Vesti din Povesti

Mi-s dragi povestile, si oamenii din ele...
Asa cum au venit si vin spre mine, astern aici povesti, de v-ar placea.
Si multumesc de ascultare, caci doar asa povestile traiesc, cand sunt primite si uneori, de au noroc, mai sunt si-mpartasite.

Multumesc de primire si spun de-acum, sa stiti, ca tare-i de folos aceasta intalnire.

Si-acum, prima poveste... ca tot se face noapte si se deschide timpul de visat .

Povestea Focului

Se spune ca Focul, venit candva din fulgerul cerurilor, a poposit pe pamant si s-a facut dansator. Dansatorul Pamantului.
Era multa caldura in dansul lui, caldura si vraja dragostei, a misterului, a vietii si a mortii. Dans de lumina si culoare, aratand vietatilor si oamenilor drumul si desenandu-le propriile umbre.

Si era Focul nostru tare indragostit. De cine credeti? De o fiica a cerului, tocmai de ea... Ii placuse cantecul Ploii printre frunze si ramuri, tropotit sau mangaietor, pe pamant... Ii urmarea strecurarea rochiei transparente printre stanci, in fire de ape dantelate alb-argintiu.
Indragostit, o pandea cand curgea din nori, dar mereu imbratisarea ii era aducatoare de moarte. Sarutul Ploii, indragostita si ea de mandrul dansator, il lasa doar un pic sa mai salte, apoi il stingea in fuioare alb-albastrii, incercand sa il stranga la piept si pierzandu-l mereu...

Imposibila, iubirea lor...

Focul insa nu se lasa, si izbucnea iar, de te miri unde, incercand din nou sa cuprinda cu flacarile sale Ploaia, dansatoarea norilor... Iar si iar incerca, pana cand, intr-o zi, a urcat pana la cer si a strigat Soarelui, Marelui Soare, tatal focurilor si al luminilor:

- Tu stii, Marite Soare, parinte al flacarilor, ce-i mistuirea dragostei. Nu ma lasa fara imbratisarea iubitei. Desavarseste intr-un fel unirea nostra. Tu stii si tu poti...

Si a plans Focul cu multime de scantei, sfasiind noptile si zilele. Pana la urma, Soarele s-a indurat si a inceput sa incalzeasca pamantul, acolo unde focul se facuse cenusa udata de lacrimile Ploii. In caldura si vraja soarelui s-a nascut un bob mic, auriu, sclipind jucaus in lumina. Pamantul ud s-a deschis si l-a primit in adancul sau, facandu-se pantec si hranindu-l. Micutul bob si-a facut frati. S-au inmultit si apoi au scos fire verzi din pamant, tragandu-se in sus, spre soare, Si asa, in camp au inceput a se undui spice de grau... Oamenii le-au cules si au gustat boabele din spic. Dulce si cald. Plin de soare. Le-au pus intre pietrele pamantului si au facut pulbere alba, curata. Au amestecat-o apoi cu apa si au facut forme rotunde, micute, pe care le-au incredintat caldurii focului. Asa au faurit cea mai buna hrana a lor, din rodul pamantului, cu apa si foc. Si au numit-o Paine.

Asa s-a facut imbratisarea focului cu apa, in painea cu care oamenii se hranesc, cu care isi cresc pruncii. Acolo, in acea intalnire a lor, dansul Focului si al Apei zamisleste painea calda si aromitoare, asternuta pe lemn de brad si asteptand sfioasa, sub stergar, sa fie rupta in bucati si gustata cu bucurie.

In noptile calde, dupa seceris, oamenii se aduna seara la foc, ii privesc dansul, ii canta si ii spun povesti. Ii aduc pe copii langa el, sa invete a citi in flacari istorii ale strabunilor. Si dupa ce au obosit, stropesc ultimele flacari cu apa, binecuvantand pamantul si cerul, apa si focul, vanturile si toate vietuitoarele. Pe urma pleaca la casele lor, spre odihna.

In urma lor, fuiorul alb rasucit in sus poarta soapta de dragoste a Focului, dansator al pamantului. Iubita lui din nori e gata sa coboare iar...

Mikka a scris:Asa s-a facut imbratisarea focului cu apa, in painea cu care oamenii se hranesc, cu care isi cresc pruncii. Acolo, in acea intalnire a lor, dansul Focului si al Apei zamisleste painea calda si aromitoare, asternuta pe lemn de brad si asteptand sfioasa, sub stergar, sa fie rupta in bucati si gustata cu bucurie.

Puteam sa jur ca asta e stilul.
Super poveste !

Mikka a scris:.
Si multumesc de ascultare, caci doar asa povestile traiesc, cand sunt primite si uneori, de au noroc, mai sunt si-mpartasite.

"Every time a child says, 'I don't believe in fairies,' there is a fairy somewhere that falls down dead" - Peter Pan

Am asteptat acest moment al zilei pentru a parcurge in tihna minunata născocire.
A meritat...

Respectele mele Mikka !

Povestile va multumesc ca le-ascultati. Asa, ele traiesc.
Spuneam ca ele vin...
Asa mi-a fost, cand am calatorit candva, pasind intr-o minune. Drumul acela mi-a adus, la intoarcere, suflul viu al Povestitorului. Al Celui Care Sufla, fiind Povestitorul, Dansatorul, Cantaretul...
Am invatat sa mai iau dupa ele, scriind pe masura ce curgeau, uneori alergand... Abia apoi citeam, si mi se pareau si mie noi, necunoscute, si da, incantatoare. Nu-s ale mele, eu doar tin pasul cu ele, si le torn in litere. Atat.

Si daca v-a placut, mai pun inca o urma din povesti...
Sa fie pentru noapte duh si "dusha". Adica suflet.


Intre umbrele serii, umbrele oamenilor lunecau peste pietre, transformand rosul zidurilor in cafeniu.
Flacarile focului jucau tragand de umbre in sus, latindu-le intr-o parte si-n alta.
Murmurul noptii, adunat in nor miscator de soapte, rasete, latrat de caini si fornait de cai, torsese fuior des peste cetate, strecurandu-se in fasii groase pe ulitele prafuite, pana in odaile caselor mici si scunde.
Doar acolo, in fata vechiului han, pe spatiul generos de langa fantana cu margini de piatra albastrie, nedormitii cetatii se stransesera roata in jurul batranului. Acesta povestea.
Vorbele batranului curgeau lin, intrerupte din cand in cand de oftatul multimii ori de rasul si plansul cuiva. Impletite cu vorba, sunet de fluier si cate un zuruit de toba. Baiatul si fata insoteau povestea cu sunet, sa-i dea mai usor ascultatorului gustul dorit de povestitor.
Cand si cand batranul privea in multime si ochii-i sclipeau usor, incretind in colturi cate un zambet ori impingand cu barbia, ca semn.
Zambet si semn erau culese de privitorul din umbra. Infasurat in panze, privitorul parea a fi femeie. Doar ochii i se vedeau, lasand sa se amestece in ei cate o izbucnire rosiatica a flacarilor . Focul din mijlocul cercului veghea ascultatorii si dansa.
Peste capetele multimii, printre umbrele noptii, cei doi, batranul si privitoarea teseau panza unui nume...

