Vesti din Povesti

Pana la machipicchu se ajunge pe jos ?

Uite ce-am gasit in retea: nu este o destinatie turistica care ti se ofera pe tava. Trebuie sa depui ceva efort daca vrei sa vezi Machu Picchu, sa suferi putin de la drumul greu si sa fii pregatit pentru o vreme imprevizibila (ploaie, caldura torida…orice e posibil si poate sa difere de la o zi la alta).

Exista doua modalitati de a ajunge la Machu Picchu: pe Inca Trail sau cu trenul pana in orasul Aguas Calientes (a.k.a. Machu Picchu)

Despre Inca Trail nu va pot da foarte multe detalii pentru ca eu am ales varianta mai simpla, a trenului. Inca Trail este pentru persoanele care au un antrenament mediu cu muntii si mai ales cu efortul la altitudini ridicate. Turistii care vor sa mearga pe Inca Trail contacteaza agentii locale care le organizeaza totul, inclusiv biletele necesare, porteri si ghizi. Se porneste la drum la km 82 al caii ferate catre Aguas Calientes si timp de patru zile sunt parcursi cei aproape 39 de kilometri ai traseului. Aproape cat un maraton veti spune, dar conditiile de drum sunt grele. Riscul se pare ca nu vine din pericolele drumului, ci din raul de altitudine. Se urca si se coboara constant, diferenta de altitudine dand dureri de cap si slabiciune celor care fac acest traseu. Cel mai inalt punct al traseului este la 4200 de metri altitudine. Zilnic, la Machu Picchu pot intra maxim 500 de persoana via Inca Trail si 2000 de persoane via intrarea principala. Cei care vin din Inca Trail ajung de obicei inainte de ora 7 la Machu Picchu, astfel ca se bucura de cel putin o ora de liniste in care isi pot admira “trofeul”.

Varianta cu trenul este intr-adevar mai simpla, dar nu va imaginati ca este complet lipsita de dificultati. Noi am luat trenul din statia Ollantaytambo (biletele fiind rezervate anterior de catre o agentie locala). Este foarte simplu sa va rezervati si singuri acest bilet de pe site-ul https://www.perurail.com/. Veti vedea ca preturile nu sunt deloc mici. Noi am avut dus Ollantaytambo – Aguas Calientes (53 dolari) si retur Aguas Calientes – Poroy, un sat la 30 de minute cu masina de Cusco (60-70 de dolari). Biletele noastre erau tip Expedition, care sunt pentru turisti (localnicii au vagoane separate), insa exista si optiuni mai scumpe de mers, Vistadome sau trenul Hiram Bingham (dupa numele exploratorului care a descoperit Machu Picchu), gen Orient Express.

Catre Machu Picchu se pleaca dimineata devreme si pana la intrarea principala se urca cu un autocar. Autocarele incep sa urce pe la ora 05:30, in sistem shuttle – cum se umple unul vine celalalt. Sa nu va sperie coada pe care o sa o intalniti la shuttle. Sunt foarte bine organizati si nu astepti mai mult de 15 minute. Toate ghidurile spun sa ajungi dimineata devreme la sit. Noi am plecat din Aguas Calientes pe la 6:30 si am intrat la putin timp dupa ora 07:00. Timp de o ora a fost ok, dar dupa aia…potopul de turisti. Dupa ora 13 in schimb, se golise aproape de tot. Avantajul daca alegi sa mergi dimineata este ca in jur de ora 7 vei avea ocazia sa admiri soarele rasarind de dupa muntii din jur, peste ruinele Machu Picchu. In plus, daca ai parte de o zi torida, in mod cert iti va fi mai usor sa rezisti mai multe ore acolo.

Sfatuitorul a scris:Ceaiurile de care povestesti cu atata ardoare... contin si componente interzise prin alte parti ?
Intotdeauna m-am intrebat de ce aceasta licoare e prezentata mereu in literatura ca ceva extrem de special ?

Simpla curiozitate.

Ceaiul de coca este... ceai. Adica poti face infuzie sau decoct din frunzele de coca. Daca se foloseste o anume cantitate de frunze - nu stiu cata - se poate obtine, prin anumite procedee, cocaina. Substanta interzisa, drogul.
De la doua-trei frunze pentru ceai, pana la cocaina, e cale lunga... E si o poveste adevarata despre cum apara presedintele Boliviei ceaiul de coca, atat de util celor care traiesc la altitudine. Si care nu are nicio treaba cu efectele drogului respectiv. De fapt, si Coca-Cola foloseste coca, dar americanii nu recunosc neam "inrudirea" asta... in coca-cola nu-i drog

Da, licoarea este speciala, atunci cand este preparata intr-un anume fel. Frunzele, ca atare, sunt folosite in ritualurile si ceremoniile sacre din Anzi. Sunt pretioase, ca multe alte plante, si se lucreaza cu spiritul plantei, de catre "curanderos" - vindecatorii "locali".
Seamana cu foile noastre de dafin...

Articon a scris:Pana la machipicchu se ajunge pe jos ?

Da, se poate si pe jos. Vad ca a pus deja Kavarna aici o descriere foarte faina a modalitatilor de ajuns pe Machu Picchu. Nu m-am incumetat, si nici excursia "mea" nu continea varianta asta. Am citit despre drumul asta, sunt povesti care descriu si frumusetea, si dificultatea calatoriei (in special frigul cumplit pe timp de noapte). Se cere oarece conditie fizica. Dar se poate face, cu ghizi buni si echipament corespunzator.

