Du-te si vezi... (2)

Biutiful
Biutiful - Alejandro González Iñárritu  (2010)


Desi nerafinat prin bogate experiente comune, ori prin ani lungi de conlucrare, cuplul Ianrritu - Bardem functioneaza de la prima incercare la fel de spectaculos precum celebrele perechii bine rodate, ce au marcat semnificativ lumea filmului: Herzog - Kinski, Fellini - Mastroianni, Bergman - Ullmann, Almodovar - Banderas; consolidand astfel teza ce sustine probat ca adesea, un regizor talentat nu se poate exprima artistic in cel mai bun mod decat prin prestatia actorului care vibreza in ritmuri si in intensitati complementare alor sale. Nici nu sunt prea multe alte motive pentru care ar trebui mers la drama tragica Biutiful (care in absenta celor doi ar ramne doar un simplu “ocean de nefericire”- cum a fost supranumit de critica).



Interlopul marunt Uxbal afla ca este bolnav grav si intr-o faza terminala, ca mai are foarte putin de trait; asta in contextul in care el este proaspat parasit de sotie (alcoolica, psihopata si prostituata), si se confrunta de acum inclusiv cu responsabilitatea celor doi copii minori pe care se vede nevoit sa ii creasca solitar.



Nu-s singurele sale probleme... Incurcaturile nascute din afacerile obscure pe care le gestioneaza pentru o bucata de paine, abunda, progreseaza si se agraveaza, pe masura ce  in jurul sau totul capata din ce in ce mai limpede forma unui iad autentic (prin contrast, geografic ne aflam insa in acea Barcelona pe care o stim din pliantele turistice, deci intr-un loc pitoresc).



Tocmai pe cand crezi ca de atata disperare a sosit momentul sa parasesti sala de proiectie, intervine insa magia lui Inarritu, ce prin exceptionale constructii cinematografice remodeleaza intregul mediu intunecat, transformandu-l uimitor intr-o lume aparte, foarte personala, tulburatoare si vibranta, strict prin manifestarile sale (aceiasi Barcelona, care de aceasta data e observata din unghiul interior celei dintai, deci un loc suburban si obscur).



O asemenea opozabilitate incrucisata e specifica doar marilor ecranizari, cu atat mai mult cu cat prin procedeu se obinte in final (ca bonus) si constructia unui spatiu optim pentru ca Javier Bardem sa isi poata etala la cotele cele mai ridicate uriasul sau potential actoricesc. Mai mult decat atat intr-o adevarata risipa de creativitate este adaugat schemei, fara a o supraincarca, un ingenios ecou prin contrastul dintre complexitatea caracterului Uxbal si simplitatea elementelor de plot (pe care Bardem o deplaseaza prin performanta exceptionala mult peste limitele de scenariu).



Si iata cum pe masura ce narativul se extinde, conflictul emotional din launtrul lui Uxbal se adanceste in chinurile  inechitatilor sociale amestecate cu cele ale nedreptatii divine, pentru ca pe final calea revoltei sa fie abandonata nu in favoarea unei resemnarii neputincioase, ci in aceea a unei iluminari salvatoare: a intelegerii acceptarii si chiar a aprecierii miracolului vietii intr-o atitudine de recunostinta.

Du-te sa vezi o productie deprimanta, prezentata insa intr-o maniera discordanta greu de definit; remarcabila prin valoarea poetica si impresionanta prin calitatea si subtilitatea limbajului cinematografic intrebuintat. Baga insa de seama: este un film care se instaleaza in sistemul tau si care va ramane cu tine mereu...






Picanterii:

- Inarritu a declarat ca rolul Uxbal a fost scris special pentru Javier Bardem, acesta fiind singura alegere care ii putea da sens. Daca colaborarea nu s-ar fi putut antama, intregul proiect urma sa fie abandonat.

- Intrebat despre felul in care a primit propunerea lui Inarritu,  Bardem a raspuns.  “Sunt un mare fan al operelor lui Alejandro și știam că va fi regizorul unei productii de exceptie pe baza spectacolelor pe care le-am văzut în filmele sale. Mai important decât atât, pentru că nu sunt genul de actor care înebunește cand are de a face cu nume mari din cinema, pentru mine convingator a fost materialul în sine: scenariul, frumos scris de (Inarritu), și personajul care este foarte complex cu atât de multe straturi de transmis; știam că va fi o sarcină grea, grea, dar plină de satisfacții"

- Pentru cei mai multi filmul ar putea insemna o poveste despre moarte, insa   Inarritu, insista ca el este “ ...doar o observatie a vietii din ultimul ei punct. Intrucat pentru mine viata pare cea mai atractiva in momentele ei de final.  Este ca si cum participi la petrecerea unei sarbatori de Craciun: stii ca ea se va repeta periodic; daca insa ai doar trei zile de vacanta pe plaja, atunci fiecare dintre ele te va face fericit ca esti acolo in felul ei. Asta am scris. Nu este despre moarte. E despre viata, Despre o observatie asupra vietii dintrun punct de vedere diferit. ”

- Cinematograful Rodrigo Prieto face adevarate minuni vizuale oferindu-ne palete bogate, luxuriante, dantelate de luminii și umbre, adăugând textură vizuală personajelor și poveștii deja ultra-nuanțate. Intensitatea vie care rivalizează cu emoționalul este completată de utilizarea punctuală a culorii. Totuși, unde Prieto excelează cu adevărat, este folosirea de prim-planuri care arată metodic dispariția fizică și emoțională a lui Uxbal, permițându-i astfel să isi intensifice călătoria empatică. - Lynn Elias (Networks)

- In aproape fiecare dintre cadrele cheie exista cate un obiect ce il reflecta pe Uxbal. In mai multe situatii aceasta reflexie nu corespunde miscarilor pe care le face personajul, licenta prin care este sugerata distantarea lui de realitate.



Making of:

Omul invizibil
The Invisible Man - Leigh Whannell (2020)


Cu o reteta financiara in rapoarte de invidiat (7.000.000 usd investitie, si 143.000.000 incasari) The Invisible Man  isi explica eficienta fulminanta prin generozitatea subiectului, dar si prin multitudinea / diversitate modurilor de exprimare artistica intrebuintate. Daca intr-un spectator cu o pregatire cinematografica superficiala, filmul genereaza in repetate randuri intense satisfactii scenice (prin recunoasterea unor aluzii, a unor citate, sau a unor tehnici de filmare mai deosebite), pentru cinefilul rodat proiectia devine  însemnata prin randamentul lor convertit in efecte generatoare de inspaimantare si groaza, ce suprasolicita densitatea momentelor semnificative.



Aparent regizorul Leigh Whannell nu lasa niciun amanunt neincarcat de simboluri abundente cu incarcari emotionale terifiante, ori cu trimiteri, fie ca e vorba de gesturi, de scene, de preluarea unor cadre, ori de simple obiecte; fie ca e vorba de initative ale personajelor, ori a celor din echipa de filmare. Totul pe ecran e inlantuit intr-un labirint alegoric, convergent, complex si multifunctional; meritul de necontestat al narativului fiind contributia proportionala a fiecarui procedeu utilizat in constructia, sau in consolidarea starii de tensiune si de nesigurata de care orice film horror are o nevoie vitala (ai sa iti pierzi respiratia si poate ca ai sa si tipi de cateva ori in timpul proiectiei)



Vagă replică a temei clasice (Omul Invizibil - H.G. Wells) lung metrajul lui Leigh Whannell este de asemenea important nu atat prin reinventarea plotului (dintro perspectiva mult mai moderna, extrem de actuala si ceva mai pertinenta), cat prin mesajul indirect pe care il incrimineaza coerent si unitar in subsidiarul sau: oribilitatea comportamentului domestic abuziv, prin control si dominare.