Si iata ca fluierul se lasa alaturi de baiat, iar toba micuta cobori in poala fetei.Copiii plecara capetele spre multime, care izbucni in vociferari si batai de palme. Destul de iute ascultatorii se risipira spre case, lasand langa fantana doar batranul si privitoarea. Copiii se strecurara si ei spre caruta ce avea sa-i adaposteasca pana in zori.
Privitoarea se apropie de batran, ajunse, se ghemui si se pleca spre picioarele lui.
Mana zbarcita se strecura de sub haina si atinse usor valaul matasos.
Ridicand capul, femeia lasa valul pe spate, lasand sa i se vada fata. Zambea.
Se strecura intre palmele calde ale batranului, care o mangie usor pe frunte.
- Sehrazat...
- Bunule...
- Ai lipsit doua nopti. N-a venit mahnire... doar o unda: se facea ca aveai iar de lucru...
- Bunule, tu stii. Am lucrat iar la limpezirea viselor. Ce sa-i faci, inca nu-i usor somnul domnului meu. Acum este insa mult mai bine.
Bunul stia.
Cand venise prima data, Sehrazat era o copila. Se imbracase baieteste si ajunsese in cerc, pana in primul rand. Copiii de atunci o primisera langa ei si ea alesese toba, nu fluierul. Batranul stiuse atunci ca e fata. O lasase in jocul ei, asa, pana cand vraja o stapanise asa de mult, o legase de ochii batranului care in timp ce o privea ii indeparta acoperamantul capului.
Fata era insa in vis:
- Si...? si...? Ce a facut Zein?
- Zein, frumoasa Al-Mawassif, a scos lauta si a inceput a stihui si canta. Iar tanarul isi potoli furtuna din suflet si se intoarse cu pace spre fratele sau. Lupta inceta si plecara cu totii in liniste.
"Slava lui Allah!" strigara din multime ascultatorii, trezind pe fata din reverie Si atunci isi daduse seama ca batranul o descoperise.
Pe urma au stat de vorba, iar batranul a inceput sa o invete multe, si stihuri si cantece, nu doar povesti.
Si ascultatul dincolo de vorbe, in tacere.
Si mersul stelelor si statul pamantului...
Vezi bine, Batranul era un adevarat Povestitor.
Cand fusesera noptile cele lungi, cele o mie si una, Sehrazat se strecurase ziua in caruta batranului, adunand si slefuind povestile cu care-si hranise barbatul si isi salvase viata. A ei si a altor fete ce ar fi picat sub blestemul maniei celui tradat.
Incet, Sehrazat bortelise armura acelei manii, lasand-o sa iasa si sa se duca. Incet, povestind, inlesnise curgerea veninului pana la limpezirea omului pe care ajunsese sa-l cunoasca si sa-l iubeasca.
Povestile schimbasera multe. De atunci, ea venea in fiecare noapte pret de un ceas ori doua, sa mai asculte. Batranul era fericit ca acum ea faurea la randu-i povesti minunate.
- Acum ce mai croiesti? intreba el.
- Hmmm... Ti-am luat Pasarea Roc. O sa fie in calea unui calator pe mare, un visator, un indraznet ce va descoperi comori si prieteni. Domnul meu nu a calatorit, dar isi doreste mult. O sa-l ajut sa o faca intai asa, in poveste. Prietenii... si-i va gasi si pe ei cand va incepe sa-si caute iar credinta, pe care si-a pierdut-o.
- Aha! Sa-mi aduci si mie povesti cu calatorul asta. I-ai pus nume?
- Pus. Sinbad, asa o sa-i fie numele.
- Sinbad. Frumos...
Batranul privi peste capul tinerei femei, desfacand undeva, in timp, fasiile vremii si vazand:
In linistea noptii, intre perdelele de matasuri subtiri, Sehrazat tese povesti si vraja pentru omul ei. Acesta asculta, sorbind si visand si el, cu ochii deschisi, calatoriile curajosului Sinbad.
El o priveste si asculta. Sehrazat simte topindu-se si mai mult bulgarele strans in inima lui si se bucura. Ea stie ca povestile vindeca si deschid drumuri.
Si mai crede ea ca el o asculta doar pentru povesti...
Dar batranul vede in inima ascultatorului si stie. Nu doar povestea o soarbe ascultatorul. Ci si mierea ochilor aurii...
Acolo, in mierea aceea se va scufunda in curand, descoperind comori mai mari decat ale lui Sinbad...

...totdeauna m-am intrbeat cu ce se indeletnicea Sehrazat in timpul zilei...adica pana sa ajunga seara de seara in fata Sultanului...

Mikka a scris:Ea stie ca povestile vindeca si deschid drumuri.

Acum au aflat asta si cetatenii acestei Republici.

Multumim Mikka..

As-salāmu ʿalaykum

MINUNAT !!!





P.S. Draga Mikka, e bine sa stii ca majoritatea celor de aici vin de pa alt site unde au activat anterior. Se cunosc de acolo; cat desre The Dude si Hampu The Great, ei sunt una si aceiasi persoana. In general nu agreem conturile duble, dar asa asa a venit de unde a venit el.

Da. E cu talent si mie imi place directia asta in care a luat-o site-ul.
Mai vreeeeemmmm !!

... waʿalaykumu as-salām
Si fie noua, asa, tuturor, in blandetea si bucuria inimii, in linistea mintii si in pacea sufletului.
Cum luna vine iar, voi povesti...

Dar multumesc intai voua, c-ati ascultat, ati inteles si ma calauziti.
Si
Multumesc tie, Marite Hampu, ca vezi si dai mai departe.
Multumesc de primire buna, Sfatuitor, si pentru sfaturi .
Multumesc, Articon, pentru entuziasm. Fara el, nimic nu s-ar misca...

Asternuta e calea, sa pornim...
Daca am intrat in lumea povestilor arabe, pun aici o poveste adevarata, o intamplare de cand am avut norocul sa pasesc in tara faraonilor. Intamplarea a fost chiar asa cum o astern aici...

Luminisuri

Vazusem cam tot era de vazut in orasul acela, in partile lui luminate. Pe seara ne strecuraseram de pe vapor, oarecum cu voie, tinand seama ca aveam cu noi un barbat. Eram sase femei si-un barbat, colindand strazile din Luxor.
Chiar si noi radeam de situatie si savuram din cand in cand cate o replica a trecatorilor destul de pusi pe glume si uneori chiar obraznici, care ne scanau repede si radeau, zicand tare "El Khalifa!". Tovarasul nostru de drum se simtea bine, dar si noi pe langa el, caci asa, in jurul Califului nostru, puteam sa umblam un pic prin oras fara ghid, doar dupa cum ne ducea inspiratia.

Trecand dincolo de magazinele luminate, cu bijuterii la care nici nu te puteai uita - nu din cauza maiestriei podoabei, ci din cauza preturilor de supralux - am ajuns in niste stradute mai inguste. Ne feream de zone foarte umbrite, dar aveam totusi destule de vazut si in zone mai putin comerciale.
Ne-a atras un ras cristalin, insotit imediat de alte rasete, cuvinte multe-multe si un ton vesel. Nu cerea traducere.... Ca un stol de vrabii, dar ca erau voci... Cautand sursa rasului, am dat de cateva pravalii puse perete in perete, mici dar cochete, cu tot felul de culori jucand in saluri, margele si podoabe, tablouri si papirusuri cu scenele clasice din textele piramidelor.
Am trecut de ele, eram deja plini de "suveniruri"... Si am dat de asta:
O micuta odaie, parfumata, luminata ca ziua. Prin usa deschisa, ne-am strecurat obraznic privirile, culegand bob cu bob rostogolirile de ras dinauntru. Patru femei infasurate in haine superbe, desprinse direct din "O mie si una de nopti", impodobeau cu flori parul lung si negru al celei de-a cincea. Parca si vedeam pe Dunyazad, sora Seherezadei, in rochia-i de nunta de culoarea caisei... Fara sa intelegem cuvintele multe si grabite, am stiut cu totii ca acolo era impodobita o mireasa. Chipurile noastre, lipite de usa, unul deasupra celuilalt, ca un sir de nauci muzicanti din Bremen, or fi fost speriind pe femei, caci frumoasa a inceput sa tipe cand ne-a vazut. Si nu lasasem pe Califul nostru sa se uite, ne strecuraseram doar noi, prin usa totusi deschisa larg... Tipetele lor si valurile agitate ne-au alungat, lasandu-ne sa vedem doar putin chipul acela, uluitor, nespus, incredibil de frumos al fetei imbracate in matasuri brodate.
Ne-am indepartat repede si am luat-o la nimereala pe strazi, oarecum derutati de hultancele alea ce-si aparau frumoasa comoara.

Si fara sa ne dam seama, am ajuns intr-un loc plin cu gunoiae. Multe cartoane ingramadite unu-ntr-altul aratau ca pe-aici sunt adaposturi de oameni ai strazii. Desi luminate, spatiile dintre case lasau loc si umbrei si multor miscari mai mult ghicite sub maldarele de resturi de cutii. Ne-am dat seama ca nu-i un loc in care s-avem treaba si am vrut sa ne retragem, cautand iesire spre strada principala. Dar iar am auzit glas. Micut, cristalin, cam ca rasul dinainte, dar altfel. Parea glas de copil. Canta usor murmurat, usor cautat, ca si cum ar fi bajbait pe firul acela inca nestiut al cantecului. Asa cum o flacara abia palpaie, inconjurand multa vreme lemnul ce nu se da prins in foc, facandu-si apoi dintr-o data urcus, asa si glasul acela prinse deodata cararea, se agata de ea si urca intr-un cantec plin de viata. Nu stiam nicio boaba din vorbele-acelea, dar ne era limpde ca-i un cantec vesel, o joaca, o alergare vie, o bucurie. Ciudat si mult altfel decat cantecele auzite in ultima vreme. Am scotocit iar cu privirea, si am vazut asta:
Langa o movila de cartoane si saci transparenti, langa un soi de butoi de plastic, o fetita cam de noua-zece ani. Canta. Cu fire de par desprinse rebel din stransoare, ca o mica aureola de ineluse in jurul capsorului plecat, copila juca in maini o papusa de carpa. Si canta.
Sandalele vechi lasau sa se vada degete mici, innegrite de praf. Chipul intors spre papusa se misca incetisor, ca si cum cantecul era vorba ei cu micuta-i comoara. Din cand in cand, salta jucaria si radea, impletind cantecul si rasul.
Papusa de carpa... am recunoscut-o. Mama. Mama mea imi facuse si mie, cand eram copil, aratandu-mi cum avusese ea papusa: pe un scutec infasurat ca un sul, invelit in alt scutec, un chip cu ochi mari desenati cu creion albastru, muiat in saliva, cu genele lungi si dese, o gura rosie zambitoare, tot din creion colorata. Papusa de carpa a multor copii, din tari diferite...
Cantecul de copil ce-si canta, facandu-si singur jucarie, acolo intre cartoane....

Miscarea din coltul umbrit al stradutei ne-a scos din privire si din ascultare. Un om, un barbat cu parul carunt, s-a tras spre copila ferind-o intr-un fel de privirile noastre. Intr-o galabya cenusie, s-a asezat turceste langa ea. Miscarea blanda, facuta incet, sa nu-i rupa copilei cantecul si rasul, ne-a spus mai mult decat orice cuvinte...
Ne-am tras si mai mult inapoi si omul ne-a simtit. Si-a aruncat privirea spre noi, iute si tare, ascutita, gata sa apere copila cantareata. Dar ne-a vazut pe toti topiti de duiosie, vrajiti, intrati cu totul pana peste cap in dulceata aceea a copilariei, de mii de ori mai mare decat fastul din "O mie si una de nopti."
Si peste toate cuvintele lumii, a inteles. S-a lasat un pic pe spate, atat cat sa vedem copila care nici nu bagase de seama ca are spectatori, s-a dat de-o parte, ca si cum ne-a fi zis" Priviti-o! Priviti si bucurati-va!"

Ne-am bucurat.
Intr-un colt de lume, intr-o umbra de strada, un copil ne-a impartasit cu lumina...

Frumos..... desi pe tot parcursul povestii nu m-am putut departa de gandul ca o astfel de excursie, intr-un oras precum Luxor-ul (foarte periculos) e vecin cu inconstienta.

Cred ca aceste categorii defavorizate au cele mai expresive dintre manifestarile simple... caci pun mult patos in tot ce pot sa faca.

Scri bine Mikka.
Nu te opri.

Nu mai e chiar asa.
Orasul se imparte in doua, iar zona turistica e chiar foarte sigura.
Trebuie sa fi tembel sa te aventurezi in cealalta.

Magazinele cu bijuterii sunt peste tot si nu intotdeauna din cale afara de scumpe, insa daca cumperi din sandramale e foarte posibil sa te tepuiesti.

Arabi nu-s barbati adevarati. I-am vazut odata la bataie , parca se paruiau femeile.
Astia nu mananca decat prosti si mananca rar. Sunt vlaguiti.
Singur barbatul ala de era cu voi se descurca lejer cu 10-15...

Eu am fost acolo acum 4 ani. Mi s-a parut linistit si pitoresc.
Am batut insa strazile cu niste localnici.

Si cum a continuat excursia ?

The Dude a scris:Frumos..... desi pe tot parcursul povestii nu m-am putut departa de gandul ca o astfel de excursie, intr-un oras precum Luxor-ul (foarte periculos) e vecin cu inconstienta.

Cred ca aceste categorii defavorizate au cele mai expresive dintre manifestarile simple... caci pun mult patos in tot ce pot sa faca.

Scri bine Mikka.
Nu te opri.

Asta a fost demult... Era o zona mult umblata, nu ne indepartaseram prea mult de tarm. Calatoream pe Nil, noaptea, si am avut timp sa vizitam liber tot noaptea. Acolo, ca si in Cairo, era o amestecatura de aur si noroi. Langa un Sheraton, un pod si dupa el un spatiu verde cu cartoane. Stradute mici aproapre de bulevard... Dar n-am patit nimic, politia turistica era mai peste tot.

Cat despre scris... Offf... m-am oprit, o vreme. Aia a fost una din morti.
Cea trista. Acum incet-incet ma scutur si pornesc iar la drum. Si aici imi este drag, caci imi iau apa noua .
Multumesc!

Kavarna a scris:Nu mai e chiar asa.
Orasul se imparte in doua, iar zona turistica e chiar foarte sigura.
Trebuie sa fi tembel sa te aventurezi in cealalta.

Magazinele cu bijuterii sunt peste tot si nu intotdeauna din cale afara de scumpe, insa daca cumperi din sandramale e foarte posibil sa te tepuiesti.

Arabi nu-s barbati adevarati. I-am vazut odata la bataie , parca se paruiau femeile.
Astia nu mananca decat prosti si mananca rar. Sunt vlaguiti.
Singur barbatul ala de era cu voi se descurca lejer cu 10-15...

Asa e, noi am fost in zona "sigura". Poate acum o fi si mai mare desebirea intre partea turistica si "rest". In 2000 insa, era destul de amestecat. Si eu ma bucur ca am putut vedea din toate. Oricum, am vazut dincolo de zambetul "comercial"...
Am avut chiar norocul sa inteleg ca nu e doar spoiala, doar poleiala, ca sa ne vrajeasca pe noi, turistii.
Asta a fost in Cairo, undeva peste drum de Politia centrala. Chiar acolo era un fel de bazar, cu marfa ieftina, cum e la noi in piete. Eram intr-un microbuz, noi, cei zece excursionisti, si asteptam sa o luam din loc. Cum e un trafic inimaginabil - si sase benzi, si fara semafoare - , am stat mult... Priveam pe geam spre bazar. Intre perdele, langa covoare si matasuri, un tip destul de "copt", cam durduliu, cu o fata plina de zambet - cred ca si parul ii radea -  s-a uitat la mine si mi-a facut semn. Un salut, cu mana. Am raspuns, la fel. Mi-a zambit si mai tare - nu mi-am imaginat ca se putea mai mult - si a facut cu mana o linie pe piept, de sus in jos, una pe orizontala, peste prima, apoi un gest de "scos inima" si aruncat spre mine... Am prins-o, am suflat in ea si am pus-o in piept. Si am multumit, cu palmele impreunate. Am stiut ca zambetul ala era curat. Nu eram langa el, nu aveam sa cumpar nimic, nu aveam sa ne mai vedem vreodata...

Nu stiu cum sunt arabii, daca-s barbati adevarati sau nu. Stiu de la cel de din povestea de mai sus ca unii sunt foarte "inimosi" .
Si pot fi foarte patimasi, tot unii... Am avut un sef tunisian. Credam ca moare cand se infuria, de erau gata sa-i plesneasca tamplele... Se mania la telefon, vorbind cu ai lui, cu noi era cat se poate de "normal" .
Despre mancare... hm... depinde unde mergi, la ei. Am avut parte de un adevarat ospat, intr-un restaurant micut, traditional, si am vazut ce pot si ei... Despre bataie, deh... nu stiu, Si nici n-as vrea sa stiu . Stiu doar ca unii se aprind repede. Si la fel de repede "se sting".
Cred ca peste tot sunt oameni si oameni...
Si sa nu uitam ca ei, arabii, ne-au invatat ca "frumusetea e in ochiul privitorului".

Articon a scris:Eu am fost acolo acum 4 ani. Mi s-a parut linistit si pitoresc.
Am batut insa strazile cu niste localnici.

Si cum a continuat excursia ?

Eh... eu am fost demuuult... in 2000...
A fost magic, totul.
Ar fi multe povestit, chiar si de-ar fi sa spun doar asa, ca un jurnal de calatorie. Dar tot am sa pun ceva aici:
Am fost doar zece oameni in calatoria aia. Era cat pe ca sa nu o facem, dat patronul firmei de turism a zis ca el merge cu noi, asaaaa...
Din zece zile, a opta a fost libera. Adica sa facem ce vrem... Ce vrem??? Yaaaay!
Veneam cu trenul din Luxor - fusesem pe Nil, trei nopti, venind din Cairo - si a parta noapte am luat trenul, inapoi. Trebuia sa ajungem in zori, pe la sapte si ceva, si ne gandeam ca asta-nseamna zece, pe putin... eram doar in lumea aia fara timp, unde nu stii cand ajungi...
Si ne trezim ca suntem la sase in Cairo. Ma miscasem putin mai inainte si imi "puscase" prin minte ca noi suntem in Egipt, unde sunt piramidele, unde ar fi trebuit sa vedem macar una, su nu oricare, ci pe cea mare. Si nu stim daca mai venim...
Buuun! Plan de bataie avem: piramida mare si neaparat-neaparat-neaparat Moscheea lui Hassan. Eram cu "lectia facuta", cu Egiptul secret" al lui Paul Brunton "in vena"... Cum aia, adica, sa fie pe dalele de piatra din curtea moscheii simboluri de felul ... si ... ?
Buun! Ajungem la hotel si facem echipa: tot sase. Sase muieri curioase. O punem pe cea mai indrazneata sa sune pe ghidul nostru Mohammed... Cel din primele doua zile. Istet foc, "inspector in arheologie", preda si in Amsterdam, la universitate, egiptologie....
Mohammed, la sase jumate dimineata, in ziua lui libera, zice doar "dati-mi timp sa-mi fac dusul si vin". Vine baiatul... Si spunem planul. Si el zice "da". Si se pune in mijlocul strazii si striga "MOHAMMAAAAAAAAD"! Si opreste un "taxi-limusin". Taxi-limuzina, de opt persoane: sase pasageri, sofer si copilot. Luam taxiul pe o zi. L-am intrebat pe ghid: "De unde stiai ca il cheam Mohammad?". "Pai nu se poate sa nu fie un Mohammad printre taximetristi" .
Am fost la piramida mare. La ora 8 si la ora 13, doar cate 250 de turisti pe serie. Daca nu prindeai bilet, asta era... Am prins. Piramida... eh, da, e o poveste plina si asta. Si apoi Moscheea lui Hassan. Ce simboluri? Ce numere intregi pozitive si negative? Bah! Nu. Doar vraja... Magia locului. Singuri, acolo, in locul unde se aduna la rugaciune oamenii cand cheama muezinul. Ah, da! Chemarea lui Allah! 20 de dolari si intram in "altar". Camera din spate, cea cu poarta spre Mecca. Alti 20 de dolari si vine muezinul. Negru-cenusiu, uscat, in alb tot, ca o naluca, cu ochii arzand... Vii. Face chemarea... Acolo, inantru... S-au miscat lumile... inca am si acum ecoul ala... Adanc si inalt, intru si prin... N-a facut-o "pe bani". Sau da, a fost platit sa faca atunci "un numar", doar ca el facut ce stia si simtea sa faca. Nu s-a putut cuprinde in vreun pret... Am iesit ametiti...
Am mai vazut si un palat, al unui sultan, si Mohammed-ghidul tot scotea pe furis bani si dadea bacsis celor de acolo, sa ne lase la etaj, unde nu era deschis publicului. Ghidul nostru platea bacsis alor lui pentru noi, da?
Pe la sase jumate seara eram plini si un pic infometati. Am vrut se mergem intr-un loc unde se mananca traditional. Ne-a dus intr-un mic restaurant, unde am lipit mese, sa stam toti. Soferul taxiului s-a dus mai departe, dupa un colt, la o masuta. Am intrebat de ce nu sta cu noi. "Nu se face sa stea la masa cu clientii." Da' de unde! am sarit noi. Si l-am puns in capul mesei. Bietul om, i s-au umezit ochii...
Am ras si-am povestit pana gata-gata sa crapam. Si apoi am incheiat ziua cu alte povesti, la hotel. Nu insa fara a ne desparti de ghidul nostru in felul romanesc: cu strans mainile, apoi luat in brate si pupat. Si ce fete aveau cei din personalul hotelului... sase muieri pe bietul Mohmmed... care se infoiase de nu mai incapea pe poarta.

Eh, sunt multe povesti din drumul ala... Daca mai vreti, mai povestesc...

Sigur ca da.... Te-am urmarit ca si cum ti-as fi fost alaturi pas cu pas.
Zi-ne de piramide. Mie, cand am intrat in vale mi s-a luat aerul, ca nicio poza din lume nu poate inlocui imaginea aia. Zice asta un fotograf.

Pe noi nu ne-au lasat sa facem poze. Aveau o disciplina foarte ferma in privinta asta.
Iar croaziera pe Nil a fost facuta intr-o ambarcatiune care avea peste tot afeturi cu mitraliere.

Da mai povestetse Mikka. Acum, in prag de vacanta prinde tare bine.

Iaca am revenit, la povestit...
Ma bucur de tovarasi de drum

Sa spun de piramide... Da, asta este o "tema", mai ales in Egipt.  
Cum ziceam, mi-ar fi parut rau sa am sansa asta si sa nu fac tot ce pot sa intru in Marea Piramida.
Excursia aceea, in 2000, a fost un dar.
Nu includea si vizitarea Marii Piramide.
Cumva, am avut parte intai de o mica dezamagire... Practic, dupa zborul de noapte cu avionul si ajunsul in Cairo, cazare somn scurt si plecat in zori spre Giza, a fost cam "din scurt" trecerea in alta lume, si inca in cea atat de mult visata.
Imi facusem ceva "teme" acasa, citisem despre Osiris si Orion, cautam asemanarile dintre stele si cele trei trei piramide...
Si am ajuns sa vedem platoul - mi se parea un deal neted, curat, "asezat", in dimineata aceea. Putina lume, era devreme, dar se aduna clipa de clipa... Am ajuns intre ele, am facut inconjurul marii piramide, cautand sa prind cu ochii in sus, ca si cum macar asa as fi urcat. Ghidul roman ne infiorase cu povestile despre cei care se aventurasera noaptea si urcasera pe piramida, unii sfarsind in puscarie sau chiar impuscati...
Am avut chiar in prima zi de excursie intrarea in piramida mica, a lui Men-kau-re (Mikerinos). Kufu (Keops) nu intra in "pachetul" turistic, Kaf-re (Kefren) era cu varful "in renovare" ! si asa ca doar in a treia piramida, "cea mica", am intrat.
Mi s-a parut alba-alba-alba, inauntru, parca era o casa de la noi de la tara, cand e proaspat varuita primavara. Nu am gasit nimic care sa imi ramana in amintire, in afara de senzatia aceea de alta lume, de ceva ramas dupa ce a plecat viul, asaaaa...
Dupa asta, in zilele urmatoare am continuat calatoriile, am vazut multe, am trait enorm in timp scurt. Pe zi ce trecea eram cu totii ametiti, intrase in pori mirosul de shisha cu mar si mosc, avuseseram prima noapte la un restaurant mai sofisticat, si cine venise acolo, cine? Omar Sharif! Chiar el, in carne si oase. Unde era si Laurentiu al Arabiei (Peter O'Toole)!? Sa-i vad alergand amandoi calare pe camile...
Abia dupa, cand am avut ziua libera, am putut sa simt, sa vad si sa gust.
In ziua aia, la Marea Piramida, eram de dimineata aliniati, asteptand sa intram... Platoul parea cumva mai mic. Pe gurile de intrare in piramide furniceau oameni, si era atat de straniu sa vezi cum urca, se opresc si fac poze... Bine ca nu era inca moda selfie-urilor si a facebook-ului...
Am urcat pe pietrele mari inspre intrare, mergand pe urmele celor din grup. Era inca destul de greu sa fiu atenta si la ei, si la mine, si la ea, la Piramida care urca piezis, inspre soare, si la ce era cand se amestecau toate simturile...
Am intrat pe gura aceea din piatra si am coborat pe panta inclinata, cu spatele. Asa ne invatase ghidul, sa coboram cu spatele,in timp ce altii urca venind cu fata spre lumina... Senzatia e mai usor de suportat. Am mers asa putin, apoi m-am intors cu fata spre miezul de piatra, nu mi-era frica, nu aveam nicio senzatie de sufocare sau altceva.
Inantru, tunele de piatra si galerii. Si marea galerie, taiata adanc, dusa muuuult in suuus... Luminata destul de bine la baza, se vedea ca o uriasa despicatura, cu capatul de sus intunecat, stranie, plina de semne, de mister...
Ma obisnuisem sa merg cu toate simturile deschise, sa culeg cat pot, maxim, fara sa ma intreb, fara sa imi raspund.
A fost sa fie Camera Reginei mai intai. Drumul in piatra este si ingust si jos, trebuie sa te pleci... Nu are multe de spus, Camera Reginei. Mai mult imi spun acele mici "ventilatoare", acele guri mici care sunt sapate pana afara, urcand oblic spre iesirea din piramida.
Continuam pe mai multe tunele prin burta pietruita, cu ochii peste tot, printre lumini si umbre... Sunt multi calatori, parca toti pipaie cu uimire taietura asta mesterita in piatra. Peretii par perfect taiati, cu ce oare or fi lucrat mesterii care au lucrat?
Camera Regelui! In sfarsit, asta! E mult mai intunecata, piatra are un cenusiu inchis. Destul de mare, destul de inalta, dar tot te simti in cutie. Si e plina de lume. Ce sa prinzi, aici, in forfoata asta? Plecasem eu cu gand sa ma lipesc de piatra, sa ating sarcofagul, sa...
Eh, da, sarcofagul... un bazin negru de piatra, cu margini brute, pe care da, puteai sa pui mana si... si ce? Ah, dar ghidul nostru Mohammed ne zice sa stam linstiti, ne da "liber" sa mai poposim... Prindem un pic de timp intre grupurile de turisti. Mai sunt inca altii ca noi, grup micut, sau calatori solitari, dar se face un pic de loc, se mai "linistesc apele". Sunt mai putin de zece oameni inauntru. Cativa stau pe jos, sprijiniti de peretii de piatra. Unii sunt in meditatie, cu ochii inchisi, altii canta incet niste mantre, niciunul nu intra in sarcofag - nu e permis, cel putin acum... Dar se poate atinge, asa, repede, si fiecare o face.
Ma uit la incaperea mica (mi se pare mica), joasa, cenusie... In laturi sunt si aici mici guri, presupuse a fi de aerisire, spargand peretii pana afara.
Ma agat de clipele astea cu dorinta de a culege cat mai mult din experienta. Asta sa fie oare tot?...
Privesc iar, incercand sa fac punte in timp, pana la vremea cand s-a construit piramida. "De ce?" "pentru ce?" se rotesc in cap intrebarile cu care am venit pana aici. Ce rost are asta? Cum e cu sarcofagul? Cum e cu trecerea in alte lumi, in alt timp?
Nu vreau sa stiu din carti, vreau sa stiu din ea, din burta Piramidei.
Si cumva, magia care a facut sa ajung in Egipt, a miscat iar... Si am avut acolo, in mijocul unei camere cu lume, cu oameni care stateau asezati sau umblau prinauntru, cu murmure si cantece, o iesire in alta felie de... lume?timp?univers?
S-a facut o liniste perfecta - nu mai auzeam nimic. Si am avut senzatia ca s-a oprit timpul. Ca o "sorbire" intr-un "oprit". A tinut destul cat sa imi dau seama ca e. Si a fost suficient, pentru a pune o samanta. Peste ani, avea sa fie timpul ei sa creasca...
Momentul acela de deplina luciditate, in care se simte tot, ca intr-un prezent continuu, a facut "toti banii". Si toti anii, cei de dinainte sa ajung.
In rest... Nu mare lucru, inauntrul piramidei. Mult mai mareata, frumoasa, inca vie si pulsand, chemand si provocand, e "afara" ei.
Asa am vazut eu Piramida...

Ma gandesc acum la celelate povesti ale calatoriei. Mai am un rasarit...

Crede-ma...eu nici n-am vrut sa intru. Nu stiu, casele memoriale, catacombele, cavourile..... eu unul le consider de neatins, iar actul de a le vizita, unul de profanare; Pe bune. Acum, ca sa fiu foarte, foarte sincer, am crezut in blestem si in unele explicatii tarzii la mortile suspecte ale celor ce au facut diverse descoperiri prin valea zeilor (cica o ciuperca pastrata de incinta inchisa, ori plantata acolo sepcial de catre preoti).


Chiar am evitat sa ating artefacte originale, desi cel putin intr-un caz am avut o sansa unica..

Dar tu povestesti atat de frumos, incat parca acum am face excursia asta...

Din 2000 si pana in 2011 (cred) multe par sa se fi schimbat pe acolo.


Eu unul abia astept continuarea...

... citisem si eu cam ce se putea, si stiam de blestem... dar felul in care am ajuns eu acolo, ca printr-o minune, m-a facut sa vreau sa vad, si am lasat deoparte orice opreliste.
In primavara lui 2000 am iesit prima oara din tara. Aia si fusese deja mult, banii venind dintr-o munca multa in plus, care s-a soldat, neasteptat, cu o recompensa. In insula Rhodos, cand eram pe mozaicul din curtea palatului Templierilor, cineva a zis ca face excursie in noiembrie in Egipt. In loc de altceva (un "nu", un "nu pot"), mi-a iesit pe gura fix un "why not"? Chiar asa. Nu stiu de ce am zis asta... Dar a fost sa fie sa pot si Egipt... Asa ca am scos cat am putut din calatoria aia. Inclusiv intrarea in piramida, si vizita la moscheea lui Hassan.
Si chiar a fost ceva urias! Pentru mine si tovarasii mei de drum.

Inteleg ca ai fost prin 2011. Cum era atunci? Poate povestesti si tu din calatorie. Tare mi-ar placea sa mai umblu un pic pe acolo, tot asa, intr-o poveste... sau mai multe.

Cand povestesc sunt iar acolo, si in alte locuri si intamplari dragi... Cand urmaresc calatoria celorlalti, la fel... E o bucurie.

Acum, sa astern povestea care mi-a deschis ochii, de am putut sa vad frumuseti...
Rasaritul de soare pe Sinai.



Am avut multe rasarituri de soare. Unul mai frumos ca altul.
Dar asta, de care va spun aici, e primul care...
Veti vedea...

Prima noapte de majicq. Asa o sa-i spun, majicq...
Doisprezece calatori, in desert, pornind din Cairo, pe la zece noaptea. Zece turisti, ghidul roman si ghidul egiptean.
Microbuzul King-Tut are o mare rabdare cu noi, care nu ne mai dam adunati de prin bazar...
In sfarsit, urcam, si prietenul nostru, soferul Fayez, al treisprezecelea membru al grupului, poate incepe sa ne conduca.
Drumul de noapte trece pe sub Marea Rosie, printr-un lung coridor subteran. Undeva ne oprim. Voci in noapte. Pasapoartele fatz-fatz... Sacosa pe post de bacsis. Aici e tara bacsisului. Cuvantul rostit mai des ca "as-salām ʿalaykum"...
Pornim iar. Primim si o escorta, o masina de teren cu niste baieti cu pusti... Ce-o fi pe aici, nu stim...
E inceput de noiembrie al anului 2000. Calatorie neasteptata in tinuturi de basm... De aici mi s-au tras toate invataturile in atingerea viselor. Cu sase luni in urma rostisem formula magica:"why not"...

Ora doua noaptea. Microbuzul ne lasa in intunericul populat de voci. "Yalla! Yalla!"
In noapte, o oaza cu lumini miscatoare. Lanterne, ca niste licurici, ici si colo, aratand felii de pamant, chipuri, haine albe si colorate... Undeva, spre dreapta, un zid slab luminat. Manastirea Sfanta Caterina. Maine...
Acum sunt cu o lanterna in mana, cautand locul pentru pasi. Am pregatit banutii. 20 de dolari camila. Drumul doar dus, "cursa" pana sus...

Suntem la poalele Muntelui Sinai. Unul din varfuri... Urcam in caravana nocturna, pe poteca serpuita, sa prindem rasaritul de soare. Acolo unde, dupa cum e legenda, ar fi fost Moise si ar fi auzit Glasul din rugul aprins.

Am noroc - ca intotdeauna - de o camila perfect compatibila cu dimensiunile mele. O prietena mi-a zis, la coborare, ca facuse spagatul tot timpul...
Camila mea ("- Good camel? - Veeeery good!") e o blandete. Merge asa linistit ca aproape adorm... Imi amintesc de Peter O' Toole in "Laurentiu al Arabiei". Nu o sa zic "hat-hat-haaaat!" in veci! Merg frumusel, leganata de barcuta asta - corabie a desertului o fi, mie imi e ca o barcuta, camila "mea"...
Noaptea asta e un vis implinit, mai frumos chiar decat putuse visarea mea sa cuprinda pana acum.
Mergem unii in spatele altora. Unii pe camile, altii pe jos... Incet-incet, o coloana leganata in cantec. Sub cerul plin de stele - atatea stele ca te apasa pe umar - cineva canta. In spatele meu, o voce ca de copil, intr-o limba necunoscuta, canta un soi de cantec de leagan. Ma uit la stele. Cerul se leagana bland, stelele joaca lumini langa luna...
E putin racoare si simt adieri de obraji, dar e bine, altfel leganarea si cantecul m-ar adormi... Vocea din spate incepe alt cantec. De data asta e in engleza, cu versuri simple, superbe, cantate cald, fierbinte chiar. La refren:" Come in my heart, o Jesus"...
Sunt in transa. Plutesc. Ma extind departe, departe de tot, pana la marea mea de acasa... Parca aud apele cum respira pe mal... Sssssss-ssssss... Respirul marii, sub aceeasi luna... Tot luna asta e si peste Marea Neagra. Si peste Sinai. Si peste Nil...

Vocea beduinului care merge langa mine ma trezeste din reverie: "Camel station. Stop."
Sunt in intuneric, omul nu are lanterna. Simt pipait aproape, pe fraul camilei. Stiu ca trebuie sa strecor iar banutii, altfel ma lasa "in varf"... Bacsis. Gata, el spune cuvantul magic si camila coboara ingenuncheat, ma lasa pe pamant. Pasesc in bezna scotocind in sac. Uf, in fine, lanterna! Niste pietre ca niste trepte in fata. O voce in spate: "Hurry! Huryyyy! Ten minutes! The sun is coming!" Trebuie sa urc, vine soarele. Unde, Doamne? E inca intuneric, iar pietrele nu lasa sa se ghiceasca mare lucru. Merg pe pipaite. Viteza, cat pot... In sfarsit, iata, incepe sa se zareasca putin drumul. E galbui. Pietrele Lunii... Urc grabita, prind din urma doua romance. Mergem repede, cat putem de repede.

Se lumineaza rapid. Iata, am ajuns pe stancile de sus. Cativa pasi spre stanga, si...
Un platou plin de lume. Grupuri-grupuri, neamuri ale lumii. Niste nemti. Niste rusi. Italienii sporovaind si umbland in bagaje. Portughezi, spanioli, arabi din cine stie ce tara... Si aici, langa noi, in dreapta, un grup ciudat. Parca sunt eschimosi. Ochi oblici, haine cu blana la guler si la maneci. O femeie micuta, cu o gluga, vorbeste incet cu o doamna langa mine. Aud vocea si tresar. E cantaretul din noapte... Curiozitatea ma roade rau... Ma apropii, salut si-i intreb de unde sunt: din Finlanda... Vad grupul lor cum se aseaza intr-un soi de formatie pe piatra uriasa, neteda. Stau turceste sau in genunchi, cu mainile la piept, in dreptul inimii. Micuta doamna incepe un cantec. Se roaga cu totii.

Privesc spre rasarit. Muntele e de fapt o mare! Multe creste in fata, negru-albastrii, schimba nuantele in valuri de rosu, cu coamele arzand...
Soarele apare ca un glob rosu, mare, rotitor... Parca se invartesc intr-un tunel cercuri-cercuri... Trece din rosu in portocaliu apoi in galben. Pe urma in argintiu cu nuante de verde si violet. Miscarea cercurilor dinauntru hipnotizeaza... Linistea de pe creasta e usoara, rarefiata, blanda. Cateva soapte ici-colo, exclamatii, uimire, incantare...
O prietena filmeaza. Eu fotografiez cat pot. Nu prea pot. Ma uit si raman agatata in clipa, in minune. Lumina da la iveala un peisaj de pe alta planeta. Marte. Muntele este rosu. Piatra e rosie, toata. O mare rosie e Muntele Sinai...

Tarziu ne recapatam miscarea si vorbirea. Incet, ne adunam si pornim spre vale. Pe ziua, vom cobori spre Manastirea Sfanta Caterina pe jos, bucurandu-ne de tot drumul facut pe noapte, pe stele si pe luna...

In acel rasarit de soare am primit prima data in plin toata lumina. Eram in tara iubitului meu, a Soarelui. Toate acele zece zile am fost zece oameni beti. Ne-am clatinat tot timpul, de focul ce venea din pamant si din cer. Si aici am avut deschiderea ochilor. Aici, in acest rasarit de soare, am putut SA VAD...

Mikka a scris:

Inteleg ca ai fost prin 2011. Cum era atunci? Poate povestesti si tu din calatorie. Tare mi-ar placea sa mai umblu un pic pe acolo, tot asa, intr-o poveste... sau mai multe.

Poate... altadata. Acum si aici, ar fi o impietate.

Oricum, vizita mea a fost una "de lucru" si intr-o companie nedorita. Am facut parte din misiunea de afaceri a vestitului Ovidiu Tender (printre alti 9 participanti) care se adresa celui mai inalt nivel al guvernului egiptean. Eu nu-s atat de tare. M-am nimerit intre ei din pura intamplare. M-au luat pentru calitatile de constructor.

Companionii mei nu se sinchiseau nici de istorie, nici de maretia locurilor prin care treceam si a fost nevoie de o stratagema intreaga sa putem sa ajungem in vale, caci ea nu prezenta niciun interes intr-un mediu de gen.

In contrapartida vizita a fost speciala, inaccesibila turistului de rand. Dupa cum probabil stii, cu mormintele e un fel de loterie; nu poti vedea ce vrei ci doar ce este in acel moment disponibil. Am avut privilegiul sa parcurg cam tot ce e indeobste socotit "important".

As fi putut atinge sceptrul care cica da sanatate, dar dincolo de convingerile mele ferme, "legendele" fabricate din necesitati comerciale nu ma prea ating.

Mikka a scris:Cand povestesc sunt iar acolo, si in alte locuri si intamplari dragi...

Desigur.

Omul are aceasta minunata capacitate de a isi aminti: de a face sa fie din nou, ceea ce nu mai este.. Sa ne bucuram asadar....

Superb.. Multumim Mikka pentru aceste povesti grozave.

daaaa... multumim si mai vrem.

Asa e "multumim si mai vrem".

Ma bucur ca povestile va sunt bune si mai pun...

Azi a venit asta. Nu stiu de ce, doar ea stie...


-Don Anto', sunteti acasa?
Palaria de paie tremura un pic si mormai.
Pe dalele mici, napadite de ierburi, sunara pasi.
- Buna dimineata, don Anto'!
Palaria se intoarse si se inclina putin.
Barbatul in haine de oras, cu pantofi prafuiti si cu o mica geanta de piele cafenie, venise in spatele casei si se oprise langa trepte.
- Am venit, ca mi-a zis dona Luz ca azi ar fi potrivit.
Alt mormait.
Din spatele barbatului de la oras se auzi un soi de chicotit. Plaria de paie tresari si se apleca spre poteca.
De dupa picioarele musafirului se iti un cap cu par ciufulit, blond nisipiu. Ochi de alune si niste dinti micuti, intr-un soi de zambet strans repede cu siret, spre un colt al gurii.
Palaria de paie se ridica si lasa vederii un chip ars de soare. Don Anto'... N-ai putea sa-i stii varsta, dar era trecut de ceva timp de tinerete. Cute fine lucrasera pe sub ochi, adancind parca ascutimea nasului subtire, putin coroiat. O tigara uriasa, de foi, completa chipul acestui taran, imbracat cu camasa de in si pantaloni de bumbac, burlaniti langa sandalele vechi, vechi cat posesorul lor.
- Am adus baiatul, asa cum am vorbit. L-am indemnat tot drumul, iara am vorbit degeaba...
Don Anto' cobori treptele de piatra si se apropie de baiat. Ciuful balai se ridica spre el, si batranul isi cufunda privirea in ochii deschisi, stand parca sa soarba lumina aceea limpede.
Mormai apoi iara si lasa tigara pe prispa de piatra. Se aseza din nou si facu semn barbatului tanar sa se aseze langa el. Omul deschise geanta si scoase de acolo niste foi si o punga micuta. Desfacu punga si-i arata batranului. Erau creionae colorate.
- Uite, cu astea isi omoara tot timpul. Nu mai am intelegere cu el. Sta si deseneaza cai verzi pe pereti, si nici nu vorbeste, toata ziua.
Baiatul, cuminte pana atunci, sari dintr-o data si-i trase barbatului din mana punga cu creioane. Omul se uita spre batran: "Vezi?". Don Anto mormai iar si, cu o miscare a barbiei indemna "continuarea", care se facu imediat: Copilul lua si foile, se culcusi intr-un loc pe iarba, luminat de soare, si incepu sa deseneze.
- Numai asta face, toata ziua... Nu stiu ce sa ma mai fac cu el.
- La scoala merge?
Vocea batranului suna straniu, facandu-l pe barbat sa tresara. Era o minune sa-l auzi pe Don Anto' vorbind...
- Merge, si invata, nu ma pot plange. Dar... De cand s-a dus ea, nu-l mai vad asa, cum era inainte. Toata curtea era plina de el si abia il strangeam pe acasa noaptea. Acum doar sta si deseneaza. Nu stiu ce sa ma mai fac cu el. Nici cu mine. Mi-e inima o gaura, un afund, un pustiu, don Anto'...
- Ati cules via?
Omul se uita mirat la batran. Dar stia ca e mare lucru sa-l faci sa vorbeasca, asa ca primi intrebarea.
- Da. A fost bine. O sa fie un vin tare bun. Au fost strugrii dulci anul asta.
- Cati ati fost?
- Ooooo... am fost multi. Au venit si Manuel cu Carmen, si don Juan al batran cu copiii, si un nepot, cu noua lui prietena.
In timp ce vorbea, revazu toata scena. Carmen culegea strugurii si canta in gura mare, si ceilalti ii raspundeau in cor, la refren, si fusesera doua zile si doua nopti de pomina. Dimineata cam rece, dar noaptea, in jurul focului, 'nebunisera cantand si se luasera la intrecere care tescuieste mai mult... Prietena lui Marco le luase ochii tuturor cand jucase pe struguri, desculta... Inca mai auzea vocile cantaretilor, cand batranul intreba:
- Ati fost si pe culme?
Fusesera. "Culmea" era locul lor, al batranilor si tinerilor plecati. Lasasera, ca in fiecare an, cate o ulcica de zeama de strugure si un colac, sa se infrupte toti cei ce culesesera via, de cand se stia a fi ea.
Isi aminti ca plansese tacut, ingenuncheat impreuna cu baiatul, langa piatra Mariei. Si-i povestise si ei cum a fost culesul, anul asta, si ce a mai facut de cand se mutase cu baiatul la oras.
- Ce ti-a spus Sebastian?
Bunicul Sebastian plecase si el de multa vreme. Fusese gradinar priceput si avusese slujba de seama la senor Costantin, cel mai bogat om din tinut. Omul nostru fusese si el o data pe acolo, pe la casa aia, ca un palat, si vazuse ce minunatie facuse batranul: gradini cu tot felul de copaci, tunsi in forme felurite, si alei intre flori, puse atat de frumos incat faceau covoare, ca niste picturi... Unduiri de culori, amestecuri de petale si forme si arome, totul era viu si colorat, ca un rai... De unde o fi stiut un om de la tara sa faca asa ceva?
Undeva, in mijlocul curtii, era o statuie din alea, din care curge apa. Un mic bazin, de marmura alba, inconjura o femeie frumoasa, alba si ea, care tinea in brate ramuri cu trandafiri infloriti. Din pieptul ei, intre sani, unde era tot o floare, curgea un mic paraias, si el se mirase cum facusera oamenii aia asa o statuie, cu inima curgatoare...
Isi aminti iar de Maria si ofta.
- N-a spus nimic, don Anto'. Doar mi-a aparut iar asa, ca in vis, si am vazut a mia oara gradina aia ce-o facuse pentru senor Costantin. Mereu vad gradina, asa frumoasa. Pacat de darul batranului, a fost un fel de pictor, dar el picta asa, cu flori si copaci. Am vazut-o o singura data si mi-a ramas in inima.
Iar mormait. Palaria de paie se trase in jos, umbrind iar chipul acela fara varsta.
Omul intelese ca asta fusese toata vorba.
- Cand sa mai vin, don Anto'?
Palaria tacu. Mainile arse de soare cautara prin camasa si scoasera o noua tigara groasa, de foi...
Barbatul isi cobori umerii si se introarse, apropiindu-se de baiat. Se apleca sa-i zica ceva, lasand mana dreapta spre umarul copilului, dar ramse cu mana in aer, impietrit. Foile albe se umplusera de desene, si aratau numai covoare de flori si copaci. Siruri de culori amestecate, insule verzi, copaci si pasari, inchipuind gradini de paradis. Si acum baiatul zugravea o statuie in mijlocul unui bazin de piatra. O femeie cu trandafiri in brate. Varful tocit al creionului albastru tocmai infatisa un fir curgand din inima statuii...
Ramas fara suflare, omul privea peste parul balai al copilului, urmarind degetele micute, si dintr-o data privirea i se umplu de ape.
Cu ochii in lacrimi, omul se intoarse spre batran. Acesta se ridicase in picioare, cu chipul vulturesc inseninat a zambet, cu ochi luminosi, intorcand spre el lumina soarelui, atat de puternica...
Mana tremuranda a barbatului atinse usor, usor de tot parul balai. Omul se cobori in genunchi in fata copilului, cautand sa vada, prin apa ce-i ineca ochii. Cu toata apa aceea, vazu soarele in ochii alunii. Biatul privi mirat spre tata, apoi spre batran. Culese din chipul de vultur caldura aceea si-si inflori zambetul si mai tare. Apoi manuta care purtase creionul albastru se ridica usor spre obrazul inlacrimat din fata lui.
Barbatul inchise ochii si se lasa mangaiat de aripa de inger.

Se ridica intr-un tarziu, adunand cu maini tremurande hartiile colorate si creioanele, pe care le puse cu grija in geanta de piele. Se intoarse spre batran.
- Multumesc, Don Anto'...
Batranul zambi si se lasa iar sa coboare sub umbra palariei de paie.
Omul de la oras pasi incet pe poteca, strangand din cand in cand pleoapele, ca si cum asa ar fi putut opri valurile fierbinti ce-i izvorau din piept, urcand sa iasa prin ochi.
In palma lui stransa, se strecura si se cuibari o inima mica, umeda si calda ...