Kavarna a scris:
Catre Machu Picchu se pleaca dimineata devreme si pana la intrarea principala se urca cu un autocar. Autocarele incep sa urce pe la ora 05:30, in sistem shuttle – cum se umple unul vine celalalt. Sa nu va sperie coada pe care o sa o intalniti la shuttle. Sunt foarte bine organizati si nu astepti mai mult de 15 minute. Toate ghidurile spun sa ajungi dimineata devreme la sit. Noi am plecat din Aguas Calientes pe la 6:30 si am intrat la putin timp dupa ora 07:00. Timp de o ora a fost ok, dar dupa aia…potopul de turisti. Dupa ora 13 in schimb, se golise aproape de tot. Avantajul daca alegi sa mergi dimineata este ca in jur de ora 7 vei avea ocazia sa admiri soarele rasarind de dupa muntii din jur, peste ruinele Machu Picchu. In plus, daca ai parte de o zi torida, in mod cert iti va fi mai usor sa rezisti mai multe ore acolo.

Multumesc de povestirea atat de limpede si amanuntita .

Cam asa a fost si la mine. Doar ca noi am plecat spre statia de autobuz cu noaptea in cap, ca sa fim primii . Pe la 4 eram deja acolo si buzu' a plecat dupa 5 jumate... Ideea era sa prindem un rasarit de soare fix in Orasul de Cristal.
Am ajuns primii, a fost excelent, doar ca... era o ceata de sa o tai cu cutitul. Lapte absolut... nu-ti vedeai pasii... Si am avut parte de cel mai fantastic rasarit, in ceata...
O sa povesesc si asta.

Reiau seria cu Mate de Coca...
Soarele, peste tot si in ochi. In sfarsit. Vederea.
Fix la solstitiu, in 2008.
Si fix pe Machu Picchu...

Intiwatana

Intiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii!

Soareeeeeeeeeeeeeeeee!

Soare peste tot. In cer, in pamant, in ierburi, in pomi, in pasari...

O mana spre pamant si una spre cer. Asta a fost azi dupa-amiaza, in Intiwatana.
Mana spre pamant, captand forta Mamei, viata daruita atat de iubitor de Pachamama, Mama Pamant, Mama Universala.
Mana spre cer, captand puterea, forta din Soare.
Din palme, totul curge si se reuneste in inima. Locul unde e casa sufletului.
Luminata din crestet pana in talpi, sunt usoara si rarefiata. Plutesc pe treptele de piatra, coborand spre “salida”, spre iesire. Ametiti, ne cam pierdem unii de altii, dar ne regasim pe drum. Inca nu-mi revin din jocul de lumini, si nici nu vreau. In stanga, din nou, zidirile triunghiulare. Acolo e o stanca la care as vrea sa ajung...

Am ajuns. Piatra mea... rotunda, lunecoasa, slefuita, calda. Calda si buna. Si vie. Ma uit la ea si plang. Mangai incet, sa nu tremure, sa nu tremur... Parca ma regasesc pe mine, ramasa acolo, in piatra aia, sunt chiar piatra aia-asta, intr-un timp nestiut. Raman agatata intre felii de lume. Nu conteaza de care. Stau, ma fixez in asta cat pot. Ma agat, ma lipesc in pamant, ancora mie insami, in tara mea, in casa mea. De-acum n-o sa-mi fie deloc greu sa pasesc intre lumi. Sunt stanca in muntele asta. Langa vulturii mei...

Iesim dintre zidurile de piatra. Autobuzul ne duce inapoi. Pe drum aflam ca ne intoarcem maine, inainte de rasarit. Ploaia insa e sigura... Poate va fi soare, gandesc eu. Mallku isi doreste ploaie, care curata tot si da stralucire. Si el mai stie ce...

Ma gandesc la apa, la Dumnezeu cu chip de femeie, cum este in cartea lui Coelho - La raul Piedra... . Cred ca inteleg pe Mallku. Puterea Mamei manifestata in apa, in acest fluid vital care ne hraneste pe toti, este onorata aici peste tot. Se simte si se vede, nu doar in constructiile maiestrite ale incasilor, in caderile de apa unde se faceau ritualurile, ci si in magia pamantului udat de ape. Mama Pamant, Mama Zeita. Mama.

“Simbolul ei este apa, ceata din jurul tau. Zeita foloseste apa ca sa se manifeste.

Unul dintre chipurile lui Dumnezeu e chipul unei femei.

Ea este prezenta in primul capitol al Bibliei - cand duhul lui Dumnezeu pluteste deasupra apelor si El le asaza sub stele si deasupra lor. E nunta mistica a Terrei cu Cerul. Ea e prezenta si in ultimul capitol al Bibliei , cand

Duhul si mireasa zic: Vino.
Si cel care aude sa zica: Vino.
Si cel insetat sa vina
si cel care voieste sa ia in dar apa vietii.
- De ce simbolul chipului feminin al lui Dumnezeu este apa?
- Nu stiu. Fapt este ca ea isi alege in genere mijlocul acesta pentru a se maifesta. Poate fiindca este izvorul vietii. Suntem zamisliti in apa, vreme de noua luni ramanem in ea. Apa e simbolul Puterii femeii, puterea la care niciun barbat-oricat ar fi el de iluminat sau desavarsit- nu poate ravni.“
( Paulo Coelho - "La raul Piedra am sezut si-am plans")

Inteleg si primesc orice, oricum ar fi, soare sau ploaie. E unul din chipurile lui Dumnezeu. Al Iubirii...

Mikka a scris:

Articon a scris:Pana la machipicchu se ajunge pe jos ?

Da, se poate si pe jos. Vad ca a pus deja Kavarna aici o descriere foarte faina a modalitatilor de ajuns pe Machu Picchu. Nu m-am incumetat, si nici excursia "mea" nu continea varianta asta. Am citit despre drumul asta, sunt povesti care descriu si frumusetea, si dificultatea calatoriei (in special frigul cumplit pe timp de noapte). Se cere oarece conditie fizica. Dar se poate face, cu ghizi buni si echipament corespunzator.
 

Intre timp am mai avut o discutie cu un montaniard care a incercat traseul.
Se pare ca nu-i deloc simplu, iar daca nu ai un grup organizat, e chiar foarte greu.

Multumesc.

Mikka a scris:
Unul dintre chipurile lui Dumnezeu e chipul unei femei.

Inteleg si primesc orice, oricum ar fi, soare sau ploaie. E unul din chipurile lui Dumnezeu. Al Iubirii...

