Vesti din Povesti

Mikka a scris:
Azi a venit asta. Nu stiu de ce, doar ea stie...

.... tinea mortis sa ajunga la noi si i-a venit ideea asta: sa te viziteze !
... ai fost folosita !!

quite a story

Literatura asta seamana cu cea practicata de scriitorul ala turc nu-mi amintesc ..desi suna a lectura sud-americana; interesanta combinatie.

The Dude a scris:
.... tinea mortis sa ajunga la noi si i-a venit ideea asta: sa te viziteze !
 ... ai fost folosita !!

Da, chiar asa, am fost folosita! Asa fac ele, povestile...

Sfatuitorul a scris:Literatura asta seamana cu cea practicata de scriitorul ala turc nu-mi amintesc ..desi suna a lectura sud-americana; interesanta combinatie.

... nu stiu cum ai facut, Sfatuitorule, dar m-ai "dibuit"...

Radacina povestilor mele este din Sudamerica, locul in care acum niste ani am renascut... In pamantul ala, in adanc, am gasit izvorul, apa vietii. Si dupa aia, dupa AIA, au venit povestile, curgand reprede-repede, de nu ma puteam tine dupa ele... Intai scrise, apoi spuse, apoi si cantate...

Uite, prima poveste, asa cum a fost ea, noua, curata, vie:


In ceturile diminetii, cativa pui de nori se stransesera catre marginea muntelui, sa vada mai bine mogaldeata care se misca incet, furniceste, peste stanca rosie.
De multa vreme nu mai vazusera straini de loc indraznind pe varfurile Marii Pietre Rosii.

Barbatul, intunecat la plete si la chip, aplecat peste carare, sufla greu. Ochii priveau varful piciorului si micile pietre, care aduceau un pic de popas talpii, in alunecusurile slefuite ale terenului stancos. Din cand in cand fuioare alburii - rasuflarea lui obosita - se incolaceau catre sprancenele stranse adanc intre cute.
Luminile rasaritului inroseau si mai mult piatra, facand pamantul sa para sangeriu.

Ultimii pasi pe cararea inclinata. Colturile pietrelor de pe margine il impinsera in sus si hop! se vazu dintr-o data pe culme. Privirea intunecata cauta marginea stancii. Ca o cocoasa uriasa, Marea Piatra Rosie crescuse asa, din pamant, si pazea tariile cerului, acolo, sus... De jur imprejur, cateva pietre cenusii, un pic straine parca de loc, inchideau rotund platoul de pe varf, indemnand la odihna. Printre ele, mici fire verzi si cateva flori albastrii aduceau un pic de viata peisajului straniu, desprins parca de pe alte locuinte stelare.

Din cativa pasi, barbatul se apropie de piatra si o atinse. Pumnul drept, strans, incepu sa alunece pe fata lunecoasa a stancii. Mana stanga pipaia mai sus. Gasi un loc in care simti ca ii e potrivit sa se lipeasca de stanca. Se lasa cu tot trupul pe ea, aducand bratele deasupra capului. Obrazul gasise un loc in piatra, ca si cum ar fi fost prins in causul unei palme. Omul ramase asa, respirand incet, tot mai usor, pana ce firul rasuflarii se facu mai subtire ca matasea de borangic.

O adiere usoara ii atinse umerii obositi. Ca o boare calda, placuta, luand usturimea si durerea. Parca o mana blanda se asezase in spate, sub ceafa.

- Nu-i asta locul.

Vocea sunase ciudat. Calda, usor aspra, cu un miez amarui intr-o dulceata cantata.
Se scoase cu greu din bratele stancii si se intoarse.
Pe una din pietrele cenusii, o femeie in rosu. De unde aparuse? Nu era acolo cand venise. Doar el singur venise, pe firul acelei dimineti.
Parul negru si lung ii acoperea spatele. Usor aplecata peste genunchi, femeia fuma dintr-o ciudata infasurare de foi, groasa, ca un trabuc. Sufla un abur alb cu capul lasat un pic pe spate. Il privi usor dintr-o parte, cu un ochi verde, patrunzator.

- Nu-i asta locul. Dar esti destul de aproape. Mergi de-a lungul pietrei si inconjoar-o. Vei gasi.

Omul se desprinse din umbra pietrei.
- Ce sa gasesc? Mi s-a spus sa ajung la piatra. Am ajuns. Nu-i asta?
- Asta este. Dar nu-i asta locul pe care il cauti.
- Ce caut?
Cuta dintre sprancene i se stranse si mai mult. La fel si pumnul drept, acum cu unghiile infipte si mai adanc in carne.

Femeia trase un fum, sufla apoi prelung albul puternic aromat si cobori de pe piatra dintr-o miscare supla, scurta, sarind drept in picioare. Il privi scurt, apoi o porni cu pas iute inspre piatra rosie. Disparu dupa rotunjumea ce lucea in soarele catarat pe marginea de jos a orizontului.

Omul se lua dupa ea. Cotind spre stanga, abia zari un falfait rosu, disparut iute dupa piatra. Grabi pasul. Iara, falfaire... Se indarji si mai mult pe urme. O gasi, in sfarsit...
Tot pe o piatra cenusie, asezata iar ghemuit. In stanga, Marea Piatra Rosie deschidea o scobitura mare, inalta, aproape patrata, cu umbre adancite in coasta stancii.
Femeia il privea linisit, tragand iar din invelitura aia de foi ciudata....

Omul se apleca un pic peste marginile taiate drept, ca si cum o dalta ar fi cioplit locul pentru a fixa o usa.
Privi apoi intrebator la femie. Deja stia insa raspunsul...