Adriane si Celine sunt un cuplu in destramare din cauza violentelor psihice si a insingurarii prin izolare careia trebuie sa ii faca fata femeia, supusa totalitarismului de tip posesiv al sotului. Dialectica prin care Adrian manipulează lucrurile minuscule, fără semnificatie directa  în viața Ceciliei, conduce la instaurarea unui conflict generalizat ce culmineaza printr-o ruptura cu un deznodamant neasteptat (unde ar putea fi vorba de o sinucidere, sau de o noua schema a relansarii relatiei).



In majoritatea lor incintele in care au loc turnaje contin preeditari, alcatuiri, si preluari cu mișcări inteligente ale camerei (orientate de Stefan Duscio), menite sa induca teama în doze logaritmice. Sunt atat de elocvente incat metoda ar trebui (si probabil ca va si ajunge sa fie) predata in scoli.



In aceasta varianta de script invizibilitatea (obtinuta tot printr-o descoperire legata de profesia practicata; atentie de data asta optician!) este mijlocul de care Adrian profita ca sa o faca pe Cecilia sa para nebuna pentru toți ceilalți (mai degraba decat sa o convingă pe aceasta de insanitatea ei), scopul urmarit fiind de a o readuce înapoi în brațele sale.



Caracteristic unui iubit excesiv si autoritar (parasit de partenera sa) si devorat de egocentrism, caracterul Adrian are totusi o involutie fireasca ce nu intereseaza plotul decat periferic; ciorba fierbe pe latura horror a productiei acolo unde ea si izbandeste exemplar. Omul invizibil ? Du-te sa-l vezi prin ochii regizorului Leigh Whannell, nu doar pentru ca are mult mai multe de aratat decat in toate celelate ecranizari precedente, ci pentru ca de aceasta data chiar are sa te socheze..



Picanterii:


- Cinematogrpherului Stefan Duscio nu i-a picat deloc bine   atentionarea lui Leigh Whannell potrivit careia acest film de groază va avea nevoie de foarte multă lumină (un om invizibil nu are motive să se ascunda în tenebre); asta deoarece directorii de imagine iubesc clar-obscurul, atunci cand inregistreaza pentru o asemenea productie. Rasplatind obedienta si devotamentul sau, Whannell  i-a facut totusi cadou scena de la mansardă in care Duscio și-a putut etala maiestria si in maniera clasica

- Efectele speciale de care pelicula face risipa au fost create digital doar in parte. Whannell a preferat sa apeleze la trucuri de studio traditionale la care tehnica computerizata a participat numai in melanj.

- Primul nume al personajului principal, Cecilia, este derivat din latinescul Caecus care înseamnă orb, sau fără ochi, aluziv la faptul ca ea nu poate vedea Omul Invizibil. In completarea parabolei, în film ea este numită frecvent „C”, ce se pronunță ca „see”.

- Filmul începe cu un prim-plan al feței Ceciliei (Elisabeth Moss) în timp ce aceasta deschide ochii. Leigh Whannell afirma ca gestul premeditat este metaforic si cu rol de premonitie la tot ce va urma pe ecran.

- În continuarea filmului din 1933, The Invisible Man Returns (1940), fratele lui Griffin se numește Frank. Aici, el este numit Tom (o referire la personajul Thomas Marvel, asistentul lui Griffin din romanul original).

- Scena in care Cecilia este tarata pe jos reprezinta reluarea unui cadru din The Conjuring (2013) si inseamna un omagiu adus acestei productii.

- Când Cecilia aruncă cu vopsea pe Adrian, textura impregnata releva ca el poartă un fel de costum ca metoda pentru invizibilitate. Versiunea originala a Omului Invizibil facea posibila transluciditatea numai in starea nuda a personajului.


Making of:

Ascuns
Caché  - Michael Haneke (2005)


Fara indoiala filmul Caché a lui Haneke este o operă desăvârșită, adresata cu dedicatie cunoscatorilor. In stilul sau caracteristic regizorul austriac face ca si pelicula asta sa fie deosebit de interesanta si impresionanta pentru orice categorie de spectatori, insa pentru cei avizati ea se constituie intr-o provocare la cel mai inalt nivel, reclamand mai mult decat o singura vizionare pentru a isi putea devoala mecanismele farmecului atat de generos si de contagios.



Mediocritate generica, cuplul Georges (Daniel Auteuil) si Anne (Juliette Binoche), cu o conduita medie, o formatie medie, apartinand unei clase medii si de varsta medie, este terorizat prin livrarile anonime si repetate ale unor videocasete ce contin dominant inregistrarile fatadei cladirii in care locuiesc. E sugerat astfel faptul ca familia se afla in monitorizarea cuiva. Benzile sunt gasite in fata portii si cateodata sosesc cu inserari de montaj neasteptate, ori insotite si de alte artefacte.

Ceea ce poate fi la fel de bine o gluma de prost gust, sau o hartuiala minora, capata insa turnura unor importante presiunii psihologice ce se rasfrange rapid peste toate personajele implicate, declansand etapizat o  criza de proportii. Aceasta este intriga de fond.



La acest punct e obligatoriu sa reamintim ca Michael Haneke, cu studii universitare in filozofie, teatru si etologie, provine dintro familie cu traditie a scenei, si ca el s-a facut remarcat in lumea filmului prin productii valoroase, eminamente sumbre, cu pozitionari critice acide la adresa societatii moderne.



Inca o data, dupa un scurt prolog,  domnia sa  ne abandoneaza in fata mai multor directii (in cazul acesta doar doua) pe care trebuie sa le investigam in continuare singuri: pe de o parte rezolvarea misterului legat de autorul expeditiei coletelor (suntem incurajati sa banuim trei dintre caractere, dar concomitent ne sunt furnizate si argumentele care anuleaza fiecare suspiciune in parte); pe de alta, evolutia efectului inregistrarilor asupra  celor implicati (nasterea si dezvoltarea unor introspectii ce ating cote abisale, cu identificarea posibilelor culpe in masura sa provoace reactia observatorului necunoscut). Niciuna, nici cealalta nu vor fi lamurite, iar Haneke ne zice de la oraz ca ele nici nu conteaza.



Într-un interviu ulterior se si declara mulțumit de confuziile din așteptările noastre. „Cei crescuți în cinematografia de masă, sunt obișnuiți cu un final care rezolvă singur lucrurile; astfel încât să poată părăsi filmul și să-l uite. Explicațiile pentru „Cache” nu sunt necesare.”

Dar credincios principiilor sale Michael Haneke nu se opreste doar la aceste gaselnite. Plotul ascunde “la vedere” inca o seama de elemente surprinzatoare, imprevizibile si derutante, asa cum este ultima secventa ce tinde sa schimbe totul, ea alaturand doua personaje ce nu ar fi trebuit sa se cunoasca intre ele. Mesajul acesta se comunica insa intr-un plan general, in care ochiul grabit nici nu poate sa il descopere cu usurinta prin aglomerarea de prezente; chiar si asa noua ipoteza nu  desluşeşte nimic, ba chiar dimpotriva ea induce o alta bucla, ce confirma si infirma la randul sau interpretari anterioare.

„Cache” este o uriasa constructie eliptica si un monumental joc de puzzle.



In fata complexitatii tehniciilor utilizate aici de Michael Haneke, un renumit critic de film crede ca a gasit cheia ascunsa a intregului demers (abia dupa a treia vizionare) si ca ea s-ar afla in modul exact de captare a imagini. O camera fixa este o camera obiectiva; O camera care se deplaseaza in timpul filmarii este una subiectiva, caci cel din spatele ei infuenteaza astfel perceptia.

Acest principiu, la fel de vechi ca insasi cea de a saptea arta, a fost comutat in „Cache” de la miscarea in spatiu, spre miscarea in timp. Atentia ne este atrasa asupra acestui fapt din scena ce reda una dintre inregistrarile de pe video-tape, unde e reprezentat un turnaj dintrun loc fix si preluarea e statica; esti indemnat sa crezi ca ar fi vorba de o fotografie, pana cand un biciclist traverseaza nonsalant cadrul  tradand atat cinematografia, cat si manipularea la care ai fost expus. In aceasta rudimentara manevra de cinema şade lexicul formulei de interpretare a intregului lung-metraj, pe care te conjur: Du-te sa-l vezi cat mai curand  ..



Caché: "este o ghicitoare înfășurată într- un mister si dosita în spatele unei enigme„ Cineva stie ceva si altcineva banuieste cam despre ce ar putea fi vorba, lasand in acest mod sa se inteleaga ca si alte forte inexplicabile si necunoscute conlucreaza cu realitatea prin mijloace convergente.. Pana la urma nu se intampla nimic in afara proceselor de constiinta...

Fiecare teorie are perfecta dreptate (dar se si inseala grosolan in egala masura) cu privire la aceleasi lucruri.. In rest, doar tu si ecranul; o extraordinara experienta ce te va apropia de tine in cel mai epatant mod posibil. Multumesc Michael Haneke.








Picanterii

- filmul nu contine decat doua redari muzicale de scurta durata, coloana de la preambulul spectacolului lui George si backgroundul petrecerii Annei.

- Este socotit (la nivel academic) unul dintre cele mai importante filme din intreaga istorie a cinematografiei.

- Tema inregistrarilor video transmise anonim este similara celei din Lost Highway – David Lynch (1997); ca exista o conexiune intre cele doua productii este confirmat si prin numele alese pentru persoanaje: Anne si Georges Laurent;

- Numele  Anne si Georges sunt aceleasi pe care Haneke le atribuie si pentru cuplul din rolurile principale ale filmului sau Amour (2012);





Making of

Fiecare se crede normal
Little Miss Sunshine  - Jonathan Dayton, Valerie Faris (2006)


Relatand o povestire tragicomica a familiei Hoover, scenariul lui Michael Arndt, (fara indoiala un veritabil talent in devenire, fiindca se afla la prima incercare), este impecabil asezat pe ecran de cuplul Jonathan Dayton si Valerie Faris (sot si sotie, la debutul pe lungmetraj).



In plot pare sa fie vorba despre ultimele zvarcoliri ale visului american, dar in fapt e mult mai mult decat atat. Este despre obsesia succesului si despre modul paradoxal in care aceasta face ca succesul odata intalnit, sa nu poata fi recunoscut; si asta pe fundalul manifestului pentru acceptul vietii asa cum este ea, si incriminand totodata goana haotica dupa fericire, care (aflam la final) se afla peste tot pe parcurs si nu trebuie cautata anume, ori cu disperare.



Niciunul dintre personaje (plasate aici in questul unui lung si ilar voiaj) nu reuseste in scopul sau, insa toti laolalta pricep cum se poate coabita cu esecul; fiecare intelege importanta aproapelui si a micilor momente.. toti realizeaza ca nu e nimic extraordinar in a fi trist, bucuros, castigator, sau perdant.. fiecare constata ca destinatia e secundara si inferiora calatoriei...

Sugestiile anuntate prin trimitere la Proust si la Nietzsche se cer cu siguranta aprofundate in cautarea subtextului, dar nu e neaparata nevoie de el. Filmul se descurca minunat si fara deslusirea intelesurilor ascunse, datorita misteriosului talent de a evoca cotidianul.



Cu un buget de 8.000.000 usd si incasari de peste 100.000.000, cu mai multe nominalizari si cateva premii importante, Little Miss Sunshine ce a pornit cu aspiratii modeste este o glorioasa izbanda, iar ceea ce il face cu adevarat exceptional rezida inexplicabil tocmai in conventionalitatea narativului. Sunt rare in cinematografie astfel de reusite si e cel putin surprinzator sa gasim asa ceva la o regie partajata, dar mai ales la una aflata in prima proba serioasa.



Este posibil ca melanjul dintre satira si tragic sa joace un rol cu mult mai insemnat, caci altfel productia nu exceleaza prin turnaje neconventionale, dialoguri intelepte, procedee atipice, ori  prin gaselnite de platou deosebite.. Dupa cum este la fel de posibil ca si experienta cuplului de directori din domeniul musicalelor sa fi influentat demersul creativ pe o componenta alternativa, cu debusee neasteptate in psihologic...? Nu stim. Stim doar ca pelicula este meritorie.. Nu iti vine a crede ?? Du-te sa vezi cu ochii tai ! ...iar cand faci asta fi foarte atent la scena participarii lui Olive din concurs, e un moment cheie de mare incarcatura emotionala ....si de o inestimabila valoare...




Picanterii

- desi inregistrarile au durat doar 30 de zile, Little Miss Sunshine a avut nevoie de cinci ani pentru a putea fi terminat, principalul motiv fiind legat de finantare;

- toate concurentele din concurs sunt personaje autentice si au participat in competitii adevarate cu aceiasi reprezentare si in aceleasi haine;

- nu mai putin de cinci mini van Volkswagen Type 2s au fost utilizate la filmari. Putin dupa premiera toti posesorii de asemenea autoturisme au fost invitati la o vizionare gratuita a productiei in Vineland Drive-In theater, City of Industry, California. 65 de VW au raspuns invitatiei.


Making of:

Întoarcerea
The Return - Возвращение - Andrey Zvyagintsev, (2003)



“We live in a box of space and time. Movies are windows in its walls. They allow us to enter other minds, not simply in the sense of identifying with the characters, although that is an important part of it, but by seeing the world as another person sees it.” Gandul ii apartine lui Roger Ebert si probabil ca se potriveste cel mai bine acestui film, a carui farmec e tare greu de explicat.



Cu o imagine curajoasa si cu putine scene de intensa incarcatura emotionala, drama psihlogica The Return face la inceput impresia unei pledoarii pentru responsabilitatile paternale si educatie; in fapt insa, plotul se constituie subsidiar intr-o radiografie a conditiei umane, de o excelenta  finete si cu rezultate dintre cele mai neasteptate..



Tatal a doi baieti puberi reapare dupa o absenta neexplicata de 12 ani si isi reintra abrupt in datoriile de parinte. Copii raspund diferit si e nevoie de o gama insemnata de metode pentru a reinoda apropierea. Intre ele se planuieste si o excursie in salbaticie, sub pretextul unei partide de pescuit .....si ea se termina tragic.. Tatal dispare exact asa cum a si reaparut, iar diaporama de generic a finalului, ce proiecteaza poze din timpul excursiei, face o trimitere inapoi la plot-ul pe care tocmai l-ai urmarit acuzandu-te subtil de superficialitatea cu care ai facut asta. Si intr-adevar, abia vazand aceste imagini imortalizate iti sunt dezvaluite, una cate una, situatiile cheie pe care le-ai parcurs cu vinovata graba..

Afli astfel cum centrul atentiei nu este fixat asa cum ai crezut pe evolutia sotului grabit sa refaca absenta, ci pe copii, pe ceea ce se intampla cu ei si in ei... iar aici sunt acoperite cele mai multe dintre alternativele posibile, avand in vedere modul diferit de reactie  a celor doi fii. Afli cum peisajul si natura sunt intrebuintate la greu, exact pentru a oferi un spatiu adecvat analizei pentru cei doi.. si pricepi inca si mai multe decat atat. Intelegi de pilda o perspectiva nebanuita a universului... si e o minune cum reuseste acest director atat de multe, cu atat de putin (filmul a costat 500.000 usd)...



Intelegi abia acum de ce a fost nevoie de doi actori infanti cu extraordinare abilitati scenice si de ce echipa de casting s-a straduit mai bine de o luna de zile, in diverse locatii din Rusia, facand auditia a nu mai putin de 600 de pretendenti, pentru a se opri la cei doi, unul din St. Petersburg si altul din Moscova.



