care bucatariile de top au reusit sa il faca, nu “tolerabil”, ci de ravnit .. Fiindca intocmai ca in gaselnita culinara citata, drama din script radiaza in toate directiile arome contradictorii, pentru ca numai prin melanj sa poata propune o minunata licoare.



E o poveste cu trei barbati maturi, fosti camarazi de liceu, ce il comemoreaza anual pe un al patrulea, decedat. Sunt la a saptea aniversare si e clar ca multe din gandurile lor au ramas ancorate nu atat de cel disparut, cat mai ales de vaduva sa, o femeie frumoasa pe atunci si frumoasa inca si acum. Retineri din toate categoriile au contribuit la absenta curajului oricarei initiative, astfel incat oportunitatile de a forma alte cupluri s-au pierdut pe rand, irecuperabil. Acum cei trei se decid insa catre un gest pe care ei il considera elementar si cumva reparatoriu. Propunerea lor bine-voitoare se loveste insa de unul dintre paradoxurile ce guverneaza existenta umana: din ce nu e complicat, nimic nu devine in mod automat simplu...  iar din ceea ce aparent pare complex si alambicat, pot lua naştere rezolvari dintre cele mai obisnuite.  



Incercarea are suisuri si coborasuri ce pun in lumina punctual si nepartinitor atitudini diferite, dar convergente spre un scop comun. In alta parte a story-ului, si in back-stage, sunt reluate teme mai vechi ale lui Ozu: “dragostea si casatoria pot fi separate”, “datoriile parintilor fata de copii sunt interpretabile si nu neaparat reciproce”, “trebuie sa stii cand sa te retragi”... Genul acesta de dialog: prim plan/fundal contribuie subtil, prin aluzie la filmografia anterioara, in instituirea unei atmosfere de platou puternic personalizata. E ca si cum ai adauga intr-un singur roman pasajele cele mai spectaculoase alt tuturor cartilor de succes pe care le-ai publicat pana atunci, si ai construi din ele o opera noua, de mare valoare la randul ei.



Tehnicile de turnaj sunt elaborate si ingrijite, desi azi ele arata ca si cum ar fi fost incropite in pripa. De pilda in anii ’60 un ecleraj de portret intr-o baie de lumina se obtinea greu si presupunea scene extrem de scurte. La fel preluarile din unghiuri opuse (de cele mai multe ori cu o singura camera) puneau mari probleme actorilor nevoiti sa reia cat mai fidel miscari, mimici, rostiri... De pe undeva  de pe aici se exercita stilul greu de disecat a lui Yasujiro Ozu, cel ce impune spectatorului o abordare casnica, domestica si prietenoasa, deopotriva.



Facerea de bine nu e ceva la indemana oricui si nici nu poate fi impusa. Binele insusi e subiectiv, plin de mofturi si de ifose, atunci cand e observat din afara; dupa cum din interior, de cele mai multe ori e de nerecunoscut.. Du-te si vezi cum o calma zi de toamna se chinuie sa razbata prin atat de multe meandre.. dar si cu ce foloase.




Picanterii:

- in esenta sa plotul se constituie intr-o replica la lung-metrajul “Primavara Tarzie” a aceluiasi Yasujiro Ozu din 1949 (a carui cronica este prezenta in arhivele de la “Du-te si vezi”). Daca in acel film Ozu trata problema unei fete ce refuza sa se marite pentru a nu isi parasi tatal alaturi de care a crescut si de care s-a atasat puternic, aici este vorba de acelasi conflict, numai ca de data aceasta vazut din perspectiva relatiei mama / fiica. Regizorul a declarat ca era nevoie si de o astfel de interpretare tocmai pentru a explica si conjuga diferentele de trairi ale unor sentimente asemanatoare. Critica este de pare ca cele doua productii ar trebui vizionate impreuna pentru a savura intreaga lor valoare artistica.

- Titlul din japoneza “Akibiyori” inseamna corect talmacit: “O zi limpede de toamna”; Traduceri neatente,  sau grabite, au facut ca pelicula sa fie mai cunoscuta publicului ca: “Toamna Tarzie” ,  “Zi calma de toamna” , ori “O zi de toamna”, nume sub care a circulat prin cinematografe in diverse perioade.


Making of:

Dersu Uzala
Дерсу Узала, In the Jungles of Ussuri - Akira Kurosawa (1975)




Cel care a avut prilejul sa strabata padurile de unul singur a aflat cu siguranta cum acestea functioneaza  doar ca un tot unitar. Nici macar un singur tufis, nicio apa curgatoare, nicio prapastie, niciun izovor si niciunul dintre arborii mari nu reprezinta padurea; ea are un suflet unic al ei si acesta se face simtit pe toata intinderea sa. In orice colt te-ai afla spiritul padurii e prezent si foarte atent la fiecare gest pe care il faci, ajutandu-te, sau impiedicandu-te in actiunile tale, dupa bunul sau plac. In general padurile sunt ospitaliere si bine-voitoare... insa pot deveni aprige pana la cumplite.

Cateodata constiinta codrului ia forma concreta a unui bolovan, a unei creste, ori a unui parau; dupa cum ea se poate lesne ivi printr-un copac, o planta, ori printr-un animal salbatic.. si foarte rar printr-un om.




Fara sa priceapa valoarea evenimentului, o echipa de topografi ce cartografiaza zonele virgine ale tundrei (in scopul unor dezvoltari ulterioare ce o vor afecta grav, atat pe ea cat si imprejurimile sale emotionante in pitoresc) traieste o astfel de intalnire cu inima padurii, materializata printr-un vanator nomad Nanai.



Pe numele sau Dersu Uzala, acest singuratic si-a vazut in trecut familia murind si fara sa stie, in chiar acele clipe, a decedat si el. Locul gol din ambalajul uman inca activ biologic a fost imediat ocupat de sufletul padurii. Din acel moment Uzala a inceput sa descopere sensurile ascunse ale existentei, si a parcurs o tranzitie anevoioasa ce l-a transformat pas cu pas, pana la contopirea sa totala cu natura. Filmul lui Kurosawa ne ajuta doar sa presupunem acest traseu si metamorfoza subiectului, caci el incepe mult mai tarziu din momentul in care expeditia militara il  intalneste gata desavarsit.



Metaforic narativul descrie interactiunea dintre om si pustietate, relatand  descriptiv armonizarea progresiva a grupei de militarii (dizolvati in confruntarea cu necunoscutul) si acest bizar personaj primitiv. Pe masura ce incursiunea avanseaza in interiorul teritoriului evaluarile tuturora se schimba radical: Uzala e constrans sa accepte importanta si iminenta viitorului, iar misionarii sa il reconsidere radical, clasandu-l de la excentric si rudimentar direct pe palierul de individ experimentat si demn de tot respectul.



Prietenia intensa si grava ce ia nastere e magnific expusa pe ecran si simbolizeaza la randul ei comuniunea dintre individul cutezator si mediul ostil, pe seama concesiilor intelepte ale ambelor parti.