Ca si cum ar fi facut asta candva, si nu o data, se apropie de piatra si se lipi de ea, cum facuse mai inainte. Cu mainile ridicate, spre colturile de dreapta si de stanga ale portii sapate in piatra. Pumnul drept, si mai strans.... fruntea lipita de stanca, buzele atingand recele lucios, pieptul ingropat in adancul tare si drept al Marii Pietre Rosii. Respira incet, incet, pana ce se lasa asa, ca si cum ar fi stat nu in picioare, ci culcat pe fata pamantului.

Deodata, o lovitura in frunte, in cuta dintre sprancene... Ca si cum o palma ar fi lovit scurt, nu dureros dar tare, acolo. Sub pleoape, in ochii inchisi, izbucnira lumini, apoi imagini incepura sa se deruleze rapid, ca un film...
Copil, calca descult in apa marii. Primul val... Prima lui iarba... Prima gaza in palma. Mama. Bun. Tata. Cald, puternic. Atingere blanda si timida pe buze. Ea... prima "ea"... Cadere libera si durere. Aurul aruncat printre degete. Fuga-fuga-fuga. Oprirea brusca si clatinarea. Capul cazut in piept, genunchiul spart. Sange, foc, cenusa... Lacrimile uscate pe obrazul arzand de durere si furie.Drumul lung prin furtuna. Secul, fara-apa...
Pamant ars, alergat si apoi tarat... Luna peste golul din suflet. Si acel tanguit prelung, cantecul barcagiului...

Ultima imagine falfai un pic sub pleoape si apoi se stinse. Intuneric. Adanc, mare, negru. Apoi, colorat... Roti de culori invartind incet, apoi repede si iar incet. Violet dand in alb, in albastru, in rosu, iar violet, iar alb...
Simti undeva, in miezul pieptului, vartejul. Acelasi ca in ziua in care pornise drumul catre Marea Piatra. Acum puternic, dureros, deschizand larg inima, fierbinte, moara invartind miezul, framantand, inuntru-in-afara, ca o roata vie.

- Intoarce-te spre mine.

Vocea femeii il lovi usor in ceafa si fara sa isi dea seama, era deja cu spatele lipit de piatra si cu fata in vantul caldut al diminetii. Ochii, tot inchisi, priveau rotirile culorilor luminoase...
Simti atingerea ei in piept. Palma mica, moale, apasand roata aceea fierbinte. Alta atingere scotoci, trase si forta deschiderea pumnului drept. Deschise ochii, respirand scurt, suierat.

- Lasa-te.

Vocea ei calda il purta intr-o apa adanca a linstii. Mana ei, mica si tenace, desfacu pumnul si trase afara hartia ghemotocita. Femeia o lua, o netezi si se uita la bucata de hartie pe care nu se mai vedeau scrisurile. Doar linii frante si dungile sangerii. El stransese tot drumul pumnul, cu unghiile infipte in carne, cautand sa rupa firul durerii inghesuite acolo, pe inima de hartie. Intinsa, netezita un pic, hartia avea forma de inima.

Femeia puse hartia in palma si sufla usor asupra ei. Aseza apoi cealalta palma peste, acoperind ca intr-o scoica. Ridica palmele langa buze si le vorbi soptit. Ca un cantec, incet de tot, cuvinte neintelese pentru omul proptit in piatra. Se uita ca vrajit la descantec, urmarind bataia vantului in rochia rosie...

Brusc, femeia ridica palma de deasupra. Intinse spre el pe cealalta, in care fusese hartia insangerata. El privi uimit la conturul cenusiu ramas acolo, in palma ei. Firul de cenusa avea forma de inima...

O pala de vant se arunca peste fata lui, inchizandu-i ochii si sufocandu-l. Intoarsa inauntru, simtirea il aseza in lacul linistii, limpede, curat, cu fata neclintita de vreo incretire. O pace adanca il cuprinse si simti cum i se limpezeste mintea, cum se deschide cuta dintre sprancene. Vantul ii mangaie pletele intunecate, coborand pe umeri, pe ceafa, pe spate si dezlipindu-l usor de pe stanca.
In piept inflori, din ce in ce mai mare, pana cuprinse tot trupul, o caldura blanda si dulce.
Vantul ii strabatu intregul trup, luand cu el urmele arderilor si lasand curat si limpezit tot inauntrul.

Deschise ochii. Femeia rosie, nicaieri. Doar o aroma usoara, de amestec de ieburi arse, plutea in aer, printre fuioare alburii.

Iar la marginea de jos a portii in piatra, ratacit intre asprimile muntelui, intors curios cu fata spre soare si umed de roua, un trandafir rosu.

Sfatuitorul a scris:Literatura asta seamana cu cea practicata de scriitorul ala turc nu-mi amintesc ..desi suna a lectura sud-americana; interesanta combinatie.

Scriitorul ala turc ???...eu stiu ca is mai multi decat unul.
Sigur ca suna a asa ceva ... cu don Anto....Manuel si Carmen ... si fara niciun Akaky Akakievich... (wise guy...)

Mikka, nu lua in seama harjaiala asta...Zii mai departe..

Scuze... m-am lasat luat de val;
E o scriitura mai putin obisnuita, insa o poti parcurge cu placere.

...Hhhehhh... Nu stiu daca or semana cu ceva, dar, cum ziceam, povestile au venit si vin asa cum vor ele...

Ma uit sa vad ce sa mai pun... Revad acum multe, legate de momente de viata in care efectiv m-au tinut de mana sau au facut chiar punte, sa pot merge mai departe.
Mi-au adus si prieteni, caci intr-o vreme scriam si ne citeam unii pe altii, ajungand chiar sa ne si intalnim o data, cand au trecut prin tara unii care de-acum erau "afara".

Imi amintesc de o vreme buna si frumoasa, si am o poveste de atunci:


Ramasese satul fara apa. Nu se stie de ce, intr-o zi nu mai iesise nimic din fantani, doar tarana... Ca si cum s-ar fi tras izvoarele inapoi, in burta Pamantului.
Micul parau ce despartea verdele dealurilor sa facuse nevazut, lasand doar o urma a trecerii sale in luciul pietrelor slefuite rotund...

