Debaraua cu Simturi

Rica din Obor


Bate vânt pe ulicioară
peste inima amară,
bate vânt prin ţigănie
peste inimă pustie,
vânt uşor de primăvară
cu parfum de domnişoară.
Poci, tu vântule, să treci,
căci focul lor n-o să-l seci
şi nici lacrămile lor
după Rică din Obor!
Îl făceau toţi zurbagiu,
dar altul ca el nu ştiu:
ăl mai prima barbugiu,
cuţitar, caramangiu,
ca un fante de spatiu.
Că nu era nici o fată
de el neamurezată,
nici nevastă cu bărbat
să nu-l fi râvnit la pat.
Şi-avea ochii de migdale
de cătau la el cu jale,
şi-avea ghiersul cântător
de cătau la el cu dor,
Rică - fante de Obor.

Când trecea prin cartier,
avea pasul de boier,
legănat şi nepripit
unde se ştia iubit.

De se lăsa cu bătaie
(că avea dușmani o droaie!),
atunci o făcea de oaie,
că până să scoți cuțitul,
el îți și lua piuitul.

N-avea pe lume păreche:
purta cercel la ureche
și-avea degetu-nflorat
c-o piatră de matostat.

Noaptea, când venea matol,
zicea din gură, domol,
ca un vânt care se duce
în inimă, s-o usuce,
ca steaua tremurătoare
de clipește-n bolta mare.

Uite-l, ăsta era Rică:
el de nimeni n-avea frică,
de nimeni nu se ferea,
cât este lumea de rea!

Şi cum venea într-o seară
senină, de primăvară,
un ţigan mai mărunţel
se tot da pe lângă el:
- "Dă, bă Rică, o ţigare!"
Când căta prin buzunare,
parşivul, cu mâna scurtă,
i-a vârât cuţitu-n burtă.
Rică s-a-ndoit niţel
da' l-a muclit pe mişel
de-a sunat şi baba-n el.

Văicăreală mare-n stradă,
au dat toţi buluc, să-l vadă:
sângele-i curgea şiroi
ca apa dintr-un butoi.
Toată partea muierească
a sărit să-l oblojească,
dar el nu vroia deloc;
se ţinea doar de mijloc
şi şi-a pus o barză-n cioc,
a aprins-o şi-a zâmbit:
- "Ce-o să mor dintr-un cuţit?"
Pân' vin ăi de la Salvare,
mai poci să trag o ţigare!"
Aşa era Rică - tare.

Se cruceau ţiganii toţi,
(mardeiaşi, giolari şi hoţi)
şi ţigăncile-nlemnite
se tânguiau pe şoptite.
Aoleo, ce n-ar fi dat
să-l vază pe Rică lat;
dar el, drept ca pălimarul,
îşi ţinea doar brăcinarul
cu o mână, apăsat
şi umbla în lung şi-n lat
Rică - fante-njunghiat.

Ieşea luna dintr-un nor
roşie ca un bujor
şi bătea un vânt de seară
subţirel, pe ulicioară
ca un plânset în suspine.

Dar Salvarea nu mai vine...

Rică s-a lăsat pe vine
şi s-a-ntins pe îndelete
rezimat de un părete.

Craii toţi, de bucurie,
se făceau că îl îmbie:
- "Vrei Rică, să joci barbutu?"
Dar el tot făcea pe mutul.
- "Spune bă, tot te mai doare?"
El tăcea cu ochii-n zare.
Una, când a dat să-l frece,
a ţipat - că era rece!
Şi când a venit Salvarea
din el mai ardea... ţigarea.

Cântă-l ghiers, lacrimă pică
peste inimă voinică!
Plânge-l inimă amară
că s-a dus în primăvară
ca o apă d-a uşoară
şi ca fumul de ţigară!
Cântă-l ghiers şi du-l departe
pe Rică - fante de Moarte



Miron Paraschivescu