Ca in intreaga sa filmografie Akira Kurosawa (care a iubit foarte mult filmul acesta) recurge la tehnicile
ce l-au ajutat sa isi defineasca o identitate proprie. Cadrele cheie contin invariabil aceiasi succesiune de planuri, in aceiasi ordine; apoi secventele sunt alternate cu preluari largi, ce ajuta la relaxarea spectatorului ce tocmai a iesit dintr-o disputa de tip plan/contraplan tensionata si obositoare; iar proiectia contine preluari din toate conditiile atmosferice: ploaie, furtuna, viscol, zapada, zi insorita...




Cel care a avut prilejul de a strabate solitar padurile stie ca ele au fiecare cate un suflet al ei...  Cateodata el ia forma concreta a unui bolovan, a unei creste, ori a unui parau; dupa cum se poate lesne infiripa intr-un arbore, o planta, sau intr-un animal salbatic.. si foarte rar intr-un om. Du-te si vezi Dersu Uzala.. ai sa intelegi singur cum stau lucrurile din expunerea maestrului Kurosawa.



"When the river he was born in and raised in [i.e., the Japanese film industry] becomes polluted, he can't climb back upstream to lay his eggs - he has trouble making his films... One such salmon, seeing no other way, made a long journey to climb a Soviet river and give birth to some caviar. This is how my 1975 film Dersu Uzala came about. Nor do I think this is such a bad thing. But the most natural thing for a Japanese salmon to do is to lay its eggs in a Japanese river." Akira Kurosawa







Picanterii:

- Kurosawa a sperat sa poata face acest film inca din anul 1950, cand a si inceput o teribila confruntare cu adaptarea povestii lui Yury Nagibin la realitatile traditiilor nipone. Nici nu a visat macar vreodata ca va avea posibilitatea sa realizeze turnajele pe pamantul Rusiei, cu actori rusi si exact in conditiile descrise de nuvela.. Cand pe neasteptate studiourile Mosfilm i-au propus o colaborare si o finantare, in orice termeni numai pentru ca prezenta sa pe platourile sovietice sa revigoreze arta cinematografica de aici (ce intrase clar intr-o deriva neoproletcultista periculoasa) Akira a cerut expres aceasta productie.

- Atat nuvela cat si filmul sunt bazate pe jurnalele tinute de catre soldatul rus Vladimir Arseniev. Cand au fost preluate in scenariu, el le folosise deja in redactarea unui roman autobiografic modest, ce relata despre evenimentele pe care le-a trait in expeditiile de ridicare topografica a unor arii salbatice, la care a luat parte in perioada 1900-1915;

- Din cei peste 100 de actori care au participat la turnaje, au fost numai sase japonezi.

- Este primul lung metraj a lui Kurosawa inregistrat pe 70 mm.

- Au existat discutii aprige intre Mosfilm si regizor, intrucat acesta refuza sa lucreze “la norma”. Astfel durata de trei ani in care s-a infaptuit productia a deschis calea unei noi viziuni asupra creatiei in cea de a saptea arta a uniunii sovietice, foarte multe alte pelicule care i-au urmat fiind elberate de presiunea termenelor ferme.





Making  of

Jeanne Dielman
Jeanne Dielman, 23, quai du Commerce, 1080 Bruxelles - Chantal Akerman (1975)



Despre Chantal Akerman s-a afirmat elogios ca ea a inventat cu mijloace proprii si de una singura cinematograful modern. Poate exagerata, observatia nu este deloc atat de departe de adevar (precum ar parea), intrucat in filmele sale aceasta extraordinara doamna face o adevarata risipa de inovatii si de abordari nemaintalnite, ca si cum camera i-ar prilejui o extensie a simturilor gratie careia  lumea e altfel perceputa decat prin atingere, culoare, miros caldura, sau sunet. Chantal Akerman are in alcatuirea sa luciditatea platoului si pulsul turnajelor, iar suita improvizatiilor neortodoxe ce ii insotesc discursul, de aici provine; asa i-a fost posibil sa schimbe ADN-ul celei de a saptea arte...




Aprioric in Jeanne Dielman uimeste de pilda din capul locului optiunea surprinzatoare pentru formatul 1.66:1 care insa isi si justifica imediat motivele prin grija de a reda detaliul, atat de necesara compensarii  decorului sarac si a spatiilor restranse in care s-au realizat inregistrarile. Cel mai spectaculos e ca nimeni nu explica nimanui asta; ca esti facut sa pricepi de unul singur raportul, chiar daca nu stapanesti valoarea exacta a termenilor de specialitate.

Cu un  pronuntat caracter militant feminist (asa cum ne-a obisnuit) Jeanne Dielman, 23, quai du Commerce, 1080 Bruxelles relateaza egal trei zile din viata unei vaduve ce este nevoita sa isi creasca singura fiul adolescentin. In fiecare dintre ele eroina repeta acelasi ritual perpetuu cu putine abateri: in prima parte a zilei gospodareste urmand toate etapele (deretica, gateste, spala, etc), pentru ca dupa-amiezele sa se prostitueze, in scopul subzistentei. Cineasti care au propus cadre lungi ale unor situatii comune, in scopul de a divulga felul in care filmul opereaza asupra mintii, au mai fost insa niciunul de aceasta maniera atipica si persuasiva.




Existenta cotidiana a Jeannei Dielman devine interesanta nu prin continutul ei sters ci prin faptul ca ne este prezantata in timp real.. aparent fara montaje si post procesari care sa sorteze intre imagini. Simultan, prin maiestria derularii demersului narativul transpune spectatorul in locul protagonistei facandu-l sa vada si sa simta prin ochii acesteia.

Cei vizati prin acest exercitiu apasator sunt barbatii siliti astfel sa asiste, pe durata a trei ore, la viata de zi cu zi a unei reprezentante a sexului slab ce ar putea sa le fie mama, sau sotie, caci iata e pentru prima data cand o femeie reuseste sa povesteasca convingator cum e sa fi femeie.. si cat de diferit e sa fi femeie pe lumea asta.



Mesajul, cu ponderate accente de manie este totusi unul profund uman, “muierea” fiind privita ca un recipient caruia nu ii incape continutul, care are mai mult decat poate sa primeasca si nu stie ce sa faca cu surplusul. De aceea ultimele secvente schimba tot ce s-a petrecut pe ecran pana la ele si tot de aceea Jeanne Dielman sparge matritele avangardei de la care a pornit si intra glorios in randul capodoperelor de referinta. In final cele trei ore ale peliculei fac din Jeannei Dielman o alta persoana dupa cum nici noi, cei ce am asistat/participat la proiectie nu mai putem fi aceiasi.

Du-te sa vezi cum stau de fapt lucrurile cu partenerele noastre de viata fiindca desi crezi ca sti, ai sa fi din cale afara de surprins.



Picanterii

- Echipa de filmare a fost constituita numai din femei. Chantal Akerman a fost in final foarte nemultumita de colaborare si de rezultatele ei, nu pentru ca erau femei, ci pentru ca nu a avut posibilitatea sa aleaga intre ele..