Mda. E o teorie des vehiculata si ea face apel la o serie de documente (Manuscrisele de la Marea Moartă) ce au fost cumparate, sau preluate oficial de |Vatican si care acum se afla sub embargou.



Eu unu prefer teoria unui Dumnezeu asexuat, imaterial, atemporal....


***

In fine, citesc si recitesc si apoi recitesc... pentru ca sa o iau din nou de la cap.
Io atat de mult mi-am dorit sa ajung acolo, incat e imposibil sa nu mi se si intample. (cum zicea Coelho: "cand iti doresti cu adevarat ceva, tot universul conspira spre realizarea dorintei tale")

Culmea e ca nu de bani am dus lipsa..


Poate ca totusi nu mi-am dorit indeajuns....


Ei, sunt putin acolo citind acest topic.

Dunkirk....

The Dude a scris:

Mikka a scris:
Unul dintre chipurile lui Dumnezeu e chipul unei femei.

Inteleg si primesc orice, oricum ar fi, soare sau ploaie. E unul din chipurile lui Dumnezeu. Al Iubirii...

Mda. E o teorie des vehiculata si ea face apel la o serie de documente (Manuscrisele de la Marea Moartă) ce au fost cumparate, sau preluate oficial de |Vatican si care acum se afla sub embargou.


Eu unu prefer teoria unui Dumnezeu asexuat, imaterial, atemporal....

Si eu la fel.  
Desi il numesc "Iubitul". Asa cum ii zice Rumi, de care m-am indragostit cand am descoperit aceeasi vraja care l-a vrajit pe el...

Mama, femeia, unul din chipurile lui Dumnezeu. Alt chip, Tatal, barbatul.
Cel-Care-Sufla are multe chipuri...
Stiu ca exista multe teorii, am citit candva fragmente din Manuscrise, fara sa fi ajuns la partea cu divinul feminin.
In povestea mea, insa, e vorba de descoperirea facuta doar prin ceea ce am simtit.
Acolo, in Peru, m-a izbit, la propriu, aceasta forta a Mamei Pamant. Acolo s-au risipit, s-au spulberat toate ideile, mi s-a "ras discul" (erased disk ) si nu am putut decat sa respir, cautand sa integrez tot ce simteam, sa inghit cumva, fara sa pot mesteca prea bine...
A fost socant, si nu am cum sa pun nici acum in cuvinte ceea ce s-a petrecut. Nu pot cuprinde starea de "simitit puterea Mamei", a pamantului care naste continuu, care tine si creste tot, care scoate din moarte viata... E o putere pe care nu am putut sa o "cumintesc" cam vreo cinci-sase luni...
Nu am avut sansa de a avea copii. Poate as fi putut spune mai bine, daca as fi avut experienta asta, de a fi mama, ce a fost acolo, ce s-a petrecut dupa. Dar, efectiv, a fost o forta care venea din pamant si ma punea in miscare, parca eram un cvadrimotor, doar ca nu m-am inaltat... Desi aveam senzatia ca pot sa o fac, foarte simplu.
Nu sunt de felul meu o persoana foarte dinamica. Ma mobilizez, insa, teribil, cand ma pasioneaza ceva. Foc, foc si iar foc, cu ceva aer si pamant... Dar, altfel, sunt mai mult spre "zen". Ei, bine, dupa acele zile petrecute in pamanturile si apele alea, cand am venit acasa, simteam ca pot sa ridic o casa intr-o noapte. Duduia ceva inauntrul meu, aveam un fel de radacini cu aripi si... vreo patru motroare, cum ziceam.
In rest... mintea praf. Rau de tot. Nu mai stiam sa leg fraze, si ce era mai "grav" era ca nu ma interesa sa leg cuvinte. Lumea era teribil de fascinanta, plina de frumuseti pe care le sorbeam cu gura cascata (la propriu), si nu mai nimeream nici intrerupatoarele prin casa.
Un ekstasis adevarat... iesire din minti....
Si asta fara sa fi luat nimic in Peru, nici Ayahuasca, nici San Pedro. Doar cateva "mici" experiente: pamantul ala, soarele incredibil de luminos (Tata Inti, Lumina, Tatal, Stralucitorul, chipul masculin al lui Dumnezeu...), muzica fluierului intre stanci, pe munte, zambetul incredibil al oamenilor, stelele deasupra insulei Amantani, focul sacru Willka Nina... si Machu Picchu.
Vreo sase luni a fost greu sa imi revin in lumea de zi cu zi, sa merg la munca, sa vorbesc cu cei din jur... Simtitul viului explodase, nu puteam manui asta... Ca un balon caruia ii dai drumul, dupa ce l-ai dezlegat. Cam asa a fost cu forta asta, creatoare. Forta Mamei.
Tot ce citisem si practicasem pana atunci a fost facut praf, si a durat cam un an pana ce noile intelegeri au validat cate ceva din ce fusese/fusesem mai inainte. Incet, s-au asezat la loc niste "piese" vechi, alaturi de multe altele noi.
De aia zic ca am renascut atunci... Si tot atunci am inceput sa am copiii mei: povestile scrise si spuse, dansul, cantecul cu o voce cu totul noua.

Mai tarziu, prin cele petrecute timp de mai multi ani dupa, mi s-a slefuit inauntru, incet, vederea extraordinarei lumini solare, a puterii incredibile care poarta infinita tandrete. Am regasit chipul masculin al lui Dumnezeu... Luminatorul. Limpede si clar, ca sabia. Datator de viata, in fel si fel de forme. Puterea care are puterea sa fie blanda.

Sunt doar chipuri ale Iubitului, care se arata ele insele in chipuri diferite. In toate sufla Cel-Care-Sufla (sau Cea-Care-Sufla... tot una). Iar senzatia asta, de a fi viu, e darul cel mai de pret... Asta a facut sa incep sa traiesc. A crapat, spart si spulberat atatea ziduri launtrice... Habar n-aveam cum sunt. Habar n-aveam cum e sa fiu om.
Si inca nu stiu de tot, dar mi-e drag cand aflu... Si mi-e drag sa povestesc de Frumusete.
Si orice-as face, tot nu pot cuprinde uimirea de tot timpul in fata vietii, cu toate culorile, luminile si umbrele ei... Si care se arata, de fiecare data, oricat de altfel ar parea, tot minunata.  Oricat de altfel ar parea...