S-au adunat satenii la Batran, sa-l intrebe. Cu sprancene groase lasate umbris peste ochii inchisi, cel mai batran, cel care vazuse multe, a stat o vreme inconjurat de multimea care se tot foia si vocifera. Incet, oamenii s-au potolit si au lasat linistea sa umple locul, asteptand pe Batran sa le spuna.

Timpul trecea si tara dupa sine soarele rostogol dupa deal, facand sa se miste amurgul in dare rosiatice, peste ierburi, case si oameni.
Omul ramasese cu ochii inchisi, asezat pe o piatra, cu satenii inconjur la picioare. Linistea se intinse mult, si mai mult... fir incordat si intins, de statea sa plesneasca.
Intr-un tarziu, plesni. Scancetul unui copil o facu cioburi, rostogolite la picioarele batranului. Ca si cum abia ar fi asteptat asta, batranul deschise ochii. Satenii suflara si suspinara, surprinsi, lasand capetele pe spate. Ca si un val de vant maturand iarba...
Batranul ridica o sprancean alba si-si pironi ochiul si degetul spre unul din cei adunati acolo, aproape, in asteptare.

Omul tresari si primi in piept soaptele multimii. Era tanarul care-si pierduse de curand sotia. Fusesera mai multi la marginea raului, intr-o zi insorita, si acolo, nu se stie cum, apele parca au urcat dupa ea, pe mal, si au luat-o. Cautasera patru zile la rand trupul femeii, dar degeaba. Nici urma, nimic...
Tanarul ramasese fara nevasta si cu parul aproape in intregime albit.

Acum Batranul aratase spre el. Asa cum erau obisnuiti, aratarile Batranului nu se desluseau intrebarii. Nici nu era nevoie sa se intrebe ceva. Se stia ca omul avea sa faca o calatorie.
Unde si cum, asta nu conta. Odata deschisa linia aia cu degetul catre om, Batranul facuse deja borta in destinul omului, agatand firul din viitor... Firul avea sa-l duca.

In zori tanarul plecase deja, usor, pe nesimtite, fara urma. Intampinase rasaritul singur, pe una din pietrele mari picate parca din cer peste dealuri. Statuse acolo tacut, cautand in inima lui linia drumului. Intr-un tarziu un croncait de corb il trazi din amorteala. In loc sa asculte si sa caute, atipea... Suparat un pic pe el insusi, se ridica si porni intins spre marginea padurii, o linie inca verde in zare. Stia ca de-l prinde intunericul fara adapost nu va fi deloc bine.
Mersese toata ziua, cu scurte popasuri, dar scurte de tot... Catre seara era deja in miezul intunecat al padurii. Alcatuise un adapost din ramuri bine fixate intre doua trunchiuri groase de copac.
Vremea calda avea sa inlesneasca un somn linistit, doar sa fie pace si intre vietuitoarele padurii.
Adormise acolo, ghemuit pe o parte, dupa ce-si cantase singur, usurel, ca unui copil. Noaptea i se deschisese iar rana din suflet si curgea duererea, curgea... Se mira de unde atata. Ca un izvor nesecat, la fel de puternic ca la inceputul curgerii. Si atunci se simtea ca un copil, neajutorat, setos de atingere calda si draga.

Si dormind el asa, dupa ce-si cantase, se trezi in vis...

Pe malul unei ape. Nu o stia, nu o mai vazuse. Avea nisip fin pe mal, si valurile desenau dantele efemere, intr-o miscare ca de respir...
Uimit de nou si fermecat de sunetul acela, omul ramase privind la apa, neindraznind inca sa paseasca in ea, desi il tragea rau de tot...
Pana la urma nu rezista si intra in apa. Incet, pas cu pas, patrunse in racoarea aia blanda si placuta, care-i ostoia focul inimii. Se lasa sa lunece in apa. Maini nevazute il atingeau, cautand anume oboseala si incordarea si topindu-le.
Apa marii - caci mare era aia- il tragea in adancul ei, in mangaieri si in respirul tesut din suflari, una dupa alta, mai mari, mai adanci...
Intr-un tarziu apa-i ajunse la umeri, la gat, la barbie... Vrajit, inainta, desi o particica dintr-insul incepuse sa tipe a frica. Nimic... vraja era prea mare. Cand apa ajunse la nari, se opri. Atunci un glas de femeie chema din adanc, zicandu-i pe nume. Glasul era acela, da, acela al...
"Femeia mea!" se gandi, si fara sa mai respire, se lasa in adanc.
Cu multa mirare si usurare totodata, vazu ca respira la fel de usor ca afara. Cu ochii deschisi, pasea in apa. Mai inainte, mergand pe fundul marii, cu lumina deasupra cernuta prin verdele-albastru... Vedea ca si-afara. Respirul - firesc... Ca in vraja patrunse adanc, pana cand dintr-o data fu coplesit de o simtire noua. Privind in sus, vedea lumina soarelui ca venind de peste tot. Ca intr-un ocean de lumina... Caldura placuta a apei il tinea in caus de blandete, in plama, in... pantec! Asta era. Era in pantecul Mamei
"In sfarsit, ai venit de unde ai plecat".
Era vocea Batranului, inauntru, in ape. Privi inainte si vazu pe Batran. Mare, inalt, privindu-l de sus, Batranul tinea vechiul lui toiag in mana si-si lucea ochii spre el.
"Aici e locul de unde ai plecat. Izvorul tau. Pantecul Mamei. Aici este ceea ce cauti."
-Ce caut?" intreba el, catre sine, desigur, caci doar nu pe Batran.
-Ce cauti?
-Imi caut femeia.
-Inca o mai cauti? Nu stii ca s-a dus?
-Pai, unde? Unde s-a dus? daca s-a dus undeva, eu o caut.
-De-asta ai venit? Pentru femeie?
Era chiar Batranul care intreba, asa ca nu putea minti.
- Nu de-asta. Tu m-ai trimis.
- Eu? De ce?
- Ai intins degetul spre mine.
- Am zis ceva, atunci?
- Nu, dar...
- Tu ai plecat. Nu eu am zis s-o faci.
- Dar asta am inteles...
- De unde?
- De la... mine???
Batranul tacu. Omul ramase privind, cautand sa priceapa. Nu mai intelegea nimic. Ce cauta aici, pe fundul marii? Si cum de respira si umbla prin apa? Si iara, de ce era aici?
- Pentru apa, de-aia am venit!
- Crezi tu ca poti aduce apa?
Iar tacu. Nu stia. Nu mai stia...
Marea se roti pe dinauntru. Se misca asa cu el acolo, intai abia simtit, apoi mai tare. Se clatina pe picioare, gata sa cada.
Nu stia... Ce cauta? ce voia? Apa... Femeia... Femeia... Apa... Amandoua s-au dus... unde? unde? Undeeee?
- CUM UNDE???? Tuna vocea Batranului, acolo, in apa.
Si-atunci... Vazu. Era in apa, pana peste cap, mult pana peste... Caldura aceea de pantec al Mamei...
Doamne... Femeia, apa, una...
Intelesese.
- Cum o duc acasa?
- Cum o duci? Pai, unde o tii?
(Pe ea, femeia - apa...)
Simti atat de tare unde-o tine, incat flacara aia, a simtirii, sparse cosul pieptului si-l arunca in sus, prin apa, catre soarele de deasupra. Durerea sfasie atata, ca... se trezi din vis.