- Productia a beneficiat de suportul masiv al miscarii europene pentru eliberarea femeii care in acea perioada a fost in cea mai acuta actualitate si afirmare.

- Comportamentul obsesiv prin exactitatea si repetarea fiecarui gest a fost inspirat din cotidianul mamei lui Chantal, Nathalia Akerman , fosta detinuta la Auschwitz. Pe 05.10.2015, doborata de depresia instalata in urma pierderi mamei sale, pe care o venera (si careia i-a dedicat ultimul sau film “No Home Movie”, ce avusese premiera la festivalul de la Locarno in august 2015), Chantal Anne Akerman si-a pus capat zilelor..

- Jeanne Dielman, 23, quai du Commerce, 1080 a fost socotit un lung metraj de exceptie, intre primele 100 de filme ale tuturor timpurilor (ziarul Guardian) si este material didactic in aproape toate universitatile de film din lume;




Making of:

Figuri ascunse
Hidden Figures - Theodore Melfi (2016)


Te intrebi firesc la sfarsitul proiectiei Hidden Figures, daca faptele despre care tocmai ai aflat s-au petrecut aevea, sau daca imaginatia scenaristei Allison Schroeder a zburdat libera pe taramul fanteziei pornind doar de la cateva certitudini atestate documentar. O cautare ulterioara are sa te adanceasca in confuzie prin informatii contradictorii si lacunare, dar te va lamuri repede intr-o singura directie: acest film este o minunata pledoarie pentru lupta de afirmare si emancipare a afro-americanilor, persecutati prin traditiile de ev mediu ale segregatiei rasiale (inca vie in anii ‘50-‘60 ai statelor unite).

Si mai este si o reteta despre cum poti sa iti obti drepturile civile pe calea interesului comun, a logicii elementare si a perseverentei, fara sa trebuiasca sa te cheltuiesti in gesturi eroice, popularitate, manifestatii de strada, castigarea cosimpatiei, etc..




NASA are nevoie de cele mai ascutite minti pentru a lua fata sovieticilor in cursa spatiala; sunt multe ramaneri in urma si inca si mai multe de pus la punct, asa ca nu mai e permis niciun moft. Trebuie preluati doar cei mai buni dintre cei mai buni indiferent de retineri, prejudecati, rasism, sexism, sau alte superstitii; Astfel trei matematiciene de exceptie ajung sa fie cooptate in program, desi culoare pielii lor nu este cea care sa convina anturajului in care tocmai au intrat. O lupta cu un singur obiectiv incepe pe mai multe planuri, iar determinarea, increderea si competenta sunt cele trei mari invingatoare ale confruntarii, prin rezultatul concret si extraordinar al salvarii primei misiunii spatiale (lansarea astronautului John Glenn pe orbita) de la un final catastrofal .

Karl Zielinski: Mary, a person with an engineer's mind should be an engineer. You can't be a computer the rest of your life.
Mary Jackson: Mr. Zielinski, I'm a negro woman. I'm not gonna entertain the impossible.
Karl Zielinski: And I'm a Polish Jew whose parents died in a Nazi prison camp. Now I'm standing beneath a spaceship that's going to carry an astronaut to the stars. I think we can say we are living the impossible. Let me ask you, if you were a white male, would you wish to be an engineer?
Mary Jackson: I wouldn't have to. I'd already be one.


Derularea plotului are un ritm nebun, reusind asta fara sa fie alert, sau transpus in cascade de spectaculozitate, efecte speciale, ori scene de ampla complexitate.. Practic, cele 127 de minute trec imediat si asta gratie unui model exemplar de montaj, perfect coroborat cu dialogurile si coloana sonora, la care se aduga fenomenalul joc al actorilor (datorat in parte si tariei partiturilor ce le-au fost incredintate).

De asemenea, in obtinerea atmosferei necesare Melfi utilizeaza cu dezinvoltura inclusiv contrastul cromatic; scenele din interioarele NASA avand dominante reci cu excese de alb, argintiu si tonuri grisate, in opozitie flagranta cu locuintele celor trei femei (acasa fiecareia) in care sunt evidentiate culorile calde atent balansate.



Pe un plan de subtext scriptul sugereaza paralelismul dintre discriminarea pe care eroinele trebuie sa o surclaseze (prin lupta lor de a se impune in mediul ostil al agentiei spatiale americane), vis a vis de cealalta discriminare ce functiona si mai acerb in lumea studiourilor de film din Hollywood (cateva aluzii subtile incrimineaza inclusiv persistenta acestor cutume). De altfel, marele merit a lui Melfi etalat in Hidden Figures rezida exact din geniala ingemanre a intamplarilor din centrul intrigii si ecourile lor de fundal (tratamentul discretionar de care eroinele au parte nu doar la slujba, dar si in timpul liber ca femei singure crescand copii, in vecinatati locuite de albi).

Mary Jackson: We go from being our father's daughters, to our husband's wives to our babies' mothers...

Du-te si vezi figurile ascunse ce au stat in spatele descatusarii unei categorii marginalizate a carui nou impuls nu a ajutat doar NASA, ci si intregul popor american silindu-l sa isi reconsidere limitele si barierele artificiale ce il tineau arbitrar in loc..



Al Harrison: So, er, do you think we'll get to the moon?
Katherine Johnson: We're already there, sir.


Picanterii

- Hidden Figures este particular si original prin felul in care a fost pregatit. Actritele au studiat atent documente scrise, sau inregistrate din perioada evenimentelor si au avut loc discutii ample cu toti cei care au participat la acea faza a programului NASA (si care se mai aflau in viata). Caracterele create de actori de aici au pornit si au fost apoi corectate prin marturiile colectate. Inclusiv personajele fictive au fost alcatuite, nu din imaginatie ci prin compunerea mai multor atitudini reale provenite de la persoane  cu rol secundar in echipa; In acest fel s-a reconstituit o atmosfera foarte apropiata de cea invocata dar si un sistem relational si motivational, echivalent celui de atunci;

- In acelasi spirit (care incearca sa amestece fictiunea cu intamplarile reale in beneficiul legendei) la decernarea premiului Oscar, cele trei protagoniste ale peliculei au adus-o pe scena pe Katherine Johnson (98 de ani), cea care a inspirat intreaga evocare. Intr-un moment de sublima empatie si recunostiinta, intreaga sala a aplaudat minute in sir aceasta prezenta, rasplatind astfel deopotriva si eforturile cinemaului, ce a contribuit esential la repunerea in drepturi a acelor adevarate acte de eroism ce altfel ar fi ramas intr-un quasianonimat.

- Autoarea scenariului Allison Schroeder a copilarit in apropierea Cap Canavaral. Bunici ei au lucrat impreuna pentru NASA, ea insasi avand la inceput de cariera un angajament cu agentia.