Mikka a scris: Ceaiul de coca este... ceai. Adica poti face infuzie sau decoct din frunzele de coca. Daca se foloseste o anume cantitate de frunze - nu stiu cata - se poate obtine, prin anumite procedee, cocaina. Substanta interzisa, drogul.

Nu am niciun dubiu in legatura cu asta. Stiu cum "drogul" se extrage altfel, insa exista un continut crescut de substanta activa care are efecte similare la scara foarte redusa.

La noi la tara se intampla in acelasi fel. tarani au prin curti maci (nu din cei de camp), de la care recolteaza capsulele din care fac ceai pentru calmarea unor dureri. Exact din acel mac (papaver somniferum) se extrage opium, insa printr-un alt procedeu si intr-o concentratie mult mai mare.

Chestia e ca o cultura de mac nu este interzisa explicit prin lege (din cate stiu), insa o cultura de canepa indiana, ori de coca, e aspru pedepsita.

Mikka a scris:De la doua-trei frunze pentru ceai, pana la cocaina, e cale lunga... E si o poveste adevarata despre cum apara presedintele Boliviei ceaiul de coca, atat de util celor care traiesc la altitudine. Si care nu are nicio treaba cu efectele drogului respectiv. De fapt, si Coca-Cola foloseste coca, dar americanii nu recunosc neam "inrudirea" asta... in coca-cola nu-i drog

Cica au inlocuit frunzele cu ceva care nu e nociv. Initial Coca-Cola asa a si fost inventata prin amestecul dintre o iodura de coca si o sticla de soda (sifon). Dar pe vremea aia nu era interzis, abia dupa cica au umblat la reteta ca sa o poata pastra legala.

Mikka a scris:Da, licoarea este speciala, atunci cand este preparata intr-un anume fel. Frunzele, ca atare, sunt folosite in ritualurile si ceremoniile sacre din Anzi. Sunt pretioase, ca multe alte plante, si se lucreaza cu spiritul plantei, de catre "curanderos" - vindecatorii "locali".
Seamana cu foile noastre de dafin...

... interesant !

Eu sunt mai informat. Frunzele culese din copac si mestecate "nepreparat" au un mare efect energizant si sunt intens consumate tocmai din acest motiv.

Pe vremurile in care Coca-Cola originala era o racoritoare foarte cautata si libera la vanzare, se vindeau cu suces aceste picaturi pentru copii:

Ce vremuri

daaaa... sunt multe povesti despre frunzele de coca. Si multe sunt adevarate.
Multumesc de cele noi, puse aici. Voi pune si eu una, mai incolo...

Acum, ca tot tanjesc dupa o vacanta, pe care nu o sa o am anul asta (sau... poate, cine stie? uite, o sa o doresc muuuuult! ), am gasit o poveste scrisa intr-o vacanta.
Pe vremea cand ma "ocupam de reparat... barci"




Nu stiu cum a fost, dar asa a fost, jumatate. Pe tarmul meu unde fusesera candva ramasite din alte naufragii, printre plase si odgoane, farame de catarg si de panze, mi-a venit, nu se stie de unde, o jumatate de barca.
Parca fusese taiata pe lung cu un cutit urias, era fix jumatate... Frumos lucrata, cu jumatate de sirena de lemn in capat, data cu straturi de lac transparent si colorat...

M-am uitat la ea multa vreme.

Stau deseori pe tarmul meu, privind la mare... In fiecare dimineata si aproape in fiecare seara. Tarmul asta e fermecat. M-am prins de asta acum vreo douazeci de ani, cand am ajuns prima oara pe el... Fugisem mult, muuuult, fara respir aproape, si am alunecat intr-o scorbura de copac. Trecand prin ea, am intrat in apele de sub pamantul padurii, care m-au scos in cele din urma aici, pe tarmul asta linistit, unde imi urmaresc rasariturile si uneori apusurile Soarelui meu.
In locul asta mai ajunge cate cineva, naufragiati din cine stie ce furtuni, ori fugari ca si mine, si atunci am tovarasi de poveste si de narghilea...
O, da... Am adus pe tarm o masuta sculptata din lemn de cires, cateva balansoare, o mica etajera cu cartile mele preferate, un ochean formidabil, cu care pot privi si vedea bine pe Luna, si bineinteles narghileaua... Uriasa pipa de apa din Egipt...
Mai am si samovarul enorm pentru ceai si canile de pamant pentru cafea. Din cand in cand prietenul meu de aici, un papagal albastru, mai aduce cate ceva, sa ne imbogatim ziua. Flori, fructe, pene, tot felul de chestii pe care el le gaseste, cine stie unde...

Ei, si am avut si acea jumatate de barca. M-am chinuit s-o tarasc mai sus pe mal, sa vad ce si cum. Primul gand, acela ca-i doar jumatate, m-a infiorat... Putea sa pluteasca, evident, fiindca ajunsese asa la tarm... Dar nu era firesc, pentru o barca...
M-am hotarat sa o ajut. Nu-s deloc o persoana puternica, n-am forta prea multa, dar am ajutoare. Am suflat in micutul fulg ce-l tin la gat, impreuna cu alte minuni, si a venit Regina Albinelor. A vazut si, cum ea e regina, a priceput din prima. Indata roiurile de albine au intunecat zarea, s-au invartit un pic si au disparut, spre muntii din spatele nostru. Apoi papagalul a preluat cea mai dificila sarcina: aducerea lemnului pentru jumatatea ce trebuie refacuta. M-am trezit si cu pescarusii ca pipaie bine nisipul cu piciorusele lor langa barca si apoi o iau catre larg, comentand ei stiau ce cu tipetele lor, atat de dragi mie...