Lumina soarelui ii intepa ochii, deschisi prea repede.
Pieptul inca il durea, ardea inauntru, mocnit. Dar pastra inca atingerea blanda si calda din apa. Din burta Mamei.
Se ridica si porni catre sat, cu pas iute, gata s-alerge. Si chiar nu se mai putu stapani si o lua alergand peste camp...

Ajunse spre seara in sat. Cum pasi langa prima casa, il atinse pe frunte. Rece si ud. Apa! Picatura de ploaie chema inca una. Si inca, si inca... Pleosc! Si-nca pleosc! Si mai tare. Rapaiala umplu ulita de baltoace intr-o clipita, latind panglica de noroi pana-n gard. Dar nu conta. Toti iesira din case strigand si sarind ca nebunii, care cu ce putuse sa scoata mai repede: blide, oale, caldari...
El tinea tinta spre casa, fara sa bage de seama multimea. Voia sa stie, sa vada, voia...
Ajunse aproape de casa. Din doi pasi, la usa. Ramase o clipa in prag, rasufland, cu apa siroindu-i pe plete, pe ochi, pe obraji, pe trup...
Rasufla inca o data si intra. Ar fi strans mai inainte ochii, dar... se tinu sa priveasca. In mica odaie, intinsa pe pat, era ea. Femeia lui.
Langa ea, asezata pe marginea patului, o femeie din vecini, umezind cu o carpa buzele celei intinse acolo.
- Au adus-o doi oameni azi-noapte. Au gasit-o mai jos, langa rau. Nu stiau cine este, de unde-i... O duceau in caruta, spre satul lor, cand au intalnit un batran care a parut ca o stie. Si i-a indrumat incoace.
Barbatul ingenunchease langa pat, atingand tremurat mana slabita a celei adormite.
- Sa fii cu bagare de seama cu ea...
Se uita la batrana. Aceasta zambi si atinse usor pantecele femeii, mangaindu-l.
- N-ai grija, zise el. Mi-e draga ca apa...

The Dude a scris:

Sfatuitorul a scris:Literatura asta seamana cu cea practicata de scriitorul ala turc nu-mi amintesc ..desi suna a lectura sud-americana; interesanta combinatie.

Scriitorul ala turc ???...eu stiu ca is mai multi decat unul.
Sigur ca suna a asa ceva ... cu don Anto....Manuel si Carmen ... si fara niciun Akaky Akakievich... (wise guy...)

Orhan Pamuk, nu prea mai stiu altii.
Nu-s numai numele personajelor din istorioara, ci si o anumita melodie a textului.
Hai sa nu ne certam din nimic.

Eu astept cuminte si continuarea la excursia din Egipt

Misto...

Mikka a scris:.


Uimit de nou si fermecat de sunetul acela, omul ramase privind la apa, neindraznind inca sa paseasca in ea, desi il tragea rau de tot...
Pana la urma nu rezista si intra in apa. Incet, pas cu pas, patrunse in racoarea aia blanda si placuta, care-i ostoia focul inimii. Se lasa sa lunece in apa. Maini nevazute il atingeau, cautand anume oboseala si incordarea si topindu-le.
Apa marii - caci mare era aia- il tragea in adancul ei, in mangaieri si in respirul tesut din suflari, una dupa alta, mai mari, mai adanci...
Intr-un tarziu apa-i ajunse la umeri, la gat, la barbie... Vrajit, inainta, desi o particica dintr-insul incepuse sa tipe a frica. Nimic... vraja era prea mare. Cand apa ajunse la nari, se opri. Atunci un glas de femeie chema din adanc, zicandu-i pe nume. Glasul era acela, da, acela al...
"Femeia mea!" se gandi, si fara sa mai respire, se lasa in adanc.

[....]

- Sa fii cu bagare de seama cu ea...
Se uita la batrana. Aceasta zambi si atinse usor pantecele femeii, mangaindu-l.
- N-ai grija, zise el. Mi-e draga ca apa...

Imi aminteste de o nuvela a lui Guy de Maupassant. Nu ca ar relua ideea de acolo, ci pur si simplu iti da aceiasi stare.

Dragii mei dragi, yo nu-s nici pe departe langa maestrii acestia. Doar povestile au curs intr-un fel sau altul, dupa cum au vrut ele...