- Desi soundtrack-ul fusese foarte bine coordonat si pregatit, toate elementele sale au fost supervizate si de producatorul Pharrell Williams (o importanta autoritate a muzicii de film);



Making of:

Domnul Nimeni
Mr. Nobody - Jaco Van Dormael (2009)


Înainte de naștere, copiii își amintesc tot ce se va întâmpla în viața lor. În momentul veniri pe lume, Îngerii Uitării le șterg memoria. Îngerii sunt insa neatenti cu Nemo, permițându-i acestuia dintro neglijenta, să-și „amintească” diferitele viitoare disponibile pentru sine; iar el conformandu-se lor ajunge astfel la capatul existentei sale, abia dupa ce i-a epuizat practic toate versiunile. Pare complicat, insa nu este.



Un SF drama, in care Nemo Nobody este ultimul om muritor de pe Pamant, toti ceilalti beneficiind de o descoperire prin care moartea biologica se poate evita. Aflat in apropierea sfarsitului sau (de batranete, caci are 118 ani) si intr-o faza de avansata confuzie mentala, Nemo este de acord sa se supuna experimentelor care sa ii divulge trairile din trecut asa cum au fost. E vorba de o investigatie hipnotica si de un interviu incrucisat realizate de un psiholog si de un jurnalist. Sunt astfel identificate trei praguri decizionale de mare intensitate: la 9 ani cand parinti au divortat, la 15 ani cand s-a indragostit, si la 34 de ani cand a capatat constiinta de adult. Epatant pentru analisti, intre rezultatele cautarilor apar relevate contradictii majore si insemnate diferente, fapt ce induce credinta ca in trecuta sa viata Nemo Nobody a trait toate posibilitatile alternativelor ce i s-au oferit.



De pilda in primul segment, la 9 ani, luand act de iminenta separare a parintilor, el este silit sa decida daca sa plece cu mama aflata intr-un vagon de tren ce sta gata sa porneasca, sau sa ramana pe peron cu tatal.. Prin tehnica narativului nonliniar ne sunt prezentate ambele variante, intr-una alegerea mamei si in cealalta alegerea tatalui, cu toate dezvoltarile ulterioare ale fiecarui caz in parte, pentru ca in concluzie copilul sa prefere o a treia: forma respingerii dilemei, ce consta in fuga de amandoi. Se intampla la fel si in restul filmului, Van Dormael facand risipa de aluziile la teoria multiversului, dar promovand simultan si o curajoasa speculatie potrivit careia acesta ar fi reversibil, in sensul in care dupa depasirea unui moment critic de culme el ar imploza intr-o retrogradare catre singularitate.




Nu e o teorie absolut noua si nici macar o nuantare originala, insa aplicata plotului ea capata un sens estetic aparte, transformand ultimele secvente ale peliculei in clipe de o uriasa incarcatura emotionala. Ultimul cuvant rostit in direct de Nemo este Anne, si el  echivaleza cu confirmarea singurului destin adevarat, dintre toate diversiunile aparute in parcurs. Viata lui Nemo se deschide cu un evantai de solutii anuntate, ce se bifurca la randul sau atat cat personajul poate duce, pentru ca in final, pe ultima turnanta, privind inapoi sa nu se mai vada decat o singura carare..



Teza unui univers dezvoltat pe toate directiile si functionand concentric, incat sa permita coabitarea nestanjenita a tot ce exista, impreuna cu tot ce poate exista, suna din titlu complexa si descurajanta (in adevar ea este contestata de oamenii de stiinta tocmai pentru simplitatea sa, si pentru modul mult prea convenabil in care poate oferi raspunsuri rezonabile la principalele mistere ale neantului; cu toate astea oamenii de stiinta nu au identificat si o cale lesniciosa prin care sa explice mecanismele universurilor paralele marelui public).


Mr. Nobody propune o disertatie proprie pe aceasta tema sustinuta insa in termenii limbajului cinematografic.  Cu ce rezultate ???  Du-te sa vezi !!




Picanterii:

-Numele personajului principal “Nemo” desemneaza in latina cuvantul “Nimeni”. Citit de la coada la cap “Omen”, semnificatia este “Prezicator”. De asemenea numele iubitei lui Nemo, Anna si a ficei sale Eve se pot citi la fel din orice directie. Prin aceste artificii s-a incercat ca si in planul onomastic sa rezoneze tema principala a filmului, aceea ca timpul nu curge doar intr-o singura directie.

-Observatia lui Nemo: “Atata vreme cat nu faci o alegere, totul ramane posibil” reprezinta o alegorie la mecanica cuantelor si la experimentul pisicii, propus de fizicianul  Erwin Schrödinger in anul 1935;

-Anna, Elise si Jean sunt costumate in culori ce tin cont de raportul lor cu Nemo: Anna e imbracata in rosu (culoarea iubirii), Elise in albastru (culoarea depresiei) si Jean in galben (culoarea lasitatii);


Making of:

Comoara din Sierra Madre
The Treasure of the Sierra Madre –John Huston (1948)


“Operele de arta sunt singurele investitii carora le creste valoarea odata cu trecerea timpului” - Desi observatia apartine unor negustori, ea certifica involuntar caracterul atemporal al infaptuirii estetice si constituie probabil unul din motivele de impunerea a ei prin generatii, chiar daca dintro directie pe care demersul artistic o contesta vehement. Totodata creatia recunoscuta si acceptata, asigura la randul sau perpetuarea sistemelor functionale ale momentului din care provin nu, doar ca atestare hronica, ci ca ordine de referinta.

Asta explica de ce unele filme din perioada de aur a cinematografiei reusesc sa ramana atat de actuale si de captivante in ciuda faptului ca ea, cinematografia, a depasit in ultimul secol impresionante etape evolutive.



Vorbind de acest tip de capodopere The Treasure of the Sierra Madre intriga mai mult decat alte productii asemanatoare intrucat ea reuseste eventul dintro pozitie de ultim candidat.. Intr-adevar, la data lansarii pelicula propunea cateva revolutionare schimbari pe care critica le atacase furibund inca din faza de preproductie.

Complet atipic, marele Humphrey DeForest Bogart avea sa joace in premiera un personaj negativ, scenariul nu continea nicio poveste de dragoste, iar narativul oscila intre western si drama psihologica, o combinatie ce nu mai fusese inca testata si care nu promitea nimic bun.. Singura garantie care a sustinut proiectul si care in final l-a si facut posibil a fost numele directorului John Huston, dar chiar si acesta (tocmai intors de pe front ww2) a intampinat mari si multe dificultati in a convinge studiourile Warner pentru alocarea banilor necesari..






"I know what gold can do to men's souls'

Narativul, gravitand intre sfaturile unui batran intelept, un adult a carui lacomie tine de patologic (si in care alte doua personaje au rol de mediatori – un companion si un intrus), descrie gradual povestea unei “farse cosmice” pe care visele celor implicati trebuie sa o parcurga. O gluma amar ironica ce are insa si doza ei de amuzament. Nu e vorba nici pe departe de aventura descoperirii vreunei comori fizice, ci strict despre cum aventura lucreaza in devenirea celor ce ii participa; si mai cu seama despre felul in care ea re-modeleaza caracterele, caci iata: aurul gasit (ce are doar o importanta secundara) incepe sa scoata la iveala chipuri si atitudini ascunse pana atunci vederii; si ele sunt adevaratele motive ale fascinatiei ce radiaza de pe ecran.

"It's a great joke played on us by the lord, fate, nature or whatever"



Comoara din Sierra Madre nu e din aur; Comoara din Sierra Madre e alcatuita din  asumare, acceptare, resemnare.. compasiune, deceptie, mila si intelegere, din trairi intense si dintro forfota existentiala a carei amploare se dezvaluie spectatorului prin involutia lui  Fred C. Dobbs (eroul principal interpretat de Bogart), jalnic , speriat si egoist in plin proces de afundare spre abisul din sinea sa, acolo unde ajunge sa se dizolve in propriile iluzii.

"Conscience. What a thing! If you believe you got a conscience, it'll pester you to death. But if you don't believe you got one, what could it do to ya?"

Du-te sa vezi cum si de ce “un clasic” a suprvietuit timpului dupa o reteta ce ar fi trebuit sa il ingroape mai inainte de prima proiectie; Du-te sa vezi curajul si increderea infatisate din perspectiva altei contemporanitati; ai sa fi surprins sa constati ca arata la fel de bine si asa..


Picanterii:

- Caracterul Dobbs este cel care la- inspirat pe Steven Spielberg fabricarea celebrului personaj Indiana Jones;

- Este  filmul favorit a lui Stanley Kubrick, Robert Redford, Vince Gilligan, Oliver Stone, Paul Thomas Anderson, Sam Peckinpah. In anul 2007 Institutul de film American a cotat The Treasure of the Sierra Madre pe locul 38 al topului celor mai bune filme din toate timpurile;

- Prognozele sumbre ce anticipau o catastrofa de piata s-au adeverit in primele luni de la lansare. Desi la acea data, cu un cost de 3,5 milioane USD  aceasta a fost cea mai importanta investitie a grupului Warner Brothers  incasarile au inceput sa creasca imediat dupa, atingand un succes nemaintalnit, dar niciodata comunicat oficial;

- Distribuit in rolul lui Howard, Walter Huston, tatal lui John Huston are o prestatie de exceptie care i-a adus un premiu Oscar si care l-a facut pe Humphrey Bogart sa afirme laudativ “One Huston is bad enough, but two are murder.”

- Regizorului John Huston, a castigat cu The Treasure of the Sierra Madre  Osacrul pentru Best Director. A fost prima data in istoria Academiei in care pentru aceiasi productie premiile au fost decernate unui cuplu tata/fiu;

- Identitatea scenaristului B. Traven a ramas pana in ziua de azi un mister neelucidat. Se stie doar ca a utilizat un pseudonim el interactionand strict prin impresarul sau  Hal Croves; Nimeni altcineva nu l-a cunoscut in persoana, iar faptul ca a refuzat suma de 1000 usd pe saptamana pentru a superviza turnajele a adancit taina.

-Exasperat de platile tot mai mari pe care trebuia sa le verse in conturile lung matrajului  Jack L. Warner ar fi declarat ironic... "Yeah, they're looking for gold all right - mine!"

- Celebra replica "Badges? We ain't got no badges! We don't need no badges! I don't have to show you any stinking badges!" ocupa locul 36 in topul celor mai apreciate de catre Institutul de Film American.

- A fost primul film american turnat aproape in intregime in afara statelor unite (Mexic -Tampa);


Making of:

Maria, Regina României
Queen Marie of Romania - Alexis Cahill (2019)


Reginei Maria, născută Marie Alexandra Victoria de Saxa-Coburg și Gotha, a fost principesă de coroană, ca sotie a printului Ferdinand Viktor Albert Meinrad von Hohenzollern-Sigmaringen, iar dupa inscaunarea acestuia a devenit a doua regină a Romaniei. Pe timpul războiului si-a urmat riscant sotul refugiat in Moldova (desi s-ar fi putut retrage in Anglia natala, la adapost si in siguranta) starnind astfel in randul natiei o admiratie generala, ce s-a suprapus lesne peste  alte multiple aprecieri mai selecte, atribuite calitatii asumate si dovedite faptic de protector al artelor.




Nepoata Reginei Victoria a Marii Britanii a ramas insa in istorie drept  figura emblematica a dragostei de tara, dar si ca o persoana dotata cu o coplesitoare persuasiune si un deosebit fler diplomatic. In ciuda campaniilor de defaimare care au vizat-o concertat si permanent, s-a bucurat constant de o imensa popularitate, iar activand ca soră de caritate in spitalele militare de pe linia frontului “fara sa cunoasca frica glontului si a bombelor, ori teama si scarba fata de molima” a fost iubita si alintata  în popor cu supra numele: „mama răniților”.

O astfel de eroina de calibru international, intens simpatizata si laudativ mentionata in mai toate mediile oneste, nici nu putea sa nu ofere altceva decat un subiect solid pentru orice ecranizare, asa ca alegand un scenariu cu aceasta tema producatorii filmului au plecat inca din start cu un major avantaj.



S-a pornit la drum reconstituind cat mai exact o imagine legendara, utilizand banal in acest demers  reteta clasica si obisnuita, fara insa sa se opreasca la asta... si nici nu s-a facut numai atat.. Pelicula este de exceptie nu doar datorita imaginii impecabile, a atmosferei autentice (realizata magistral de scenografele Nora Dumitrescu si Russu Laura), ori a minutiozitatii aranjamentelor din costumatie si make-up (credit Claudia Bunea, Dominica Bogdan, Calara Tudose), sau multumita interesantelor cotituri si sublinieri ale coloanei sonore, mixate cu atata sensibilitate de Laure Bardou...

Nope.. aceasta productie fascineaza prin modul in care toate departamentele sale, ireprosabil structurate si corelate, capata un caracter de fundal aparte, neobisnuit de bine conturat, pentru a se constitui intr-o scena pe care nu este loc de  spectacol decat pentru un singur caracter.




Revelatia şi punctul cheie al lung-metrajului (ce seamana izbitor cu o realizare pentru televiziune), rezida in prestatia fulminanta a Roxanei Lupu, adanc convingatoare atat prin actorie cat si prin toate mijloacele conexe ce ii stau la dispozitie: alura, mimica, atitudine, gesturi, limbaj....



Româncă stabilita de ani de zile in Marea Britanie, aceasta doamna reuseste să faca din Regina Maria o prezenta vie si perfect credibila, plina de  energie si radiind o carisma pe care probabil numai “mama ranitilor” ar fi putut sa o exercite.

Sunt excluse din constructia rolului teatralitatea, conventionalul, schematismul, si nu e loc de niciun cliseu. Protagonista imprevizibila si naturala, emana lejer aerul majestic al regalitatii, respirand impetuozitate (asta gratie si fizicului, ce o ajuta considerabil, dar si experientei anterioare, provenita din similare activitati interpretative).