S-au intors solii mei care cu ce a putut. Mii de albine au venit cu fire de in, si au tesut panze o noapte intreaga. Papagalul a venit manand din urma niste ursi mari cat muntii, care au adus lemnul gata taiat si au asezat bustenii frumos unul langa altul, alaturi de barca. Iar pescarusii au purtat in cioc, invelit in frunze necunoscute mie, clei de cel bun, sa prindem bine lemnul... Si lac au adus, din indepartata China.
Ei  au facut tot intr-o zi si o noapte, eu am mesterit saptamana intreaga la taiat si lipit... Dar mi-a spus tot, cum sa fac, Omul din Luna. El stie, de la pescari, cum se face, doar i-a privit de atatea ori...
La sfarsit, cand a fost gata, am impins-o un pic in apa, sa vedem daca nu sunt sparturi. Nu, tocmai bine! Barca lucea ca noua, desi o jumatate era veche si deja purtata prin furtuni. Am fost tare mandra de ea. As fi incercat sa vad cum e, dar nu ma pricepeam sa vaslesc.

Am tinut-o asa, pe tarm, privind-o cum straluceste, frumos lacuita, in soarele diminetii. Femeia-sirena din capat era frumoasa-frumoasa, cu plete valurite – muncisem mult la "amanuntul" asta – si sani rotunzi, cu care sa sparga apa...
Imi urmaream Soarele iesind din ape in zori... Ma leganam in balansoar, uneori cu un cantec, alteori sorbind din cafea... Printre valatucii de fum al pipei de apa, albastrul cerului se rasfata, intinzandu-si nuanta perfecta peste toata plaja, pe mare, pana haaaat! Departe de tot.

Intr-o zi a venit... Pe o pluta mica-mica, doar cu o carma dintr-un bustean, cu o ramura inverzita infipta intre lemne. Un marinar. S-a apropiat de tarm si a vazut barca trasa pe nisip. Intai a ramas asa, nemiscat, purtat doar cu tot cu pluta pe ape... Apoi a inceput sa gesticuleze, sa strige, sa rada...
A ajuns la tarm si a coborat. A alergat la ea, a pus mainile, a mangaiat-o, a pipait-o, insistand mult peste parul de lemn, cu valurite fire sculptate migalos.
I-a dat ocol de cateva ori. Apoi a venit spre mine. Il vedeam asa, in soare, cu pletele lungi, ude si pline de sare, cu pielea bronzata, si ii simteam mirosul marin. Venise din mare, de acolo de unde am venit si eu, cand am venit...

Am citit in ochi intrebarea, l-am poftit pe balansoarul de langa mine. Cana de ceai era gata, aroma i-a mers la inima, stiu eu... A ras inca o data, cu ochii marini spre narghilea. I-am intins mustiucul, si a tras cu nesat aburul, cu un oftat de usurare...
Am stat asa pana seara, leganandu-ne pe balansoare si povestind incet, bland, intre ceai, cafea si fum de narghilea... Venise de departe si avusese multe furtuni de infruntat. Barca fusese taiata odata cu inima lui... Ii trebuise mult timp, enorm de mult, sa-si refaca inima. Dupa ce reusise, pornise iar pe ape, cautandu-si barca. Stia ca este inca, si ca o va gasi.
Si iata, o avea, aici, si inca refacuta. Era atat de fericit!
A vrut sa plece, pe lumina lunii. L-am rugat sa mai stea. Dupa atat timp, ce mai conta o noapte? Si-apoi e bine sa pornesti pe ziua... A stat. Am vorbit cate-n luna si-n stele. Ne-am impletit povesti atat de asemanatoare... Desi nu fusesem pe mare atat, furtunile lui fusesera si ale mele. Ne-am gasit cantece pe care le stiam, la fel, si am cantat pana la ziua.

In zori, l-am insotit pana la barca. Am impins-o amandoi in mare si el a intrat in ea, clatinand-o fericit, sa o simta sub talpi.
S-a intors cu fata spre mine si mi-a facut semn sa intru, sa facem o tura de-a lungul tarmului. Am urcat si am primit cu mare incantare darul... Un drum, cu barca aia... Tare blanda a fost marea atunci. Drumul lung, lung... Au venit pe langa noi si albine, si pescarusi, si papagalul albastru s-a tot fatait pe micul catarg, ciocanind din cand in cand panza...
Intr-un tarziu, am revenit pe mal. Marinarul trebuia sa plece. Mi-a promis ca mai vine, sa mai facem cate o tura cu barca.

I-am promis ca-l astept. Oricum, diminetile si unele seri sunt aici, pe tarm, in locul asta in care linistea si lumina solara, un papagal albastru, albinele, pescarusii, narghileaua mea si cu mine ne pricepem iata, atat de bine, sa reparam barcile-jumatate...

O jumatate de barca sectionata pe lung.
Ce accident de pe lume ar fi putut provoca asta ?

Sfatuitorul a scris:O jumatate de barca sectionata pe lung.
Ce accident de pe lume ar fi putut provoca asta ?

Interesant... Am scris povestea asta mai demult, au tot vazut-o multi, dar nimeni nu a mai intrebat asta.
Vezi, chiar cand am cules-o in cuvinte, mi-a fost greu sa gasesc o imagine care sa arate asa cum am vazut-o eu, cand a venit povestea. Pana la urma am gasit-o.
Si chiar asa era: rupta, sparta, taiata pe jumate.
Cum sa fi ajuns asa? Ehhh... cine stie care-i povestea barcii? De fapt, ea singura nu s-ar fi rupt... Chiar de vechime dac-ar fi "murit", nu putea sa se crape fix in doua.
Povestea e de fapt a marinarului, a vaslasului care a fost cu ea-n furtuna, a trecut prin stanci, ajungand dincolo, dar fara barca intreaga. Ori poate ca furtuna o fi fost in el, si dinauntrul ei, o fi taiat chiar el biata barca. Ma-ntreb ce chin l-ar fi facut sa-si faca asta, marinar fiind... Dar se poate, sunt atatea feluri in care se poate petrece asta...
Ziceam de barci, de vremea cand le "reparam". De fapt nu ele, ci vaslasii erau cei rupti, taiati sau doar cu drumul ratacit. Erau doar oameni sfasiati, si asta, taierea pe lung, era cea mai grea. Caci erau doua jumatati aproape la fel, doar ca ramanea inima doar pe o parte...
Desigur, ce zic e o metafora. Dar e adevarat ca am avut asa, un timp, cand mi-au venit si oameni, sa se dreaga, si cautam impreuna intregirea, si si-o gaseau. Mereu si-au gasit-o, intr-o magie de care ne minunam apoi, impreuna. Cel mai minunat a fost ca viata, ca-n povestea asta de-o pusei aici, venea ea insasi cu tot ce trebuie, si omul isi facea el singur intregirea, iesind curat si luminat din propria poveste.

Sfatuitorul a scris:

Mikka a scris:Da, licoarea este speciala, atunci cand este preparata intr-un anume fel. Frunzele, ca atare, sunt folosite in ritualurile si ceremoniile sacre din Anzi. Sunt pretioase, ca multe alte plante, si se lucreaza cu spiritul plantei, de catre "curanderos" - vindecatorii "locali".
Seamana cu foile noastre de dafin...

... interesant !

Da, foarte interesant... Si ca sa vezi, un vis de-al meu, ramas de cand acolo, pe malul lacului Titicaca, facuram un despacho.
O frumoasa asezare de frunze de coca si flori, scoici si suflare omeneasca, menita sa creasca binele si frumusetea in lume.



Intre apele noptii dune de nori lasa cate un ochi instelat sa ma vada. Sorii stelari, mai departe ca soarele nostru, clipesc cand si cand, semn al unei tandreti unice, infinit de luminoase...
Nu-s reci stelele, nu-s reci... Doar ca glasul lor e mai altfel si cere un timp pentru ascultare.

Imi iau acest timp... Infasurata in salul cel azuriu, in leganatorul scaun din lemn de brad, imi gust daruri de azi - clipe de viata - si sorb cu nesat mirosul cafelei.
Cafeaua bauta in noapte imi place mai mult. Imi ghicesc in aburi jocul de lumini si umbre al vremurilor trecute, prezente si viitoare.
De inchizi usurel palma, toate se strang in ceea ce sunt: suflare de-o clipa.
Si asta imi este ce am: clipa de-acum. Ramasa sa cante in sange, daca o ascult. Ramasa sa lumineze, daca o vad. Gustul ei cald , daca simt... si atingerea uneori uda de roua, alteori uscata si aspra... dar vie, intotdeauna vie.
Mi-era dor si de un ceai si-o cafea...
Ceaiul... hmmm. Mate de coca se termina. Rand pe rand frunzele s-au imprastiat pe la iubiti si prieteni si prin intortocheatele cute ale trupului meu, bucuros si-nsetat de extaz. Oh, desi are, tot nu-i ajunge!
M-a invatat insa frunza sa-mi fac aburii si fara ea. Si sa ridic in rasuflare duhul frunzei mele, cea topita in caldura apei, apa la randul ei iubita de foc...

Si iata: "trei frunze, priveste, simte, agata vointa si sufla"...
Asta cu agatatul vointei nu-mi era limpede. Doar pana ce l-am urmarit pe Don Vicente cum aseza una peste alta gramajoare de frunze de coca. Cate o gramajoara pentru fiecare calator ajuns pe acolo, prin buricul pamantului.

Si fara sa fi facut ceaiul, doar prin visarea cea vie, ma si vad calatorind ca in basme.
Mai stii?
- Cum sa te duc voinice, ca vantul ori ca gandul?  
- Ca gandul, ca-i mai iute!

Hmm... mai iute-i visarea.
Acum sunt pe malul de mare. Marea Rosie, nu alta. Calda, cu miros de nisip de Sahara, aroma de mosc si de mar sorbit in shisha.
Acum sunt in clarul de luna umpland dealurile mele dragi de departe, de langa hotarul de nord... Miros de lapte si mere mici si rosii in miez.
Si iara mirosul de lemn de brad. Asa de viu, asa de dulce... Cred ca am fost brad si voi mai fi.

E usor sa calatoresti, asa ca firul visarii e trainic si drumul se trage singur, doar cu trei frunze... si acestea de care-or fi. Pentru mine, sunt funze de coca. Adica de lumina...
(asa cum se vede si in poza din Peru:)



Si picurata incet, doar sa atinga pe buze si apoi sa lase loc poftei crescande, lumina lunara isi face rostul de a chema. Inca plina, ne tine pe toti treji in noapte.
Sunt cercuri de foc pe pamant, sunt cercuri de foc... In jurul lor sunt cercuri vii. Oameni care tin luna in palme, stelele pe frunte si soarele in inima. Le canta in sange si curge prin gura lor mierea iubirii nesfarsite.
In noapte, inainte sa dorm, privesc la stele si stiu ca in ele se afla lumini insamantate de fiecare. Cei care si-au amintit sa priveasca din cand in cand cerul si sa puna pentru ei, pentru neamul lor si toate semintiile lumii, ba si pentru alte lumi inca nevazute noua, semintele viselor lor. Hranite cu dragoste si cu incredere si mai ales cu curaj.
In ele sunt iubiti iubitii inca necunoscuti, copiii inca nenascuti, ca si cei ce-s cu noi sau au fost intr-o cuta de timp. Si iubite sunt toate darurile acestui pamant.
Daca vreau sa vad, nu-mi mai trebuie neaparat frunze de coca.
Sunt de ajuns lucirile stelelor in care se oglindesc privirile oamenilor, insamantate de mii de ani.
Semintele astea de lumina, asezate si hranite cu dragoste, se vad si cu ochii inchisi...

Mikka a scris:... Cred ca am fost brad si voi mai fi..

Eu sunt absolut sigura ca am mai fost om cel putin o data om.. si ca nu voi mai fi !

Asadar: cu piramidele din Egipt si cu Machu-Picchu bifate pe lista de optiuni prioritare, incep sa inteleg cu cine avem de a face... si sunt foarte bucuros de cunostinta

Articon a scris:

Mikka a scris:... Cred ca am fost brad si voi mai fi..

Eu sunt absolut sigura ca am mai fost om cel putin o data om.. si ca nu voi mai fi !

... mmmm... este atat de mult, de enorm, sa fii om. Multi se pierd pe drum, si nu ajung sa fie oameni. Bine lucrat, draga Articon! Bine lucrat!

Autentikov a scris:Asadar: cu piramidele din Egipt si cu Machu-Picchu bifate pe lista de optiuni prioritare, incep sa inteleg cu cine avem de a face... si sunt foarte bucuros de cunostinta

Eiiii... si eu ma bucur de cunostinta, desi nu imi dau seama cam ce oi fi de inteles, draga Autentikov, privind "aventurile" mele prin acele locuri. Si eu inca tot caut sa inteleg .
Multe par a fi...
Ah, da. Ar fi aici potrivit "zen"-ismul meu preferat:
"Lucrurile nu sunt ce par a fi.
Dar nici nu sunt altceva".
   

O sa va mai pun un pic din drumul prin Peru... desi poate s-a lungit cam mult povestea.
Asta e o bucatica dinainte de urcatul pe Machu Picchu. In noaptea dinainte, acolo, in Aguas Calientes, oraselul de la poalele muntelui.

Puteti asculta, in timp ce cititi, unul din cantecele care m-au dus acolo, si care mi-a ramas inauntru...
Tine in el atata bucurie vie...





In calatorie am primit daruri nenumarate. Si inca mi se dau, caci drumul e abia la inceput.
Una din seri s-a umplut mai mult de magie, prin dans.
Aguas Calientes. Inca nu am dat cu ochii de Machu Picchu, de Orasul de Cristal. Dar deja sarbatorim.
Cantareti si dansatori totodata, trei magicieni ai muzicii: doi barbati si o femeie, canta despre zbor, despre ape, despre foc, cer si dragoste. E atata bucurie ca nu avem loc pe scaune, in mica sala de mese din hotel. Fata rade si danseaza cu toba in brate. Suntem vrajiti si purtati in lumile cerului plin de vulturi, condori, pescarusi... E atat de usor, cand te prinde Spiritul Dansului...
Alanna, maestra in dans sacru, ne invita cu un zambet insorit sa lasam locul la masa si sa ne daruim muzicii si magiei. Ne leganam in dans, ne prindem in hora. Femei in cerc, ne simtim curentii de forta care trec dintr-o mana in alta, ne privim, parca suntem zanele padurii si ale muntilor. Magie si taina. Bucurie.






Muzicantii fac o pauza si ne risipim spre mese. Alanna ne intreaba: "Ati vrea sa cantati si voi la un instrument?" Ma uit mirata si foaaaarte ispitita. Fluierul atat de dulce si in acelasi timp puternic nu mi-e chiar cunoscut. Chitara, veche dorinta a mea, atinsa doar ce cateva ori, stangaci... N-apuc sa gandesc prea mult, maiini vesele ma prind si ma trag, ma trezesc cu uriasa toba in brate, prinsa pe dupa gat, si cu cateve perechi de ochi care clipesc simultan, zambind la mine: "Ei? Ce faci acum?" In mana mea cele doua bete cu capete invelite in material colorat devin instrumente de putere. Stanga mea loveste tare, cu batul, si aud un sunet grav, puternic, adanc. Incepe bataia inimii. Bum-Buum! Bum-Buum! Bataie de inima. Toti au ramas incremeniti. Si eu, dar eu nu pot sta mult, mainile bat ritmul. Cantaretii dau drumul unui cantec vesel, plin de forta, si ma trezesc miscand spre dreapta si spre stanga, cu toba in brate, care e vie si bate in ritmul inimii Mamei, a Pachamamei. Sunt prinsa de vraja, rad, radem cu totii, e magie, foc, dragoste, bine. Fluierul aduce in sange fiorii zborului, chiotele fetei si vocea calda a unui dintre barbati ne invata din nou cum e sa ne simtim iubiti prin muzica.
Urmeaza iara dansuri, apoi alt cantaret dintre noi incearca puterea tobei.  
Suntem vrajiti si sarbatorim solstitiul la poalele lui Machu Picchu.
Inca nu stiam ca magia abia incepe...
A fost o noapte de vis si de visat.

Pun aici o poveste adevarata, a lui Maud Sejournant, din cartea ei "Cercul Vietii", care ma fascineaza nu doar cu ce aduce in viata mea, legat atat de mult de drumul meu, cat si cu dragostea de viata ce rasare din fiecare rand, si chiar dintre randuri:

"Astfel l-am intalnit pe Maestrul de dans. N-am avut niciodata un alt nume pentru el. Nici nu cred ca i s-ar potrivi un altul.
Are o statura marunta si corpul ii e tanar, iar fata fara varsta, mai ales sub stratul de vopsea. Trasaturile sale ascutite, ca taiate din piatra, tipice triburilor din Est, sunt indulcite de ochii limpezi si luminosi ce emana un soi de blandete calda. Acestea sunt cuvintele care imi vin pentru a-l descrie. Simt in el o mare forta spirituala, ma face sa ma gandesc la unul din cavalerii Mesei Rotunde, pornit in cautare. Insa dansatorul itinerant este mai mult decat atat: e insusi Spiritul Dansului. Iata istorisirea pe care mi-o va spune mai tarziu, atunci cand increderea ne va fi apropiat unul de altul.
Pe vremea cand era inca adolescent si traia in casa parintilor sai, i s-a intamplat intr-o zi sa-si auda numele strigat dindaratul unei portite ce ducea spre o gradina mica. A iesit imediat, dar n-a vazut pe nimeni. Intamplarea s-a reluat pe parcursul mai multor luni, pana cand intr-o zi a vazut, la cativa metri in fata sa, un oval imens de lumina galbena care s-a ridicat la o inaltime de peste doi metri.
A fost foarte surprins si a banuit ca este prada unei halucinatii. Si-a frecat ochii, i-a ridicat in zare, apoi a privit din nou in fata lui: lumina era tot acolo.
Cum, din fericire, credinta in spirite mai facea inca parte din traditia lui, a intrebat aparitia:
- Cine esti?
- Sunt Spiritul Dansului.
- Si pentru ce ai venit aici?
- Am venit sa-ti spun sa dansezi.
Si adolescentul a inceput sa danseze acolo, pe cararea batatoria din gradina, rasucindu-se si facand tumbe in aer. Asta a durat zile intregi. Apoi a gasit un dansator deosebit de inzestrat, caruia i-a cerut sa-l invete arta sa. Astfel a invatat dasnul cu cercuri. Cateva luni mai tarziu s-a auzit din nou strigat pe nume. A iesit si a vazut acelasi oval de lumina care s-a apropiat de el, a patruns in corpul lui printr-un punct aflat in apropierea ombilicului. Dupa aceea tanarul a devenit dansator itinerant, sosind peste tot unde era chemat si dansand la sarbatori, la reuniuni rituale, la petreceri.
“Stiam ca Spiritul Dansului danseaza acum prin corpul meu”, mi-a spus el.
In aparenta, acest Spirit ii daruise nu numai o mobilitate exceptionala, un talent deosebit al miscarii si ritmului, ci il facuse sa inteleaga ca viata intreaga este un dans si ca nimic nu poate opri sau imobiliza acest dans cosmic.
Asta e ceea ce mi-a povestit. Intr-un fel imi era greu sa cred ca o persoana ce parea atat de tanara putea sa aiba deja o viziune asa de justa si de profunda asupra lumii. Dar poate ca nu avea varsta...
“Viata este un dans urias care nu se opreste niciodata, care inainteaza, se rasuceste, se invarteste; care ne cheama in fiecare clipa sa ne miscam impreuna cu el, sa il urmam la brat pentru a-i urma cadenta. Viata apartine bunilor dansatori, celor care stiu sa pastreze ritmul, sa tina cadenta, sa improvizeze miscari noi pe baza celor deja cunoscute.”
“De mici copii suntem invatati sa pasim, insa nu intotdeauna de catre Spiritul Dansului. Pasii ni-i arata parintii nostri, mai mult sau mai putin inzestrati in acesta privinta. Ai mei au fost buni dansatori ai vietii si au reusit sa ma invete ritmul. Dar alti parinti, dupa cum am vazut in cazul multor prieteni de-ai mei, sunt putin stangaci si nu si-au putut deprinde copiii cu gratia pasilor, uneori nici macar cu ritmul. Unii nu stiu decat sa se roteasca spre dreapta, altii nu stiu decat sa se roteasca spre stanga si nu le trece prin cap sa inverseze sensul. Sau, si mai des, se multumesc sa urmareasca urmele intiparite pe pamant, fara sa inteleaga ca ar fi suficient sa urmeze Spiritul Dansului. De aceea incep sa se simta mai bine in sir, impreuna cu altii, si repeta miscarile fara incetare – caci de asta, cel putin, sunt siguri. Daca se impiedica, fiindca nu stiu sa se lase dusi de dans, atunci incep sa se judece si sa se dojeneasca pentru stangacia de care au dat dovada, ba merg pana acolo incat ajung sa se lege de Spirit si sa-i faca reprosuri! Dar Spiritul rade, desigur. Daca se izbesc de alti dansatori aflati in preajma, sau daca altii se izbesc in ei, sunt furiosi si fac pe ceilalti cu ou si cu otet. Asta poate sa conduca la conflict, la cearta, ba chiar la moarte. In general insa sunt multumiti sa se razboiasca cu ei insisi sa se considere greoi, stangaci, lipsiti de talent sau ridicoli. Se dojenesc de fiecare data cand nu reusesc sa evite gropile sau cand se lovesc de pereti. Asta ii umple de resentimente si atunci isi fac rau, in spritul lor, in inima lor sau chiar isi provoaca suferinta fizica. N-au lasat Spiritul Dansului sa le calauzeasca pasii...
Dar avem intotdeauna timp sa invatam “, conchide el cu un suras amuzat."

(Maud Sejournant- Cercul vietii)

Mikka a scris:
Eiiii... si eu ma bucur de cunostinta, desi nu imi dau seama cam ce oi fi de inteles, draga Autentikov, privind "aventurile" mele prin acele locuri. Si eu inca tot caut sa inteleg .
Multe par a fi...
Ah, da. Ar fi aici potrivit "zen"-ismul meu preferat:
"Lucrurile nu sunt ce par a fi.
Dar nici nu sunt altceva".
   

Vroiam sa spun ca cineva care a bifat pe lista sa de prioritati aceste doua obiective esentiale in intelegerea lumii in care traim (nu doar opinia mea) este o persoana ce se destainuie astfel intr-un mod destul de limpede si de complet. Spre exemplu: cineva foarte riguros in alegeri si cineva care face ce si-a propus.

Autentikov a scris:
Vroiam sa spun ca cineva care a bifat pe lista sa de prioritati aceste doua obiective esentiale in intelegerea lumii in care traim (nu doar opinia mea) este o persoana ce se destainuie astfel intr-un mod destul de limpede si de complet. Spre exemplu: cineva foarte riguros in alegeri si cineva care face ce si-a propus.

Da, cred ca alegerile astea arata cam cum mi-am pus eu niste valori. M-ai "citit" bine .
Acuma, daca-ti spun si ca mi-e cunoscut si Avatarul tau - Airbender-ul, ce zici? Cel putin o zi pe saptamana cutreier "teritoriile" asiatice, cu tot ce intra-n ele... manga/anime/drama/novels...