Ziceam ca incep iar, ca sunt intr-un nou inceput. Ca mai totdeauna cand am vrut sa fac ceva ce mi-e drag, e o teribila lupta cu timpul... Vechi prieten si dusman, in acelasi timp .
Azi am facut un pas si am cumparat iar ceva timp. Dureaza un pic pana "vine comanda", dar vine... Posibil sa fie cu bine, pentru povesti, care vor fi iesi iar in lume.

Pana una alta, mai astern ceva aici.

Draga Articon, din Egipt nu am mai despachetat povesti... Poate mai scot si de acolo, ca tot am rascolit "locul", neasteptat pentru mine.

Dar daca tot vorbim de povesti de drum, iaca, vin cu povestile din Peru. Locul de unde mi s-au tras chiar povestile. Si noua mea viata.
Totul, legat de calatoria mea in Peru, este magie.
Mai intai, felul in care am plecat acolo. Ma batuse gandul cu multi ani in urma. Fara sa am nici cea mai mica idee de ce, cautam din cand in cand pe net preturi de zboruri pe-acolo. "Mii de bani", ceva de neatins, pentru mine... Si iar ma scufudam in ceata zilnica, apoi iar mai dadeam o raita... Si uite-asa, pana cand, in finele anului 2007 am fost la munte, cu niste prieteni, sa facem Revelionul. Pe drum, au avut in masina o muzica minunata, cantata de "los indios", indienii din Sudamerica... Doua cantece m-au pus la pamant, si apoi m-au urcat sus, suuus de tot... Acasa, pe la inceputul lui ianuarie, am gasit pe youtube Alborada, formatia care canta cele doua cantece, si inca altele... M-am vazut pe niste munti cu varfuri rotunjite si verzi, m-a prins o sfasiere de dor de acasa, de nu mai stiam ce-i cu mine... Am scris unor prieteni, pe un forum, ca "yo anul asta ma duc in Peru"... In mai 2008 a venit in Bucuresti un om din locurile alea, povestind despre Anzi si despre incasi. Eu eram fix in Brasov... Am aflat dupa. Dar a fost de ajuns doar sa-mi urmez dorinta, ca toate s-au aranjat. Am aflat ca in iarna aceea se face excursie cu un grup de romani si m-am inscris pe lista . Apoi a urmat un sir de intamplari, care mai de care mai minunate, astfel incat am putut sa fac calatoria. Scump, ca pret, platit mult, pana azi, dar am primit inmiit. Si inca primesc, din excursia aia...

Nu mai lungesc vorba, trec la povesti.
Iaca, inceputul...


M-am indragostit de cafea si ceai de foarte multa vreme. Multe iubiri, simultane si... fidele, care se accepta si chiar se iubesc, ele intre ele.  

Ultimul ceai de care m-am indragostit, ciudat, rebel, generos si cald, e Mate de Coca. O sa-l scriu asa, cu litere mari, ca pe numele unui iubit.

Ultima oara cand l-am gustat? Hmmm... inca sorb din el, caci acum scriu si degust. Tradare pentru el, care se cere alintat cu toata atentia, dar ma suporta, caci stie ca scriu despre el...

Pliculetul sta aici, langa mine si langa cutia lui...

Unde ne-am cunoscut? Prima data ne-am atins, cu mirarea si bucuria intalnirii, intr-o mica oaza de liniste, cu mirosuri dulci si paturi calde intinse pe jos, printre pume si jaguari de...plus, intr-o odaie micuta. Primit dintre palme mari, aspre dar calde si blande, a venit spre mine intr-un mic pahar de plastic, acompaniat de o prezentare-indemn: “Mate de Coca. No headaches.” Intr-adevar, in Cusco, dincolo de ameteala noului, de bucuria gasirii pamantului pe care visam de mult sa-l ating, usoare clatinari vesteau atat de povestitele simptome ale lipsei de oxigen intr-un aer rarefiat, la vreo 3.300 m peste nivelul marii.

Prima intalnire m-a vindecat de orice teama. Aroma cam aspra, departe de mirodenia simtita in feluritele ceaiuri gustate cu nesat de impatimita de mine, nu m-a cucerit “din prima”.  Aducand un pic cu ceaiul japonez “adevarat-adevarat”  cu care ma mai incanta prietena mea care locuieste de peste 30 de ani in Japonia, cam tare la gust, “brut”, nemelodios, la prima aroma pare nedomesticit, usor salbatic, asemeni muntenilor ce il beau cu atata placere. Asta, doar la prima aroma...

Caci pe urma, cucereste, tot asemeni lor, prin blandete si zambet... Si forta, si incredere.
Depinde mult de unde si cum il bei.

In acea odaie micuta am patruns prima data in bratele Mamei. A fost un vartej deschis atunci, care ma poarta si acum...
Glasul placut, usor unduios si apoi brusc cotit, chemare blanda dar puternica  a celei care invoca Mama Pamant si Tata Cer, ne-a condus in vartejul de simtire care te ducea si te duceaaaa...

Parca odaia mica a samanului se marise, acoperisul se ridicase undeva suuuus-sus, si peretii se deschisesera ca un cub de carton, desfacut. Culori, umbre, aroma de “agua de florida”, moliciunea paturii asezate bland pe spate, respiratia celor din cerc, tovarasii mei de drum... Toate, undeva, departe, vatuit, infundat, ascuns... Aproape, bataia tobei si zornaiturile...  Culori, imagini, “secvente de film”, trupul strabatut de fiori, mici “serpi electrici”, cum le spun eu...

Cum sa nu ramai, dupa asa o prima intalnire, fascinat de tot ce a facut parte din experienta? Si Mate de Coca a fost primul care m-a intampinat...

Pe urma, l-am baut pe malul unui rau, intre flori de culori atat de vii ca le-am atins petalele, de parca degetele-ar fi vazut mai bine. Casuta cocheta transformata in hotel avea pe masa, la intrare, ceaiul – primitorul nostru de peste tot... Licoarea usor galbuie parca imi turna in sange soapte care urcau prin mine si-mi spuneau “Priveste! Simte! Auzi!” In fata mea, pe malul celalalt raului, o femeie nu foarte tanara, cu fusta incretita, putin mai lunga de genunchi, cu palarie inalta si bluza viu colorata, mergea in spatele unui barbat. Ea se oprea un pic, facea ceva cu mainile, parca scotocea printr-o tufa... pe urma pornea iar. Si iar se oprea. Iar "scotocea".  Mai, sa fie!Ce...? Deodata, parca m-ar fi invatat Coca sa vad: Ea torcea! Da! Mergea si torcea! Atat de firesc! Printre florilea alea, pe cararea de munte, torcea!

Doamne, ce-as vrea sa port... orice, impletit din firul ala fericit, care s-a tors in lumina aceea, intre muntii cu ceturi aburii si pe margine de rau curat... Sau sa ma fi facut iarba, atunci, traind doar cat o fi, dar sa fiu acolo, in pamantul acela bun si generos, asa de cald, asa de iubitor...

Hmmm... Povesti cu Mate de Coca am multe. Dar mi s-a terminat ceaiul de-l sorbeam acum, asa ca fac si eu ca Seherezada, ma duc sa-mi astept zorile si sa mai torc din vise pana atunci...

Si pana la ziua, mai dansez un pic de muzica de acolo, de acasa, din Peru...

Povestea asta se cere gustata pe cantec. Acum, Love Mountain...
https://www.youtube.com/watch?v=EmLLrT-zazI

Io povestea am de gand sa o citesc pe indelete, asa cum se fac de regula lecturile.... Insa acum, pentru acum am ramas mut: Peru ?????? visul vietii mele... Uite o excursie pe care mi-am dorit-o ca pe ceva din alta lume, dar pentru care n-am facut mai nimic sa se si intample.... Peru...civilizatia Nazca... Imperiul Incas... Tupac Amaru....

Mikka a scris:

Draga Articon, din Egipt nu am mai despachetat povesti... Poate mai scot si de acolo, ca tot am rascolit "locul", neasteptat pentru mine.

Nu-i nimic... E bune si din Peru. Chair mai bune !

Cat a costat excursia in Peru ?

O poala de bani....

Excursia la care tanjam eu costa 12.000 euroi si era cu Machu Picchu (“vechiul pisc” in limba Quechua), cetate construita pe un varf de munte, intr-o vreme in care roata nu fusese inca descoperita.

Da fiindca tot ne dam cu presupusu... Ceaiul de mate e nelipsit din cartile lui LLosa... iar ritualul povestit aminteste de madlena lui Proust... pe cand ratacea el in cautarea timpului pe care il credea pierdut

Sunteti rai. Mikka scrie foarte frumos si foarte original.

Hola, amigos!

Reusesc sa mai prind niste timp... Batalia e grea si se poarta pe multe planuri, dar voi prinde iar timpul de coada, o sa il scutur si o sa-mi mai lase si mie niste pene.
Dah, putin din penele lui (ah, mi-amintesc de omul cu penaj de vulpe...)

Raspund aici tuturor, nu va fie cu suparare... Si-apoi, inca un pas mic in poveste.

Excursia, da, excursia... Vis de multe vieti, implinit acum, draga Dude. Am facut ce am putut atunci, in decembrie 2008. Inclusiv un overdraft la care inca mai platesc si acum...
A fost sa fie sa merg in calatoria asta nu pentru ca ma inspirasera scrierile despre civilizatiile stravechi, ori din curiozitatea si atractia spre misterele acelor locuri. Citisem multe, caci ma atrasesera toate aceste lucuri inainte de Egipt... Si despre Machu Picchu, si despre liniile de la Nazca, si despre pietrele misterios imbinate (taieturi perfecte, in multiple unghiuri si fatete, asamblate fara mortar) din ce a ramas din maretul Saksaywaman, si despre jungla amazoniana si lacul Titicaca cu indienii aymara...
Dar ce m-a dus acolo a fost acea traire puternica, declansata de muzica aia, ceva ce nu am putut cuprinde si opri..

Restul, a fost doar o combinatie de "intamplari" care au "aranjat" sa fac calatoria cu niste ghizi extraordinari, un cuplu deosebit, care ne-a dus ici si colo, aratandu-ne ce era de aratat si punandu-ne in locul in care trebuia sa fim pusi... cu calauzire atenta si blanda, si puternica in acelasi timp.
A meritat orice efort si fiecare pas!

Draga Kavarna, excursia a costat cam 5000 de euro. 14 zile, din care 12 zile de traseu, au fost vreo 2500 euro - cazare, avioane locale, transport cu autocarul si trenul si o parte din mesele principale. Biletele pentru zborurile Bucuresti-Amsterdam-Lima dus-intors, prinse in august, pentru decembrie, au fost 1320 euro (promotie fix in saptamana in care le-am luat, altfel erau 1570 la KLM). Cu tot cu alte mese, ceva suveniruri pentru acasa si gata, cei 5000 euro!  

Depinde mult de ce cuprinde traseul. Noi am ajuns pe Machu Picchu, si in Valea Sacra , la Ollantaytambo, in Pisac, prin cercurile de la Moray, in Amantani - insula indragostitilor de pe Titicaca -, prin Cusco si pe la Saksaywaman, in punctul cel mai inalt din Anzi - La Raya, dar nu am fost la Nazca, nici in jungla... Poate data viitoare!

Locurile sunt intr-adevar asa cum le-am simtit de aici: vii. Acolo am inteles, pe traitelea, nu din citit, cum e sa simti viul. Am avut multe intamplari extraordinare pentru mine, poate banale pentru altii. Din tot ce s-a povestit (iar ghidul nostru povestea fantastic, cu multe explicatii date de un om pasionat si de astronomie - cum sa nu fia asa un adevarat fiul al lui Inti, Soarele?) eu am ramas cu multe bogatii, dar cel mai mult a contat ce m-au invatat locurile si oamenii. Locurile vii, pastratoare de povesti vii, si oamenii extraodinar de plini de viata si de o bucurie de a trai si de a pretui viata nemaiintalnite. M-au invatat enorm despre viata.

Dar, sa trec la poveste. Una mica, de data asta, dar promit ca mai aduc...


... Continui cu seria povestilor din Peru, pe care noii mei prieteni sper sa le guste... con mucho gusto!
.
In statia de unde urma sa luam trenul spre Aguas Calientes, am vrut un cappuccino, in loc de ceai. Pravalioara mica, aranjata cochet intr-un spatiu minuscul, se umpluse de rasete. Fetita unui localnic, cu obrajii rosii si ochisori-nasturasi negri sub parul negru innoptat, radea in bratele unei femei inalte si blone. O olandeza, dupa cum a explicat femeia, aratand cu placere pozele cu copiii ei si cu biroul unde lucra. Mama fetitei, in spatele barului, mi-a pregatit cremoasa bautura. La masuta joasa, doi barbati radeau si ei, aratand siraguri de dinti stralucitori pe fetele arse de soare. Dupa sclipirile din ochi, m-am prins ca unul din ei este tatal micutei vedete.
Veselie, tinerete, viata... si atomsfera calda a unei familii. Peruano-olandeza, acum...  Mi-am sorbit incet bautura calda si odata cu ea si “doza” de bucurie prinsa din ce se petrecea sub ochii mei.
De undeva a tasnit in camera vocea de neconfundat a lui Guadalupe Pineda, cu “ Historia de un amor”:

Siempre fuistes la razon de mi existir,
Adorarte para mi fue religion...

Pastrand caldura cestii intre maini, am inceput sa fredonez, am cantat si ceva cuvinte, si unul din barbati a ridicat ochii la mine, zambind. Femeia din spatele barului ne-a insotit in zambet, si cateva clipe eram cu totii in aceeasi vraja. Familia ma inclusese si pe mine.

Galagia si miscarea de afara m-au rupt din cantec. “Muchas gracias”, doi pasi, rucsacul in spate si... iata-ne in vagoane.

Trenuletul ne-a purtat de-a lungul firului de apa. Urubamba canta si sclipea jucaus. Din cand in cand se vedeau franturi din Inka Trail, drumul facut de atatia calatori care paseau pe jos, pe urmele incasilor, spre Machu Picchu.  Ne-am hotarat cativa ca “data viitoare” vom face si noi asta. In trei sau patru zile ajungi pe varf.
“Se poate si pe alergare, in cateva ore ajungi sus. Recordul, acum, este de patru. Eu am reusit doar in cinci.”
Am ramas cu ochii mariti de uimire, zambind prosteste la "calauza" noastra. Mallku, ghidul nostru, este si maratonist, dupa cum ne-a povestit el mai tarziu. Pe drum, in tren, pret de un ceas, am rasfoit una din cartile lui. Multe poze, multe reproduceri dupa picturile lui, atat de minunate. Joc de culori si mai ales de lumini, pe texte care descriu traditiile initiatice legate de soare si vorbesc despre vasta cunoastere a incasilor, care integrau astronomia in viata de zi cu zi. Incepeam sa intrezaresc ceva din ceea ce insemnau aceste locuri. Eram insa departe de ce urma sa invat de la Mallku, de la acest pamant pe care mi-am dorit atat de mult sa pasesc.
O, casa a mea! Adorarte para mi es religion...

In tren, din nou, calda, "o copa" de Mate de Coca. Deasupra aburilor, zambetul celui care ne servea cu bauturi in tren. Acelasi zambet ca al femeii care-mi facuse asa un cappuccino bun... Incepeam sa ma regasesc in familie.

Ce misto.. Mikka e un calator inascut. Iti trebuie talent pentru asa ceva.
Eu de pilda nu tin minte aproape deloc tintele secundare ale itinerariilor, obiectivele de referinta ale unui parcurs (pentru care nu am o parere formata mai inainte din documentari), alte detalii precum nume de gari, de popasuri, de orase... ori de hanuri, biserici, manastiri...

Pe vremea cand calatoream intens mi se intampla frecvent sa cataloghez pozele facute pe drum fara sa imi pot aminti macar amanunte generale despre locul in care au fost surprinse..

Prinde bine Mikka sa citesti note de calatorie bine scrise in aceasta perioada a anului, in care cei ce pot infaptuiesc alte trasee magice, a caror istorie o vor redacta cel mai sigur in alte dati, ... asa precum faci tu acum si aici... pentru cei ca noi, care alaturi de tine, pasim complice si in ascuns pe pamantul peruan, prin furaciune de trairi .... sorbind in gand cu nesat din ceaiul de mate... Mate de Coca...

Hhheeeh... draga Dude... El Condor...M-ai nimerit...
Nu stiam de ce, inca din copilarie, cantecul asta ma facea sa plang si sa vad. Ceea ce vedeam era o lume cu munti cu umerii rotunjiti si verzi, nu ascutiti si cenusii... Nu stiam ca, pe langa firul muzicii, care este un cantec de zbor, plin de inima acelor oameni si locuri, este cantecul meu, asa cum aveam sa ma cunosc si sa ma inteleg multi ani mai incolo. Asa, ca in cantecul asta, sunt eu.
I'd rather be a forest than a street...
I'd rather feel the earth beneath my feet...
Desi am trait de cand ma stiu intre betoanele orasului, fara vacante lungi la bunici, tot o casuta pe pamant imi doresc, asa, sa simt viata in talpi...

Ma intorc la drumul asta. Nu tin nici eu minte locuri si nume, si nu prea prind in fotografii minunatiile. Uit. Ma fura peisajul, la propriu. In Peru mergeam cu gura cascata, privind si sorbind, si ma trezeam sa mai fac o poza, asaaa... cand si cand.

Dar o sa vedeti de ce... in povestirile de pe drum.

Pun aici intalnirea cu locul mult dorit si visat, Machu Picchu.

Si vazura ochii mei!

Mallku ne imparte biletele de intrare.. Scriu numele meu. Mana imi tremura pe foaie. Sunt aici! La Machu Picchu!

Maiestuos, muntele isi arata fata in soare, ma priveste si parca rade, cu norisori pufosi agatati pe cer, pe post de sprancene.Pasim pe o poteca pietruita, trecem prin poarta, ne asteptam unii pe altii la locul unde coteste poteca. Mallku o ia inainte, facem cativa pasi... iar, cateva trepte... si

Minune!

In fata noastra, maiestuos, stralucind in soare, clar, curat, perfect!

Orasul de Cristal!

Ce vazusem in pana acum in poze, visul meu de ani si ani, este acum in fata mea....

Vazura ochii mei minune!

Pe marginea potecii, fixat doar pe varfurile picioarelor, Mallku povesteste depre Orasul de Cristal: cum a fost construit, cum a fost descoperit, de ce e numit asa.

Aud prin vis povestea lui. Imi simt vartejul din inima, care a mi-a sapat in piept de prin vara si care a crescut de cand am ajuns aici. E usor dureros, dar placut, si vibreaza mai tare, mai tare... a cuprins si spatele, si capul... Respir adanc, in vraja pe care o simt cu toate simturile. E uluitoare senzatia visului implinit!

Caut cu ochii altarul. Intiwatana. E pe varf, la stanga. Mallku ne explica despre liniile ce conecteaza locurile de putere. Despre mersul soarelui si ingeniozitatea incasilor, maestri in astronomie si arhitectura, cunoscatori si iubitori ai Soarelui.

Eu vad stralucirea locului si sorb uriasa seva pe care o simt cum urca din pamant, cu forta, prin tot trupul.
Capul si pieptul mi s-au aprins ca mistuite de flacari. E soare in dupa-amiaza asta pe Machu Pichhu. Si pe cer, pe varfurile care strajuiesc semet Orasul, doua curcubee ne binecuvanteaza intrarea in imparatie. Mallku e fericit, primeste asta cu bucurie ca de copil, pozeaza curcubeele din tot felul de unghiuri, printre ferestrele deschise in piatra de incasii adoratori ai soarelui. Ne spune ca orasul este numit si Orasul Curcubeu.

Intram intr-o incapere semi-acoperita, ne asezam unii langa altii, in liniste. Intram si mai mult inauntru, in simtirea locului, chemand binecuvantarea Pachamamei si a lui Wiracocha. Vartejul de senzatii ma ridica, ma risipeste in toate zarile, apoi ma readuce in locul in care imi simt trupul pe piatra. Pornim din nou. Ma clatin si respir greu... Lipsa de aer sau ametealea vrajii? Cine stie? Probabil, amandoua...

Poteca serpuieste catre varf. In dreapta, imaginea uluitoare a constructiilor din piatra, din care unele inconjoara tronurile sapate in stanca, in care incasii urmareau soarele si primeau, in meditatie, inspiratia.

In stanga, in sus, Altarul. Intiwatana. Locul in care se fac initierile solare. Ne risipim pe micul platou, in jurul pietrei. Unii fac poze repede, “la piatra”. Imi gasesc un loc mai in spate, cu soarele in fata. Cobor in mine, in genunchi, alungand repede umbra regretului ca nu o fac si fizic. Nu vreau “sa pozez”. Imi e prea mare, prea mult ce simt. Abia ma tin sa nu ma imprastii in mii de scantei. De mi-ar fi asta ultima clipa in lume, nu mi-ar parea rau sa explodez de bine...

Dar mai este... drum. Mallku coboara un pic, pune palmele in locul unde cu sute de ani in urma "ei" primeau Soarele pe frunte, apoi in inima, dimineata, la solstitiu.

Acum suntem la solstitiul din decembrie.

Ne asezam in spatele pietrei, cu fata la soare. Cu ochii inchisi, primim soarele. Cuvintele lui Mallku ne ghideaza, bland. Mainile deschid poarta spre frunte. Lumina ne umple, dincolo de ochii inchisi. Roti de lumina aurie si violet se invart, se maresc, coboara in tot trupul. Ramane doar lumina. Apoi mana stanga trage din pamant forta, seva, iubirea Mamei. Dreapta primeste de la Cer, de la Soare, puterea. Se unesc in inima, se extind in toata faptura. Radiem...

Palma dreapta pe inima, cea stanga in dreptul plexului solar. Reverenta de multumire la Pachamama si TataInti. Mama Pamant si Tata Soare.

“... and YOU ARE WELCOME!” Sunteti bineveniti!

Asa se incheie toate ceremoniile sau meditatiile in care ne-a purtat Mallku. Saman, astronom, poet, pictor. Umbland prin lume cu totul in spirit... Ghid pentru multi altii.

Suntem bineveniti! Multumim, Mama, multumim Tata! Suntem acum copiii iubiti ai Soarelui si ai Pamantului... Asa am fost mereu, dar nu stiam. Nu ca acum, cand o stim cu toate si din toate ale noastre.

Suntem cu totii bineveniti!

Ceaiurile de care povestesti cu atata ardoare... contin si componente interzise prin alte parti ?
Intotdeauna m-am intrebat de ce aceasta licoare e prezentata mereu in literatura ca ceva extrem de special ?

Simpla curiozitate.

Nope. Decat daca le pui tu acolo.
E ca in restul lumii, pui cateva frunze si schimbi gustul si efectele bauturii.

Dar poate ca nu va zice Mikka ?