Elegantul accent balcano-britanic, adaugat limbii romane intr-un subtil melanj intens elaborat,  o aduce pe Roxana Lupu in acord cu tot ce s-a pastrat despre imaginea Reginei Maria (prin intermediul memoriilor si al putinelor inregistrari audio-video ce au dainuit) si contribuie substantial la consolidarea reconstituirii personajului, fiind fara nicio indoiala una dintre marile gaselinite ale regiei.

S-a afirmat la premiera Queen Marie of Romania ca marturia de pe ecran e atat de elocventa incat insasi eroina s-ar recunoaste acolo ca intr-un reportaj dintrun jurnal al vremii, in care ii apar inregistrari reale.. Cu multa incredere, tu, Du-te sa vezi asadar in spatele acestui exercitiu de magie cinematografica atat de reusit,  cine a fost minunata femeie plina de curaj Regina Maria, nume ce reincarca semantic definitia de constiinta nationala (fiindca aceasta excelenta pledoarie functioneaza ca un portal ce permite intoarcerea in timp).

“Se poate afirma că regina Maria a întrupat aspirațiile cele mai înalte ale conștiinței românești. Prin modul cum a influențat în 1916 intrarea României în război și din nou în 1918, când aproape numai datorită ei, regele Ferdinand nu a ratificat dezastruoasa pace de la București, regina s-a așezat ca ctitoriță a României întregite și ca una din cele mai mari figuri ale istoriei noastre naționale” - Constantin Argetoianu, unul dintre cei mai vehementi si nemilosi critici ai acestui ilustru reper de verticalite romaneasca...



Picanterii:


- cadrele au fost turnate in locatii cutreierate de Regina Maria, multe dintre ele chiar  pe unde ea a trecut și a viețuit – camere din Palatul Cotroceni, grădinile Castelului Peleș, interioare ale Castelului Pelișor (atât de drag inimii Mariei),  Hotelul Ritz din Paris, sau interiorul Palatului Versailles (acolo unde a avut loc Conferința de Pace din 1919).

- Producatorul si principalul finantator al productiei a fost Radu Apostolescu, fondator (la 4 decembrie 2001) al site-ului eMAG;

- Regina României este regizat de un britanic practic necunoscut, stabilit în Italia. Alexis Sweet Cahill, a fost descris în materialele de promovare ca regizor de reclame, documentare şi seriale de televiziune, dar şi ca fost asistent de regie al unor cineaşti ca Steven Spielberg, John Boorman, Ridley Scott, Spike Lee, sau Mike Figgis.

- Scenariul a fost scris de Brigitte Drodtloff (stabilită în Germania, dar născută în România), si supervizat de jurnalista Maria-Denise Theodoriu. Ioana Manea, prezentată ca “trainer şi life coach specializat în creativitate, cu peste 20 de ani ca director de creaţie şi strategie  în publicitate şi branding a avut un cuvant  greu in cinematografie, facand astfel ca productia sa arate mai mult ca o realizare de televiziune, cu o imagine frumoasă, departe insa de marele ecran si fara prea mari pretentii la recunoasteri din partea breslei.





Making of:

mama !
mother ! -  Darren Aronofski (2017)


Minunata expunere a directorului Darren Aronofski, filmul “mother” ne prezinta o impresionanta fresca alegorica (cu puternice aluzii biblice), formulata intr-una dintre cele mai inspirate expresii artistice. Este palid vizata conditia actuala a planetei Pamant, narativul divulgand printr-un demers indraznet (de tip manifest critic), starea de dregradare in care aceasta a ajuns din cauza nesabuitelor actiuni ale inamicului sau principal: omul.  

Personajele intrupate metaforic pe ecran, sub forma de caractere actuale, reprezinta spiritual urmatoarea distributie: "mother" este Gaia, locuinta ei reprezinta Pamantul, "Him" este Dumnezeu, "oldest son" inseamna Cain,  "younger brother"  inseamna Abel; "woman" e Eva, "man" e  Adam.. ..existand si o logica pentru care singurul nume care a transcris cu majuscula ramane cel al lui Him dupa cum exista una si in faptul ca niciunul dintre acestia nu se adreseaza celuilalt pe nume. De fapt niciun nume nu este rostit, ele aparand o singura data, la final, doar pe generic.



Decorurile fac de asemenea trimiteri destul de transparente la Gradina Edenului, iar productia abunda in simboluri religioase ori mistice, unele dintre ele fara de explicatii sau comentarii ajutatoare din partea realizatorilor.



Filmul, cu o admirabila cinematografie utilizeaza tehnici de platou specifice avangardei, unghiuri neconventionale si decupaje de marca, existand chiar si un foarte interesant melanj novator al coloanei sonore.  In aceiasi idee experimentalul este la randul sau foarte solid reprezentat, mai ales prin curioasa alegere de a relua aproape similar nu mai putin de 11 scene din House of Good and Evil (2013) a lui David Mun; ori prin obsesiva  intercalare redundanta a culori galben (fie sub forma unei licori misterioase pe care Gaia o consuma in fiecare dimineata, fie utilizand citarea unor lamai, a unei limonade, a urinei, etc); ... sau prin maniera de a sugera rezolvarea inflatiei de simboluri prin cadre complementare care sa puna la dispozitia spectatorului multiple variante de decodare a mesajului.



Povestea sfarseste asa cum a inceput (de asta data cu si pe ruinele unui incendiu devastator), dar lasa impresia ca functioneaza in bucla si ca ar putea fi permanent reluata din orice punct al sau  (un quest cinematografic armonios, indelung ravnit, insa foarte rar reusit - chiar si la case mai mari).




Planeta Pamant, violata, agresata si ucisa... Ca lumea merge neabatut spre o directie gresita la capatul careia ne asteapta un deznodamant fatal tot mai previzibil, devine pe zi ce trece evident pentru oricine... "mother", o schita prescurtata si cu iz de parodie a istoriei omenirii (in aceasta alternativa), trage un semnal de alarma avertizand realist ca s-a ajuns suficient de departe pentru ca in curand manevrele de eschiva a impactului cu nenantul sa devina inoperationale. Du-te sa vezi o relatare a sumbrelor prognoze ce il consuma pe directorul Darren Aronofsky, pentru ca ai sa regasesti in ele metaforic cele mai multe dintre angoasele si temerile tale.. si pentru ca totul este atat de bine si de frumos soptit.





Picanterii::

- Actrita Jennifer Lawrence  joaca desculta pe toata durata proiectiei. Interpretarea sa e una de mare uzura si foarte convingatoare. Avea sa se retraga din activitate mai bine de un an, dupa terminarea inregistrarilor, acuzand consumul urias de energie cheltuit la aceasta participare;

- Afisul oficial al productiei reprezinta o aluzie la cel al filmului "Rosemary's Baby " - (1968) a lui Roman Polanski.

- Actorii Brian Gleeson si Domhnall Gleeson, care interpreteaza rolurile Cain si Abel, sunt frati si in viata reala.

-  Michelle Pfeiffer  avea sa declare ca initial nu a intels nimic din script, clasificandu-l ca ermetic si ezoteric; Nici nu a incercat mai mult, acceptand insa propunerea intrucat a fost foarte atrasa de partitura care i-a fost rezervata.

- ...mai rar pentru o reprezentare intr-un festival, la premiera proiectia a fost deopotriva huiduita si aplaudata minute intregi dupa final;

- Darren Aronofsky si Jennifer Lawrence au avut o idila in perioada turnajelor, care continua si azi..

- In faza de preproductie proiectul s-a numit “Day 6” cu referire la cele sapte zile in care Dumnezeu a creat Universul;

- A fost catalogat cu un scor “F” in clasamentul CinemaScore, ceea ce corespunde celui mai prost calficativ (... unul ce se aloca extrem de rar - numai 19 pelicule "reusind" in decursul timpului aceasta contraperformanta);

- Regizor si scenarist al productiei Darren Aronofsky a declarat ca inspiratia sa pe subiect a pornit de la o serie de opere tematice, intre  care cele mai importante au fost  “The Exterminating Angel” - Luis Bunuel (1962) si  cartea  "Women and Nature" semnata de Susan Griffin in 1978.


Making of

Archive
Archive - Gavin Rothery (2020)

Film de debut al regizorului englez Gavin Rothery – “Archive” are de toate: un scenariu captivant si grozav, actori buni, o echipa de filmare ce isi face treaba constiincios, precis si impecabil, personaje puternice, surprinse exceptional in devenirea lor... Chiar si asa ritmul productiei si modul in care ne sunt prezentate mai multe evenimente semnificative pagubesc demersul si il coboara in valoare pentru a ii conferi un altfel de dimensiune, dintro perspectiva cu totul noua, dar dezavantajoasa. Este un exercitiu ce s-a mai intrebuintat in trecut, dar parca niciodata cu o atat de fățișă  încăpățânare  total lipsita de sens  .



Devoaland puternice influente din Ex Machina, Metropolis, Blade Runner si 2001 A space Odyssey, plotul ne vorbeste despre un om de stiinta aflat pe calea realizarii acelei inovatii, in masura sa duca inteligenta artificiala pe un plan superior celei umane.



Eroul principal George Almore (interpretat impunator de Theo James) si-a propus constructia unui robot capabil sa depaseasca posibilitatile fiintei pe toate palierele, si care: ATENTIE !.. sa poata gestiona inclusiv principiul liberului arbitru.



Desi locuieste solitar, intr-o facilitate izolata in care are la dispozitie laboratoare perfect dotate, el nu este singur (excelenta secventa de debut, trasa “dintro felie” ce prezinta locatia cu o iarna grea si in mijlocul unei paduri - ni se spune nipone). La dispozitia sa sunt doi asistenti androizi (J1 si J2) ce reprezinta faze preliminare ale proiectului, iar ca savant se afla in slujba unei puternice entitati, ce investeste masiv in experiment. Si mai e ceva, in subsidiar Almore se dovedeste duplicitar, el incearcand sa isi insele partenerii, caci este dedicat adaugarii in secret, la planul stabilit, a unei componente foarte personale: reinvierea prin circuitele noului robot a defunctei sale sotii.





George Almore: You sleep last night?
J3: Yes. I've been dreaming a lot. Last night I... Well I don't know if I'm dreaming or remembering. Dreams do that, don't they?

Atat in alcatuirea lui J1, cat si la cea a lui J2 au fost deja inserate experimental instructiuni ale unor tare izolate din caracterul disparutei si ele au functionat, asa ca J3 reprezinta pasul definitoriu ce va conferi automatului posibilitatea de a opta, de a alege in nume propriu si in interes personal.. Practic, in anul 2038 pe cand sufletul va mai putea fi pastrat o vreme si dupa moartea biologica, Almore intentioneaza sa incerce un fel de transplant.. Tu Du-te sa vezi cu ce rezultate, caci  story-ul, suficient de alambicat are un final cu totul neprevazut si extrem de ingenios, salvand efectiv lung metrajul de la mediocritatea la care il condamnau cele 109 minute de proiectie.





Una peste alta Archive, desi structurat pe o tesatura de influente, de care nici nu se delimiteaza, reuseste performanta putin predictibila de a se califica intr-o nota distincta si singulara in nisei sa. In acelasi timp, intreaga productie ar putea concura cu succes la premiul pentru cel mai valoros material didactic, numai si pentru felul in care s-au realizat turnajele, ce respecta pana la detaliu toate recomandarile scolastice (citeste: ca la carte)  

Pe pulp, doar o nedumerire: daca androizii vor fi vreodata apti sa dezvolte constiinte individuale si daca in acest mod au sa devina similari oamenilor, cat de important ar mai putea fi, si mai ales cui ar folosi ca toate aceste manifestari inteligente ale materiei sa fie disociate intre ele ???





Altfel, teoria posibilitatilor nesfarsite ale inteligentei artificiale, abordata din halucinantul punct de vedere al biociberneticii metafizice, cu magia ei aparte are sa iti ocupe multe ore de meditatie dupa ce ai savarsit vizionarea peliculei.




Jules Almore: There's something so comforting about a hot cup of tea - even if I can't drink it.



Du-te si vezi Archive !!


Picanterii:

- De mai multe ori in script se fac referiri la Centrul de Cercetari Black Masa; acesta este o institutie fictiva ce face parte din jocul virtual Half-Life, unde participantii il pot controla pe Gordon Freeman, personaj la fel de fictiv, ce reprezinta un savant singuratic nevoit sa faca fata de unul singur unei invazii extraterestre;

-  Masina condusa de George in amintirile sale este un DeLorean dmc12 (model devenit faimos in urma “prestatiei” sale din seria ecranizarilor "Back to the Future");

- Premiera programata pentru Martie 2020, a fost anulata din cauza pandemiei. Il locul ei o curioasa serie de proiectii pirat, incomplete si quasilegale au cutreierat netul pana cand platforma Vertical Entertaiment sa puna la dispozitie on line varianta oficiala (10 iulie 2020). Inca si mai ciudat Archive a adunat cei mai multi bani in urma prezentarii sale simultane in 266 de cinematografe din Rusia...


Making of:

Ținutul nomazilor
Nomadland - Chloé Zhao (2020)



In amandoua dintre cele doua demersuri paralele vizate in Nomadland regizoarea Zhao (despre care, cu siguranta vom mai auzi) reuseste magic si pe deplin, surprinzatoare fiind mai cu seama maniera plata si impersonala intrebuintata in acest scop.



Dominat de o nota apasator monotona, cu largi conotatii depresive,  plotul impune totusi personaje bine conturate si se detaseaza din sumbru in modul cel mai elegant posibil, prin trimiteri subtile la avantajele (nefructificate insa) ale vietii de nomad. E mai greu de explicat, insa efectul de atemporalitate care plaseaza actiunea intre istorisire si profetie, suprapus peste curentul de tip vlog in care o sumedenie de persoane sufoca de la o vreme youtube-ul cu evenimente din viata lor “on the road” (moda vandweller), confera filmului atat un destin aparte, cit si o personalitate proprie demna de invidiat.