Intr-un interviu de dupa premierea productiei Andrey Zvyagintsev avea sa declare metaforic ca misterul peliculei pleaca de la simbolul celor patru elemente. Mama se vrea Pamantul, Tatal este Apa, Andrei fratele mai mare ar fi aerul, iar Ivan mezinul focul.. Rolurile nu sunt neparat astea si se pot redistribui intre personaje, dar intentia trimiterii la elementele esentiale este una ferma.

Du-te sa vezi “The Return”, un spatiu in timp de pe o insula izolata in mijlocul unui lac...



Picanterii:

- Draftul de script dupa care s-a realizat scenariul propunea doi copii adulti (40 de ani), ce refac o poveste din tinerete prin flashbacks. De asemenea, in textul original al povestii Andrey moare. Versiunea finala s-a facut prin reinterpretarea generala premeditata a plotului, dar si prin cateva decizii de moment.

- Actorul care l-a interpretat pe Andrey , Vladimir Garin a murit la scurt timp dupa terminarea turnajelor, intr-un lac apropiat celui ce a fost utilizat in film; cu toate acestea decesul nu a fost facut public decat dupa premierea peliculei de la Venetia.

- The Return a fost nominalizat la premiile Academiei 2004, pentru categoria cel mai bun film de limba straina.

- A fost al doilea film care a primiti marele premiu Leul de Aur al Festivalului de la Venetia (2003), dupa “Copilaria lui Ivan” a lui  Andrei  Tarkovsky (1962).


Making of:

Situl
The Dig – Simone Stone (2021)


Anul 1938, Anglia, febra celui de al doilea razboi mondial, o epocala descoperire arheologica ce pleaca de la insistenta si flerul unei doamne; si care razbeste prin profesionalismul si pragmatismul unui cautator versat de artefacte. Pare un plot banal si mai multe stangacii de ecran se adauga acestui neajuns, insa niciunul dintre hibele colaterale nu reusesc sa coboare din valoarea filmului, fiindca povestea desfasurata pe mai multe planuri are lipici si mesaj consistent.



Pe main avem de a face cu o evocare nostalgica a seriozitatii si devotamentului, din perspectiva actualitatii in care  cele doua calitati par fie sa fi disparut, fie sa devina  atat de rare incat sa le putem considera pierdute.. intocmai ca pe o comoara inestimabila, ratacita spre a fi descoperita la veacuri distanta de cine stie ce alt cercetator daruit la instigarea cine stie carei capoase.



O poveste cat se poate de englezeasca, minunat etalata si cu puternic continut formator, etic si moral..Nu e prea multa cinematografie, preluarile in amplasament sunt de-a dreptul stangace, iar tehnicile de montaj ridica multe semne de intrebare... Actorii salveaza insa productia printro prestatie retinut decenta in care singura trasatura redundant reluata in diverse registre este acea a sentimentului datoriei.



Prin mai multe peripetii, ce nu iau in seama niciun orgoliu personal ci doar reusita actiunii, tezaurul este salvat si ajunge la muzeu cu singura conditie impusa ca exponatele sa fie insotite de un text elogiant meritului celui ce a facut posibila descoperirea.. ceva ce va fi insa neglijat de curatori, ca pe un detaliu minor.



Este o intamplare reala si daca ajungi la British Museum poti chiar sa admiri rezultatele acestei veritabile aventuri, cu precizarile de rigoare, care de aceasta data aduc si reparatia necesara personajului principal al intamplarii.. Du-te si vezi..


Picanterii:

- Fara legatura cu participarea sa la acest proiect, actorul Ralph Fiennes, impreuna cu fratele sau au ajutat la infiintarea unei scoli de arheologie in Cheshire. "The Poulton Research Project" este de fapt un atelier practic ce se desfasoara anual peste un sit ce a functionat ca cimitir in evul mediu, si in care pasionati, studenti sau voluntari participa la sapaturi intr-un mod academic pentru a se familiariza cu aceasta meserie;

- Este cel mai probabil ca aceasta corabie din film sa fie mormantul regelui King Rædwald (560 to 624), desi exista teorii care neaga o asemenea presupunere. Chiar si fara aceasta controversa relicvele gasite sunt cele mai importante dovezi istorice ale existentei anglo-saxonilor in spatiul britanic al epocii. Valoarea obiectelor restaurate este inestimabila nu doar monetar si ele pot fi admirate azi in totalitatea lor la British Museum.


Making of:

Sabatul surorilor
Akelarre  - Coven os Sisters – Pablo Aguero (2020)


Chiar daca vrajitoria ca profesie si preocupare a decazut considerabil de-a lungul vremii, ea continua sa ramana si azi o indeletnicire actuala, misterioasa, condamnabila si extrem de periculoasa. Studii avansate din domeniul socio-cultural confirma ca intr-o majoritate zdrobitoare omenirea continua sa se teama de aceste practici alegand sa le ocoleasca cu mare grija si atunci cand ele promit rezolvari si solutii la probleme ce par fara iesire. E astfel dovedit stiintific cum magia si magia neagra au inseminat in adancul nostru retele latente solide capabile, odata activate, sa destabilizeze orice echilibru al fiintei, intrucat ele actioneaza preponderent prin instrumente precum groaza de necunoscut si/sau spaima de persecutia spiritelor malefice.



Anul 1600, Spania. Cinci fete acuzate de erezie, anchete, interogatorii, torturi si constrangeri pentru marturisiri; acuze inventate, imperativul unui act exemplar de ardere pe rug cu orice pret. Cand isi alege subiectul din zona tenebrelor Pablo Aguero vizeaza cu intentie acest taram extrem al slabiciunilor umane, nu atat pentru valoarea sa, cat pentru multitudinea de reflexii convergente, declansate prin ea in randurile intelectului colectiv.. A modului diferit si totusi comun, in care e el perceput. O provocare de maestru...



Pe parcursul a 93 de minute regasim multe exercitii de expunere filozofica reusite, si ele au succes gratie manipularilor elegante (subtile si de nuanta) ale narativului. Nu-i vorba, scenariul lui Katel Gouillu permite lejer astfel de inflexiuni, asa dupa cum plasarea subiectului in inima procesului de afirmare al inchizitiei ofera la randul sau avantaje imense in ghidonarea demersului pe arterele psihologiei. Dar chiar si asa fascinatia acestui film, ce se intampla in cateva dintre momentele sale (suficient, caci scenele vin insotite de o uriasa incarcatura emotionala) are loc fix acolo unde derapajele te ajuta sa patrunzi in launtrul personajelor, indiferent de tabara lor. Iata cum, taman cand capeti prilejul sa devi partizan al unor ideei, al unor practici si al unor metode tipice evului mediu, la doar minute distanta tot ele te vor indigna si iti vor aparea ca grotesti, abuzive, ori incalificabile.. Si asta cu aceiasi intensitate, cu aceiasi vibratie si cu aceleasi trairi,  prin transferarea ta miraculoasa, nonsalanta si fara menajamente de cealalta parte a baricadei..



Dincolo de izbanda laturii meditative, pelicula mai este meritorie prin stilul pastoral si prin plot, fiindca rezolvarea conflictului, lasata pe ultimele cadre, se arata ca excelenta, iar pentru cei mai multi probabil ca geniala. De asemenea turnajele, realizate ingrijit, scolastic cu un eclaraj dominant  clar/obscur, bine balansat in armonia evenimentelor, ridica calitatea productiei; dupa cum montajul foarte indraznet, in raport cu ritmul adecvat impus prin traditia ecranului unor astfel de relatari, este remarcabil prin ingeniozitate si se constituie intr-o componenta valoroasa a intregului demers cinematografic din Akelarre.




Du-te sa vezi o istorie posibila, dintro istorie intamplata aevea rasei noastre..

Picanterii

- In limba spaniola Akelarre inseamna tap, dar asociat celei mai uzitate interpretari termenul il indica pe Satana, ce era ades reprezentat in literatura vremii ca un tap biped. Mai mult decat atat, prin extensie, cuvantul a capatat si conotatia de sabat al vrajitoarelor, caci sub aceasta infatisare diavolul obisnuia sa le reuneasca pe fetele alese de el in scopul de a il servi, ceremonii in care se impreuna cu acestea intr-un inflacarat ritual de initiere;
- Exista o curioasa si interesanta analogie intre felul in care proiectia isi alege perspectiva evenimentelor si lucrarea care a stat la baza scenariului scris de Katel Gouillu. Este vorba despre lucrarea medievala “Tratat de vrajitorie basca: Descrierea schimbarilor Ingerilor Rai si ai Demonilor” scrisa de preotul judecator inchiztorial Pierre la Lancre, cel mai probabil corespondentul de pe ecran al personajului Rostegui


Making of

Pasărea pictată
The Painted Bird - Václav Marhoul(2020)



     Intens mediatizat numai pe seama scandalului pe care il declanseaza constant in jurul sau, la fiecare noua lansare (parte din public paraseste sala dupa putine minute), Pasarea Pictata e un poem epic ce se reclama deopotriva din “Andrei Rublev”-ul lui Tarkovsky si din “Du-te si vezi”–ul lui Elem Klimov. Daca rezultatele experimentului nu ar fi coborate in desuetudine, de catre notorietatea uriasa a celor doua productii (una care nu prea lasa loc altor conjugari), ai fi tentat sa califici expunerea ca pe un  fericit  melanj evocativ dintre cele doua opere esentiale ale cinematografiei.



  Fiindca e intr-adevar greu sa atingi succesul, urmand carari atat de bine batatorite si scheme devenite clasice in cel mai profund sens al cuvantului, meritul directorului Václav Marhoul e remarcabil; iar datorita solutiilor de evitare a tiparelor (in conditiile in care din aceleasi motive recuzita simbolurilor indispensabile oricarui lung metraj de arta, se ingusteaza ingrijorator), prestatia regizorala se apropie curajos si neasteptat de exceptionalitate.



Fara niciun dubiu handicapul raportarii permanente la doua mari realizari ale ecranului este intrebuintat aici ca fundal, iar efectul lor de diminuare a fortei estetice, exploatat constient si inteligent, e reorientat prin mijloace metaforice  spre inalte  tinte de tip introspectiv.

Ca si in “Du-te si vezi” avem de a face cu o maturizare brusca, violenta si agresiva a unui copil astfel comutat in barbat; ca si acolo razboiul e cel ce provoaca metamorfoza si aproape dupa aceiasi schema groteasca; Precum in Andrei Rublev evenimentele ce concura la transformare sunt experiente extreme, specifice unui anumit mediu atrofic, pastoral, traite grav, redundant si contemplativ...



In periplul sau dintrun iad in altul, tanarul personaj ce inca nu are un nume (pentru ca pana la final nimeni nu i se adreseaza in mod direct lui, ci doar suitei de superstitii, prejudecati, retineri si imputari, cu care este pe rand asimilat) poposeste pret de un capitol in compania pasararului Lekh, cineva cu sange fierbinte si pasiune serioasa pentru zburatoare. E scena cheie ce explica simbolic atat titlul ales cat si semnificatia sa; si e inserata abil, fix pe la jumatea duratei de circa trei ore. Ea reprezinta totodata punctul de cotitura din care infantul paseste in adult si e transpus in narativ prin intermediul pildei: O pasare cenusie pictata cu alb pe aripi este eliberata inapoi in stolul ei, unde curand va fi ucisa. Noua infatisare o face sa fie identificata de surate drept un intrus periculos, un impostor dusmanos grupului numai din cauza aspectului ei atat de diferit.. E ceea ce pare sa i se fi intamplat eroului asezat in atentia generala a spectatorului, si dincolo de acest episod vedem cum copilul submisiv  de pana atunci, capata atitudine, riposteaza.. il vedem chiar avand initiative... A devenit altcineva.



Structurarea pe capitole (fiecare delimitandu-se de celelalte prin noi participari, anotimp, cota de grozavie) cu preluari lungi de turnaj, cadre largi in dialog cu planuri detaliu intens expresive.. Intr-un alb/negru convertit din inregistrari initiale trase color cu o rigoare scolastica si intr-o calitate de exceptie; Abundand in povesti bizare, cumplite si gratie unuia dintre montajele de inalta clasa ale decadei recente; dar si cu un important bagaj de simboluri proprii, Pasarea Pictata se incheaga drept o relatare ce se cere musai urmarita in ambientul salii de spectacol, cu echipamente adecvate exigentelor cinefile actuale. Nu viziona Pasarea Pictata pe tableta, monitor sau si mai rau pe telefonul mobil... Ar fi o crima: Du-te si vezi aceasta proiectie in locul in care ea te invita sa o descoperi la adevarata ei valoare, intrucat in universul magistral reconstituit, fiecare crampei de imagine si cel mai neinsemnat sunet sunt incarcaturi grele si inseparabile ale plotului.. dar mai ales Du-te sa vezi Pasarea Pictata fiindca ea merita....




Picanterii:



-Polonia a refuzat sa participe la realizarea productiei. Nuvela 'The Painted Bird' scrisa de polonezul evreu Jerzy Kosinski fiind intens criticata pentru modul in care ii descrie pe satenii si fermierii poloni si pentru lungi perioade de timp a fost chiar interzisa. Si daca in forma sa finala lung metrajul nu pastreaza nicio referire la faptul ca evenimentele s-ar fi petrecut in Polonia, niciun distribuitor autohton si nicio companie specializata din tara nu au dorit sa coopereze la promovarea, sau la comercializarea sa.

- De la depunerea proiectului si pana la obtinerea finantarii au fost necesari zece ani. Turnajele au durat si ele doi ani, iar post productia aproximativ un an.

- Actorul Stellan Skarsgård care a indragit intiativa regizorului Marhoul, impresionat de tenacitatea acestuia si in dorinta de a il sprijini,  a fost primul care a semnat contractul de participare pentru suma modica de 100 euro. In acelasi spirit Stellan s-a implicat in a influenta intreaga distributie incercand sa isi convinga colegii de importanta participarii la un act cinematografic de importanta majora.

- Petr Kotlár, copilul actor din rolul principal a fost supus unor riguroase teste psihologice pentru a se putea determina felul in care va reactiona la scenele cele mai tensionate ale productiei. A primit aviz favorabil.

- Personajul  Gavrila este interpretat  de catre Aleksey Kravchenko aka Flyora Gayshun din filmul lui Elem Klimov - Du-te si vezi (1985).

- Scenariul filmului s-a bazat in cea mai mare masura pe publicatiile scriitorului Jerzy Kosinski  din anii ’60, autor al unei literaturi ce abunda in grozaviile colaterale declansate de cel de al doilea razboi mondial (adica din planurile sale secundare). Kosinski a publicat  in 1965 nuvela “Painted Bird” ca pe o culegere a temelor din cele mai bune texte. A ales  forma unei calatorii autobiografice de-a lungul Poloniei, de unul singur si la varsta de numai sase ani, in razboi si in locuri  unde este nevoit sa fie martorul a numeroase acte de o cruzime nemaintalnita: incesturi, mutilari, violuri, torturi, crime si executii sumare. Ulterior s-a dovedit ca o astfel de experienta nu a existat in trecutul lui Kosinski, care impreuna cu familia sa a fost adapostit pe intreaga durata a prigoanei antisemite in locuinta unor catolici binevoitoari.



Making of

Ex  Machina
Ex Machina - Alex Garland (2015)


Sa faci o masina la fel de inteligenta ca omul nu e o idee prea buna. In cel mai inalt grad al unei asemenea reusite s-ar obtine cel mult un echipament care ar repeta intocmai individul uman, iar individul uman si intr-o varianta de top a sa va fi tot gresit, periculos, instabil si perdant. Asta afla tragic miliardarul excentric Nathan, atunci cand la capatul anilor de cercetare neintrerupta, in facilitatile sale ultrasectrete si adanc subterane din munti, obtine in urma unei suite de esecuri androidul perfect.






Intr-un mit fara varsta din India, dupa cum si in cateva povestiri mayase si sumeriene, la fel de indepartate in timp, se sugereaza ca viata biologica a fost creata pe Pamant de zei ce nu aveau suflet, intr-un scop necunoscut (poate doar experimental). Vizand probabil teoria asta, dar in sensul opus ei, scenariul Ex Machina propune o foarte interesanta ipoteza (pe care insa nu indrazneste sa o declare in termeni clari): Omenirea evolueaza strict pentru a reconstitui o rasa de inteligenta artificiala disparuta, iar odata tinta atinsa ea se poate stinge facand loc acestei rase superioare, intr-un ciclu de alternante complex si indelungat.





Intr-adevar, fiinta umana nu pare sa aiba vreun alt viitor decat extinctia, si o civilizatie de roboti isteti la minte i-ar deveni net superioara oricand. Prin programare responsabila o asemenea lume ar fi scutita de conflicte interioare, de ura, invidie, egoism.. Ferita de boli, de nevoia hranei, a caldurii, sau a frigului, a conditiilor de viata specifice biologicului.. Construita cum trebuie, o astfel de structura ar functiona unitar, puternic si eficient, fiind practic invincibila in universul cunoscut azi.





Narativul nu indrazneste insa sa aprofundeze aceasta cale marginindu-se numai sa trimita sumedenie de aluzii la ea. Nici mijloacele cinematografice nu sunt utilizate corespunzator, probabil din lipsa de profesionalism (este totusi un film independent, cu buget redus). Putinele personaje, platitudine dialogurilor, saracia decorului si o imagine cu multe probleme artistice se adauga acestor lipsuri, ce sunt insa surclasate de imprevizibilul desfasurarilor si de o anumita nota tensionata datorata elementelor de suspans echilibrat utilizate.





Antropomorful intrupat de cercetatorul rebel Nathan a izbandit. El replica impecabil omul si din acest motiv are o constiinta proprie si un reflex neconditionat in imperativul supravietuirii. Va stii cum sa foloseasca toate astea in interesul sau fara nicio remuscare fata de obstacolele pe care trebuie sa le indeprteze in cale.. Du-te sa vezi de ce poate fi in stare si mai ales ce mijloace alege, intrucat sunt initiative comune si la indemana tuturor, desi contrasteaza puternic cu ceea ce ne inchipuim cand anticipam reactiile asteptate ale unor roboti.. Du-te sa vezi cat de aproape a ajuns viitorul...







Picanterii:

- Deus ex machina (în limba latină) semnifica inițial coborârea pe scenă a actorilor ce interpretau zei, cu ajutorul unei macarale, în timpul tragediilor antice grecești.

- Plotul face referire deopotriva la temele din Pygmalion, din Frankenstein si din Furtuna lui Shakespeare, acolo unde Nathan este asimilat lui Prospero, Ava Mirandei si Caleb lui Ferdinand. Multiple trimiteri merg si in directia unor personaje biblice, Ava fiind de pilda sinonimul Evei, ori predecesoarea sa Lily cel al primei femei Lilith fabricata de Dumnezeu pentru Adam.. in timp ce Nathap este un profet al regelui David, si Caleb un spion a lui Moise trimis de acesta sa iscodeasca despre pamantul fagaduintei.

- Filmul a primit un premiu Oscar controversat pentru efecte speciale. De asemenea a socat faptul ca premiul Best Visual Effects s-a atribuit unei productii cu un budget de numai 15 millioane USD, la concurenta cu filme precum The Revenant (2015- 135 millioane USD), Mad Max: Fury Road (2015-150 millioane USD), si Star Wars: Episode VII - The Force Awakens (2015 - 200 millioane USD).




Making of:

Roma
Roma – Alfonso Cuaron (2015)


Iata cum o istorie incarcata de note autobiografice, multa tandrete, manipuland un subiect sarac in spontaneitate, cucereste ecranul numai prin maiestria transpunerii imaginilor care o alcatuiesc.

E o adevarata desfatare acest spectacol destinat predominant privirii. Si asta fiindca intr-o maniera usor surprinzatoare ingeniosul mexican Alfonso Cuaron ne apare de aceasta data certat irevocabil cu planul-secventa fixa, dar in acelasi timp obsedat (cu o tenacitate patologica) pe abundenta detaliilor fiecarui cadru... Felliniana combinatie..



Intr-adevar, camera manevrata de regizor insusi nu sta locului decat foarte rar si numai in momentele pe care acesta si le-a prevazut ca fiind deosebite; acolo unde spectatorul este asteptat sa receptioneze mesajele mediului direct in registrul sau empatic.



Povestea modesta se ia singura foarte in serios prin mijloace proprii, desi pe fond reitereaza situatii tocite, conventionale. O menajera de pozitie sociala precara, ce deserveste o familie  din clasa de mijloc, cu multi copii si numeroase probleme. Narativul are o grija deosebita de a pastra acest personaj in centrul atentiei si fix pe locul sau prestabilit de sluga: dereticand, gatind, calcand, spaland, ingrijind animalele de companie, guvernand plozii, insa permanent in limitele rolului de slujnica si nimic mai mult.. Ca nu reprezinta un caz izolat, sau vreun destin aparte, plotul o marturiseste metaforic gratie excelentului traveling racursi, in care obiectivul pleaca de pe Cloe, absorbita in una din preocuparile casnice cotidiene, pentru a urca apoi prin retragere (si largire a cadrului) catre apartamentele superioare, prin ferestrele carora vedem sumedenie de alte fete asemanatoare, toate implicate in cate o treaba gospodareasca la fel de acaparatoare...  

Un alt procedeu neobisnuit si fabulos consta in filmarile axiale pe directii schimbate concomitent in plan vertical si lateral, ce favorizeaza aparitia efectului de lentila “ghost”. In intoarcerea peste cadrele preluate deja, manevra sugereaza (prin prezenta “fantomei”) ipoteza ca aparatul de filmat stie lucruri pe care personajele nu le cunosc.



Implicarea excesiva a lui Cuaron (dupa remodelarea scenariului si preluarea misiunilor de operator/scenograf) culmineaza prin participarea sa activa si la fazele de editare ale post productiei, dovedind fara tagada ineteresul sau asiduu fata de acest proiect ...care ii iese in totul. Ca e un succes absolut o spune starea de cathartis in care suntem transpusi metodic, progresiv, pas cu pas.. Si asta, cu atat mai mult cu cat, pe durata demersului ne surprindem (in contemplarea proiectiei), sesizand nostalgic ce de vreme s-a mai scurs de cand un act artistic nu a mai reusit sa cucereasca publicul strict prin posibilitatile sale cinematografice..



De-a dreptul miraculos este si conceptul  Yalitza Aparicio Martínez, actrita  neprofesionista distribuita in rolul principal. Numesc asta “un concept”, intrucat este evidenta intentia lui Cuaron de a construi pe un teren virgin si necontaminat.. De a edifica viziunea sa proprie despre caracterul Cleo, fara nicio influenta de alta natura, fara ecouri, superstitii, amprente personale si fara aduagiri.. Un alt pariu  castigat in maniera de mare campion..



Turnat in alb si negru, dupa o reteta in care multi critici au sesizat si alte forme de comentariu subtil elevat la capodopera omonima din 1972, lung metrajul lui Alfonso Cuaron confirma la toate capitolele (inclusiv coloana sonora) si isi merita incontestabil locul pe care a reusit sa il ocupe in patrimoniul universal, fara sa astepte certificarea timpului. Du-te sa vezi (Colonia) Roma a lui Alfonso Cuaron, care desi e doar un cartier periferic din Mexico City, se constituie prin limbajul cinematografic utilizat, ca o replica pe masura la capodopera lui Fellini ...





Picanterii:

- Filmul Roma este dedicat lui Liboria "Libo" Rodriguez. Adevarata dadaca din copilarie a lui Cuaron, care mai este inca in viata.

- Singur directorul Cuaron a cunoscut intregul scenariu pe parcursul turnajelor. Actorii primeau partituri pentru urmatoarele scene de pe o zi pe alta, imediat ce programul unei sesiuni se epuiza. Regula a functionat pentru toti cei implicati, inclusiv pentru producatori. Intr-un interviu ulterior regizorul avea sa declare ca aproape 90% din scenele inregistrate corespund unor amintiri precise si confirmate din trecut.

- Roma este singurul film de limba straina care a primit vreodata premiul Oscar pentru cel mai bun Director.

- “Colonia Roma”  reprezinta un cartier marginal din Mexico City situat in partea de vest a orasului imediat dupa centrul sau istoric. Cunoscut drept un district de melanj intre categoriile instarite si cele nevoiase, azi locul e dominat de o populatie viu colorata de genul comunitatilor hipster (green vilage).

-  Yalitza Aparicio Martínez a fost aleasa pentru rolul principal "direct din strada". A acceptat propunerea lui Cuaron fiindca avea de asteptat opt luni pana sa primeasca acceptul, sau refuzul, pentru postul de profesor la care aplicase, asadar "pentru ca nu avea nimic mai bun de facut in acea perioada". Pana la fericita optiune echipa pentru casting audiase deja 110 de pretendente. Pana la fericita alegere Yalitza habar nu avea cunostiinta despre existenta unui regizor cu numele Cuaron si avea doar o cultura cinematografica superficiala. A refuzat cu indaratnicie scena in care trebuia sa se afle in prezenta nuditatii lui Jorge Antonio, fapt pentru care au fost necesare filmari speciale implicand o dublura.

- Rigoarea inregistrarilor a fost una legendara. In secventa inchiderii luminilor de catre Cloe, camera a fost repozitionata de 45 de ori.

- Guillermo de Torro a catalogat productia drept una dintre cele mai bune 5 realizari ale tuturor timpurilor.

- Dupa ce a etichetat Roma ca pe cel mai bun film al anului 2018, Pedro Almodovar avea sa adauge: "nu e vorba despre un spectacol, ci despre anularea temporara a unor spectatori pe o perioada de doua ore".

- Potrivit cinematographerului Emmanuel Lubezki, colaboratorul de baza a lui Cuaron in toate marile sale succese avea sa declare dupa vizionare “ it feels like the camera and the cinematography are not there to illustrate; they are the film itself”  - ramane netradus.

- Silabisit invers “Roma’ formeaza cuvantul “Amor”, adica termenul spaniol (latin) pentru iubire



Making of:

Parazit
Parasite - Bong Joon-Ho (2019)


      A fost denumit mai in gluma, mai in serios, un film al scarilor, intrucat exista o ferma analogie intre redundantele imagini reprezentand diverse scari si sensul figurat al cuvantului ce se refera la ierarhia sociala (cele doua interpretari sunt alternate inspirat si reprezinta intr-adevar un centru de atentie pe care se insaileaza story-ul). Interesant cum si apartamentul locuit de principalele personaje a fost plasat jumatate la subsol, jumatate la suprafata, sugerand ca din punctul de vedere al ascensiunii el este pozitionat intre doua lumi. S-a mai spus despre aceasta pelicula ca ea ar fi cea mai semnificativa realizare cinematografica a secolului 21, iar daca aruncam o scurta privire peste palmaresul de premii obtinute, intelegem lesne si de ce a fost unanim catalogat astfel.





Adevarul adevarat este ca termenul ‘capodopera” se reincarca semantic atunci cand este chemat sa  aprecieze aceasta productie de exceptie si chiar iti bate obrazul pentru usurinta cu care l-ai intrebuintat pana acum. E un pamflet ? ...o comedie a erorilor ? ..o satira ? Poate ca in prima sa jumatate e cate un pic din toate; partea a doua insa spulbera orice posibila incadrare si este o adevarata minune felul in care regizorul Bong reuseste sa controleze narativul ce pare sa se destrame de acum in fiecare moment al sau.

Sunt desfasurari abrupte, cu imprevizibile turnuri intr-o permanenta stare de tensiune, cele mai multe din faptele de pe ecran corespunzand unui context relatat doar partial pana sa se produca, insa odata intamplate contin in ele toate elementele care sa le justifice; un exercitiu alambicat ce nu aglomereaza deloc demersul pastrand insa un ritm alert.





Si nu e doar povestea. Niciun aspect nu e lasat deoparte. Exista o impresionanta cinematografie cu o lista nesfarsita de simboluri, practic fiecare cadru beneficiind de o atenta incarcare, intr-o ordine acomodata pentru a rezona cu intriga. Parabolele ce decurg din relatia om bogat, om sarac sunt declinate sub aspecte nebanuite, iar din acest motiv plotul emana un paradoxal melanj de influente depresive si optimiste in masuri egale.





Orice incercare de a relata insasi ideea de scenariu, mai mult decat s-a spus aici pana acum, ar fi o impietate si o blasfemie: la o astfel de proiectie este strict necesar sa te prezinti fara idei preconcepute si fara o informare prealabila. E obligatoriu. Du-te si vezi asadar Parazit fara sa afli mai multe despre el decat ca el chiar este o veritabila capodopera.







Picanterii:

- Titlul filmului constituie o referință inteligentă la sfârșitul sau. Un parazit este un organism care se atașează la o gazdă și se hrănește din interiorul acelei gazde. Deoarece nu poate câștiga avere, tatăl este obligat să se hrănească din bogăția și resursele unei familii mult mai bogate,  în timp ce locuiește în interiorul casei lor.

- Declarația lui Bong Joon Ho: „Pentru oameni persoanele de conditie diferita, să trăiască împreună în același spațiu nu este deloc ușor. A devenit din ce în ce mai greu, în această lume tristă, că relațiile umane bazate pe coexistență, sau simbioză, sa nu se poata menține departe de o relație parazitară cu o altă persoană. În mijlocul unei astfel de lumi, cine poate condamna o familie blocată în luptă pentru supraviețuire și să o numească parazita? Nu au fost paraziți de la început. sunt vecinii, prietenii și colegii noștri, care au fost pur și simplu împinși la marginea unei prăpăstii. Filmul este o astfel de descriere a unor oameni obișnuiți care cad într-o agitație inevitabilă;  este o comedie fără clovni, o tragedie fără ticăloși, toate ducând la o încurcătură violentă și la o prabusire pe scări. Sunteți cu toți invitați asadar la o  tragicomedie feroce, de neoprit. "

- Există mai multe scene în care se pot numera 10 scaune la masa de cină a familiei bogate. Ele  promoveaza simbolul că bogații au mai mult decât ar avea nevoie.

- Cineastul Bong Joon Ho a explicat sfârșitul filmului și a dezmințit ideea că Ki-woo ar putea fi vreodată capabil să devină suficient de bogat pentru a cumpăra casa care să-i permită tatălui său să iasă din buncărul subteran: „Poate dacă filmul s-ar sfârși acolo unde ei se îmbrățișează, publicul își poate imagina: „Oh, este posibil ca el să cumpere acea casă...”, dar camera coboară în demisol. Destul de crud și de trist, insa am crezut că este o interactiune reala și sincera cu publicul. Știti și știu - știm cu toții că acest copil nu va putea cumpăra vreodata locuinta. Am simțit doar că sinceritatea ar fi cea mai potrivita solutie pentru final, chiar dacă il face trist."

- Editorul de imagine Jinmo Yang si-a facut treaba utilizand programul Final Cut Pro 7 (pe care Apple nu il mai sustine din anul 2011) utilizand un calculator updatat ultima data la inceputul anului 2014. A primit o nominalizare la premiul Academiei Americane de Film pentru treaba facuta astfel.

- Parasite omagiaza in mod aluziv opera lui Alfred Hitchcock prin foarte multe scari si nu mai putin de 14 preluari prin ferestre, ce sugereaza atat voyeurismul cat si schimbul intre alternantele de nivel impuse de plot. Paternitatea tehnicii este incontestabila si contribuie masiv la manipularea spectatorului; De asemenea sunt evidente influentele fratilor Coen si a lui Scorsese in turnajele scenelor lungi ce comporta dialoguri , dupa cum cursivitatea actiunii aminteste in mod flagrant de Mad Max Fury Road (2015) a lui George Miller despre care directorul Bong spunea: “That movie never stops, all physical action and movement, it just keeps going going going, but all the background information and story occurs quite naturally”




Making of:

Ultimele zile ale lui Sophie Scholl
Sophie Scholl, Die Letzten Tage - Marc Rothemund (2005)


Forta de a avea curajul sa fi tu insuti, mai ales intr-un context ostil libertatii de afirmare, ofera celui ce o incearca acea multumire sufleteasca, care la o adica il poate ajuta sa intre impacat si in moarte. Este cazul  Sophiei Scholl, activist anti-nazist si pro-pacifist, care ajunge sa fie ghilotinata pentru raspandirea de manifeste impotriva razboiului, intr-o Germanie imperialista, controlata de Gestapo si de totalitarism.

Arestata, anchetata, judecata, condamnata si executata in numai sase zile de detentie, tanara de 21 de ani despre care istoria universala abia isi aminteste, e o eroina puternica cu un caracter minunat. Actrita Julia Jentsch chiar izbuteste pe acest fond un rol impresionant, amestecand ingenios naturaletea, inocenta varstei cu inflacararea idealista. Prin opozitie si in replica, dar cam pe acelasi palier, Alexander Helt intrupeaza in anchetatorul Robert Mohr un personaj magistral, de factura hipnotica si intr-o evolutie graduala, pe masura ce isi depaseste convingerile de la nevinovatie, pana la certitudinea culpabilitatii.



In unul dintre cele mai bune acte ale productiei, cel in care Sophie primeste vizita de adio a parintilor, spectacolul e total; dar el nu depaseste cu mult restul narativului. Chiar si atunci cand aparent doar bate pasul pe loc, nivelul productiei ramane mereu in zona superlativelor.

Ultimele zile ale lui Sophie Scholl este despre atitudine, incredere si devotament; despre cutezanta si dârzenie si mai cu seama despre pericolul indiferentei (din acest punct de vedere filmul reusind o actualitate nesperata).



Explorand episodul existental fnal al unor eroi, regizorul Marc Rothemund reuseste sa surprinda colateral si ultimele zvacniri de regim hitlerist. Productia a fost catalogata in acest sens drept una dintre cele mai riguroase radiografii a descompunerii nazismului, descrisa prin ochiul camerei de inregistrat numai cu instrumentul contrapunerii sfidarii protestatare peste disproportia maniei de raspuns.



De asemenea surprinde in modul cel mai fericit si felul in care subtextul abunda in trimiteri subtile la evolutiile istorice ulterioare, cunoscute azi, dar nebanuite atunci. Filmul este povestit în întregime din punctul de vedere al lui Sophie, ceea ce îi conferă o atmosferă aparte. Deși este o mincinoasă versata, care nu arată niciodată cea mai mică ezitare în răspunsurile sale spontane, inevitabil dovezile se adună împotriva ei facand-o sa proclame cu mândrie corectitudinea rezistenței sale neviolente impotriva celui de al treilea Reich. Du-te sa vezi cum au fost Ultimele zile ale lui Sophie Scholl





Picanterii:

- scena executiei a fost filmata intr-o morga adevarata producand un efect puternic asupra echipei.

-intreaga intamplare relatata in plot s-a petrecut in numai 5 zile, intre 17 si 22 februarie 1943.

- in prologul peliculei se face urmatorul anunt:  „Scenariul se bazează pe fapte istorice, transcrieri încă nepublicate și pe noi interviuri ale martorilor ramasi in viata”

- „Datorită lui Helmut von Moltke, cel de-al 6-lea pliant al Trandafirului Alb a ajuns în Anglia prin Scandinavia. La mijlocul anului 1943, milioane de exemplare au fost aruncate de către avioanele aliate peste Germania. Acum purtau titlul: Un pliant german, Manifestul Studenților din München . "



Making of:

Lamb
Lamb - Valdimar Jóhannsson (2021)




     Esti tentat sa crezi ca regizorul Johannsson si-a propus sa destructureze prin acest lung metraj un plot aleatoriu in unicul scop de a experimenta evidentierea mijloacelor cinematografice. Procedeul este unul extrem de interesant atunci cand e profesionist aplicat, numai ca in cazul de fata lucrurile nu stau deloc asa. Exista in acest film si un scenariu de a doua instanta, care la randul sau este unul valoros, desi pe cu totul alt palier decat cel la care te astepti, asta fiindca “Lamb” e un fel de ghiveci intre sf, horror, drama si in mare masura mister.





Un animal hibrid, jumatate om jumatate oaie, se naste in staulul unei ferme izolate, producand nu atat neliniste, cat suita unor sentimente neobisnuite. Tanara familie care e astfel daruita interpreteaza gestul ca pe o binecuvantare si o compensare in contul copilului abia pierdut. Se nasc conflicte precum cel generat de invidia dintre mama adopitiva umana si mama naturala ovina; dupa cum incadrarea nou nascutei e atribuita diferit in fiecare dintre cele doua categorii. Atmosfera medievala e totusi edificata in spatiul zilelor noastre, iar contrastul generat prin contrapunere devine important pe fondul pastoral al evenimentelor.







Ca si cum nu ar fi indeajuns lucrurile se complica inca si mai serios prin aparitia unei entitati bizare ce pare sa joace un rol semnificativ  in segmente ale intrigii nerelatate; si e excelent cum Valdimar Johannssen nu dezvolta aceasta directie (multumindu-se numai sa o anunte) pentru a evita elegant alunecarea peliculei catre banalitatiile ce sufoca genul.






Alcatuit la confruntarea a numai catorva personaje slab creionate (cu o contributie actoriceasca  modesta), beneficiind de un debut impresionant si un final dezamagitor, miza e complet transferata in favoarea elementului surpriza contand insa mult si pe imagine (alternanta dintre spatiile largi si filmarile indoor instituind un farmecul aparte).





Lamb surprinde. E principala dimensiune pentru care jurilul de la Cannes a aruncat peste acest material o anumita privire si pentru care recomandarea Du-te sa vezi si tu despre ce este vorba, isi are rostul ei si aici..



Picanterii:

- Noomi Rapace, actrita de rol principal, si-a pregatit intens participarea la aceasta realizare. A locuit o perioada in Islanda, in care a invatat felul vietii dintro ferma, asistand inclusiv la nasterea unor miei.

- Este cel mai important film Islandez al tuturor timpurilor si a insemnat in acelasi timp si cel mai profitabil eveniment cinematografic cu incasari de peste 1 000 000 usd, in prima saptamana de proiectie


- Filmul a fost produs de  Bela Tarr si Noomi Rapace




Making of: