AcasaInauguram aici locul in care se pot re-publica critici de calitate apartinand unor autori ce s-au remarcat prin calitatea textelor, acuitatea observatiilor, profesionalismul adecvat si onestitatea abordarilor...
D'ale filmului...
The Dude- Mesaje : 6855
Puncte : 6988
Data de inscriere : 17/02/2015
The Dude- Mesaje : 6855
Puncte : 6988
Data de inscriere : 17/02/2015
În 2019 se împlinesc 50 de ani de la premiera americană a problematicei (ca să nu spun "sulfuroasei") capodopere a lui Sam Peckinpah, "Hoarda sălbatică" ("The Wild Bunch"). Cu ocazia asta, la Bloomsbury tocmai a apărut o istorie de 352 de pagini a facerii filmului, "«The Wild Bunch»: Sam Peckinpah, a Revolution in Hollywood, and the Making of a Legendary Film", scrisă de poetul texan W. K. Stratton. Pînă să pun mîina pe carte (Vlad Niculescu, oare ar merge în librărie?), citesc (și nu mă pot abține să citez) recenzia pe care i-a făcut-o A. S. Hamrah în "Bookforum" (numărul pe februarie-martie), sub titlul "There Will Be Fake Blood". E un titlu destul de înșelător:
"Într-o piesă de Minutemen, «The Punch Line», D. Boon cîntă despre «cum au găsit cadavrul generalului George A. Custer... mort fără onoare, fără demnitate, fără nicio virtute... General american, patriot, luptător împotriva indienilor, a murit cu rahat în pantaloni.» Exact asta e și condiția în care s-a aflat Peckinpah cît timp a regizat «Hoarda sălbatică». Peckinpah avea probleme atît de mari cu hemoroizii încît asistentul de regie «putea să-l miroasă înainte de a-l vedea, duhoarea de rahat, sînge și medicament Preparation H luînd cu asalt toate nasurile din zonă». Arătîndu-și indiferența totală la onoare, demnitate și alte virtuți, regizorul obișnuia să poarte jeanși albi pe platou.
«Peckinpah n-a lăsat asta să-l încetinească», scrie Stratton, care, în portretul făcut lui Peckinpah, nu se sfiește să-l prezinte ca pe cineva care bea pînă i se tăia filmul, care nu știa să piardă, care, în baruri, sărea la bătaie fără să aibă nicio șansă, depinzînd pentru supraviețuire de calitățile de bătăuși de stradă ale cascadorilor angajați la film.
Iresponsabilitatea lui Peckinpah coexista cu marile lui înzestrări ca artist și cu o capacitate de a-și loializa actorii și echipele de filmare. Chiar și așa, un alt asistent de regie la «The Wild Bunch» l-a luat la bătaie, iar actorul L. Q. Jones, care a jucat în multe dintre filmele lui și a declarat la un moment dat că nu vrea să-l vorbească de rău, a spus că, "dacă lui Peckinpah i-ar lua creierul foc sub ochii mei, n-aș sări să-l ajut nici măcar pișîndu-mă-n gura lui". (Jones nu e cel mai credibil martor: cît timp s-a aflat în Mexic pentru filmările la «Hoarda sălbatică», a fost arestat de 12 ori pentru tulburarea liniștii publice.)
Ideea inițială a filmului venise chiar de la un cascador - Roy N. Sickner, care-l jucase pe Marlboro Man în reclame și era cunoscut pentru bătăile încinse pe platouri de filmare. Sickner se împrietenise cu Walon Green, scenarist-producător de documentare marca Jacques Cousteau și «National Geographic», care umbla cu diverși cascadori hollywoodieni semi-psihopați și internalizase pervertitul lor cod moral. Unul dintre acești cascadori, un rasist care împușcase mortal un paznic în timpul unui jaf, n-a fost niciodată denunțat de către tovarășii lui, care știau foarte bine că e vinovat. Atmosfera sociopată din acel mediu a inspirat personajele din «The Wild Bunch».
Distribuția și echipa de filmare se împărțeau în trei facțiuni: cascadori ca Sickner, veterani ai celui de-al Doilea Război Mondial (cam toți actorii americani din film) și regizori mexicani distribuiți de Peckinpah în roluri de generali, de maiori și de țărani revoluționari. Acești «directores» veneau la filmări înarmați - asta pentru simplul motiv că nu se despărțeau niciodată de pistoalele lor, lucru confirmat și de Luis Buñuel (un spaniol autoexilat pentru multă vreme în industria cinematografică mexicană) în autobiografia sa, «Ultimul meu suspin».
Lui Emilio «El Indio» Fernandez, care joacă rolul generalului Mapache, personajul negativ al filmului, i se atribuia în lumea reală o omucidere. Veteran al revoluției mexicane, Fernandez trecuse printr-o perioadă de exil la Hollywood, în anii '20 - timp în care pozase nud pentru statueta reprezentînd premiul Oscar -, înainte de a deveni cel mai mare regizor mexican al deceniului cinci. Personaj al multor anecdote, Fernandez fusese invitat cîndva de papă să regizeze filme religioase. «Sfinții și miracolele nu înseamnă nimic pentru mine», îi scrisese el Suveranului Pontif, respingîndu-i oferta. «Eu cred în Huitzilopochtli», întărise el, referindu-se la zeul aztec al războiului și al sacrificiilor umane.
Aproape toți americanii implicați în «The Wild Bunch» fiind veterani ai celui de-al Doilea Război Mondial, filmul poate fi citit ca o cripto-reconstituire a violențelor traumatizante la care luaseră parte. Actorul principal al filmului, William Holden, se număra printre cei mai bîntuiți. Fratele lui mai mic murise în luptă, în timp ce el însuși fusese ferit de linia întîi datorită statutului său de star de cinema. Alcoolic suicidar (la fel ca regizorul său) și totodată fost gimnast, Holden putea fi văzut uneori mergînd în mîini pe pervazul de la ferestra hotelului. În 1966, gonind prin Italia cu un Ferrari (cu două pasagere la bord), intrase într-o altă mașină cu 170 de kilometri pe oră, ucigîndu-l pe șofer. Autoritățile italiene îl găsiseră vinovat, dar îi dăduseră o sentință cu suspendare. Și printre membrii secundari ai echipei lui Peckinpah se numărau destui neplăcuți. Albert Dekker, care în film îl joacă pe mahărul de la căile ferate (și care în viața reală fusese cîndva membru al Adunării legislative a statului California), a apărut pe platourile de filmare însoțit de o fată de 13 ani pe care a prezentat-o drept soția lui. Revenit la Los Angeles după ce și-a filmat scenele, Dekker a fost găsit peste cîteva zile spînzurat sub duș - cel mai bizar caz de asfixiere autoerotică din istoria Hollywood-ului."
"Într-o piesă de Minutemen, «The Punch Line», D. Boon cîntă despre «cum au găsit cadavrul generalului George A. Custer... mort fără onoare, fără demnitate, fără nicio virtute... General american, patriot, luptător împotriva indienilor, a murit cu rahat în pantaloni.» Exact asta e și condiția în care s-a aflat Peckinpah cît timp a regizat «Hoarda sălbatică». Peckinpah avea probleme atît de mari cu hemoroizii încît asistentul de regie «putea să-l miroasă înainte de a-l vedea, duhoarea de rahat, sînge și medicament Preparation H luînd cu asalt toate nasurile din zonă». Arătîndu-și indiferența totală la onoare, demnitate și alte virtuți, regizorul obișnuia să poarte jeanși albi pe platou.
«Peckinpah n-a lăsat asta să-l încetinească», scrie Stratton, care, în portretul făcut lui Peckinpah, nu se sfiește să-l prezinte ca pe cineva care bea pînă i se tăia filmul, care nu știa să piardă, care, în baruri, sărea la bătaie fără să aibă nicio șansă, depinzînd pentru supraviețuire de calitățile de bătăuși de stradă ale cascadorilor angajați la film.
Iresponsabilitatea lui Peckinpah coexista cu marile lui înzestrări ca artist și cu o capacitate de a-și loializa actorii și echipele de filmare. Chiar și așa, un alt asistent de regie la «The Wild Bunch» l-a luat la bătaie, iar actorul L. Q. Jones, care a jucat în multe dintre filmele lui și a declarat la un moment dat că nu vrea să-l vorbească de rău, a spus că, "dacă lui Peckinpah i-ar lua creierul foc sub ochii mei, n-aș sări să-l ajut nici măcar pișîndu-mă-n gura lui". (Jones nu e cel mai credibil martor: cît timp s-a aflat în Mexic pentru filmările la «Hoarda sălbatică», a fost arestat de 12 ori pentru tulburarea liniștii publice.)
Ideea inițială a filmului venise chiar de la un cascador - Roy N. Sickner, care-l jucase pe Marlboro Man în reclame și era cunoscut pentru bătăile încinse pe platouri de filmare. Sickner se împrietenise cu Walon Green, scenarist-producător de documentare marca Jacques Cousteau și «National Geographic», care umbla cu diverși cascadori hollywoodieni semi-psihopați și internalizase pervertitul lor cod moral. Unul dintre acești cascadori, un rasist care împușcase mortal un paznic în timpul unui jaf, n-a fost niciodată denunțat de către tovarășii lui, care știau foarte bine că e vinovat. Atmosfera sociopată din acel mediu a inspirat personajele din «The Wild Bunch».
Distribuția și echipa de filmare se împărțeau în trei facțiuni: cascadori ca Sickner, veterani ai celui de-al Doilea Război Mondial (cam toți actorii americani din film) și regizori mexicani distribuiți de Peckinpah în roluri de generali, de maiori și de țărani revoluționari. Acești «directores» veneau la filmări înarmați - asta pentru simplul motiv că nu se despărțeau niciodată de pistoalele lor, lucru confirmat și de Luis Buñuel (un spaniol autoexilat pentru multă vreme în industria cinematografică mexicană) în autobiografia sa, «Ultimul meu suspin».
Lui Emilio «El Indio» Fernandez, care joacă rolul generalului Mapache, personajul negativ al filmului, i se atribuia în lumea reală o omucidere. Veteran al revoluției mexicane, Fernandez trecuse printr-o perioadă de exil la Hollywood, în anii '20 - timp în care pozase nud pentru statueta reprezentînd premiul Oscar -, înainte de a deveni cel mai mare regizor mexican al deceniului cinci. Personaj al multor anecdote, Fernandez fusese invitat cîndva de papă să regizeze filme religioase. «Sfinții și miracolele nu înseamnă nimic pentru mine», îi scrisese el Suveranului Pontif, respingîndu-i oferta. «Eu cred în Huitzilopochtli», întărise el, referindu-se la zeul aztec al războiului și al sacrificiilor umane.
Aproape toți americanii implicați în «The Wild Bunch» fiind veterani ai celui de-al Doilea Război Mondial, filmul poate fi citit ca o cripto-reconstituire a violențelor traumatizante la care luaseră parte. Actorul principal al filmului, William Holden, se număra printre cei mai bîntuiți. Fratele lui mai mic murise în luptă, în timp ce el însuși fusese ferit de linia întîi datorită statutului său de star de cinema. Alcoolic suicidar (la fel ca regizorul său) și totodată fost gimnast, Holden putea fi văzut uneori mergînd în mîini pe pervazul de la ferestra hotelului. În 1966, gonind prin Italia cu un Ferrari (cu două pasagere la bord), intrase într-o altă mașină cu 170 de kilometri pe oră, ucigîndu-l pe șofer. Autoritățile italiene îl găsiseră vinovat, dar îi dăduseră o sentință cu suspendare. Și printre membrii secundari ai echipei lui Peckinpah se numărau destui neplăcuți. Albert Dekker, care în film îl joacă pe mahărul de la căile ferate (și care în viața reală fusese cîndva membru al Adunării legislative a statului California), a apărut pe platourile de filmare însoțit de o fată de 13 ani pe care a prezentat-o drept soția lui. Revenit la Los Angeles după ce și-a filmat scenele, Dekker a fost găsit peste cîteva zile spînzurat sub duș - cel mai bizar caz de asfixiere autoerotică din istoria Hollywood-ului."
Subiecte similare
|
|
|