Altfel drama celui pe care viata il arunca la granita ei, luandu-i partenerul de viata, locul de munca, traiul intr-o anumita normalitate... si caruia nu-i mai ramane decat varianta supravietuirii la limita subzistentei, este contrapusa spiritului solidar al comunitatii celor aflati in aceiasi situatie.



Impresionant pentru cunoscatori este genul in care se obtine atmosfera apasatoare si ritmul egal al proiectiei, caci sunt intrebuintate (citeste abuzate) tehnici de filmare complexe, pline de efecte empatice, dar prea putin spectaculoase pentru ecran.  

Desi lasa senzatia de lung metraj documentar, prin veridicitatea story-ului, prin realismul turnajelor ce s-au inregistrat in locatii ocupate de adevarati nomazi si cu interpretari furnizate ad-hoc direct de catre acestia, filmul lasa discret sa se vada reperele productiei cinematografice amintind exact atunci cand e cazul ca asistam la un act artistic si nu la o confesiune.



Nomadland pe care te invit: Du-te sa-l vezi, este o pledoarie pentru eliberarea prin detasare. Este promisiunea ca orice ai fii pierdut in trairea de pana acum, acel ceva se poate cumva reedita in alt format in calea pe care o mai ai de strabatut, desigur, daca perseverenta te indeamna...


Picanterii:

- pe intreaga durata a filmarilor, ce s-au realizat intr-o calatorie  prin sapte state americane in timp de patru luni, actrita Frances McDormand a locuit rulota din scenariu, in conditiile din scenariu;

- in afara celor doi eroi principali toate celelalte caractere sunt oameni ce au ales sa traiasca calatorind din loc in loc, intalniti in taberele prin care s-a trecut; numele lor sunt cele reale.

- scenariul este bazat pe fapte relatate de Jessica Bruder in romanul non-fictiv cu acelasi nume   Nomadland.

- Frances McDormand, care este si sotia regizorului Joel Coen (din Coen Bros) a pastrat anonimatul pe timpul turnajelor. Intreaga echipa de amatori nomazi nu a stiut ca are de a face cu o vedeta de la Holliwood si nici macar ca ea este actrita profesionista (desi unele suspiciuni s-au nascut in timpul catorva dintre scene)





Making of

Pielea în care trăiesc
The skin i live in - La piel que habito - Pedro Almodóvar (2011)


Experimentul unui melanj intre genul psihologic, horror, melodrama si suspans, ce aprioric se anunta ca imposibil, gaseste totusi o rezolvare in acest exercitiu de forta al genialului Almadovar.   “De vina”  este probabil strania intensitate sordida si modul in care ea insista pe seriozitatea story-ului ? Sau poate e pentru ca in noua sa manevra Pedro nu se abate niciun centimetru de la stilul personal ?? ( in care regasim constant reperele preferate de tip: intriga incalcita, abuzuri de flash-back, risipa de culoari pure in contrast, scenografie overloud, insinuari erotice de tip pervers, etc.). Sau poate e meritul a cate ceva din toate..




Un savant nebun, dedicat cercetarii ce urmareste obtinerea tesutului epidermic perfect, dar mai ales rezistent la foc (!!), dezvaluie si un tel ascuns al intreprinderilor sale, pentru atingerea caruia orice mijloc ii pare justificat: reconstituirea sotiei pierdute in incendiul declansat de un accident auto. In descrierea acestui capitol de film este abordat cu dibacie formatul “documentar” cu un neasteptat efect de  basoreliefare a plotului.

Totodata tipologia oscilanta a personajelor, impreunata alcatuirilor de cadru (instrumentele optime in mana lui  Almadovar pentru a comenta trairi) functioneaza si de aceasta data impecabil, in ciuda avalansei neobisnuite de clisee derutante, imprumutate masiv din recuzita clasica a filmelor de groaza;



Dincolo de rapiri, sechestrari, razbunari si rabufniri violente cu tenta sexuala, vrea nu vrea spectatorul este condus spre conceptele favorite si predilecte ale marelui regizor, unde sacrificiul in numele unui ideal, etalat in paralel cu lipsa de intelegere, ori de compasiune fata de cei ce ii stau in cale; dupa cum si interpretarea iubirii (erotice) strict dintro perspectiva psihopatica, sunt evocate numai pentru edificarea scenei necesare eroului principal. Despre el vrea Almadovar sa ne comunice lucruri si numai din acest simplu motiv trebuie sa recurga la intreaga tevatura.



Du-te sa vezi asadar cum Robert (foarte misto compus de Antonio Banderas si asezat in lumina de intregul demers artistic) dezvolta in alienarea sa certitudinea absoluta ca tot ce il inconjoara ii este pus la dispozitie neconditionat.  Ca misiuna sa creatoare il indreptateste sa dispuna discretionar de orice si de oricine, dupa bunul sau plac, intocmai precum copilul din rasfat, ce nu are nicio responsabilitate asumata fata de jucariile  pe care  le foloseste...




Picanterii

- Dupa primele cinci zile de turnaj, Almadovar s-a gandit ca Banderas ar trebui sa iasa de aceasta data din tiparele sale personale. Intrucat eroul pe care avea sa il interpreteze reprezenta un caracter ne mai intalnit in productiile sale, eroul principal trebuia sa fie si el cu totul diferit de cel cunoscut indeobste. Asta s-a concretizat prin reluarea intregului proiect de la zero;

- Timp de aproape zece ani Pedro Almodóvar a lucrat la  scenariul peliculei. Inspirat insa de cartea lui Thierry Jonquet a renuntat la ideile sale si a adaptat-o pe aceasta atat cat i-a stat in putinta. Intr-un interviu ulterior el avea chiar  sa declare ca mesajului nuvelistului francez l-a surprins intr-atat, incat a fost nevoit sa accepte superioritatea variantei ce nu ii apartinea. De asemenea au existat mai multe speculatii in ce priveste similitudinile cu pelicula lui  Georges Franju "Eyes Without A Face" (1960), in care este vorba tot despre un caz de desfigurare si de transplant facial.

- Cresterea  arborelui Bonsai implica un tratament nemilos aplicat prin modificarea conditiilor de nutritie si de crestere a unui copac normal, condamnandu-l pe acesta sa isi abandoneze paternul natural pentru o forma handicapata a sa (aceea de pitic). Scena in care Robert “ingrijeste” o asemenea planta, este o aluzie la tratamentul aplicat Verei.

- Denumirea pielii surogat inventate de Dr. Robert  - Gal, numele primei sotii, reprezinta o presurtare de la “Galatea” care in mitologia romana semnifica statuia realizata de sculptorul Pygmalion de care acesta se indragosteste si pe care, prin mijlocirea zeitei Venus o si aduce la viata spre a ii deveni iubita.




Making of: