...Filmul...o afacere ca oricare alta

Despre cum se face un film. 1



Industria filmului nu difera cu nimic fata de celelalte surate ale ei. Atata vreme cat plimba bani intr-un circuit economic dupa regulile acestuia, filmul e doar o investitie financiara menita sa aduca profit. Nu-i alta cale. Observam cu multa amaraciune, in scrieri mai vechi, aceasta trista stare de lucruri: pentru ca sa poata ajunge la consumatorul de arta, opera trebuie sa devina marfa, ori produs. Sa parcurga un circuit atent jalonat si sa se incadreze in regulile stricte ale comertului, pierzandu-si pe acest traseu cateva din componentele ei esentiale.

Filmul incepe asadar de la producator (investitor). El este persoana care declansaza intregul mecanism, piatra care urneste intreaga rostogolire. Un producator e in general cineva care a mai functionat in sistem. Ar putea fi un magnat (care n-are nici in clin, nici in maneca cu domeniul) ce are deja angajata o societate specializata in productiile cinematografice, dupa cum ar putea fi un outsider naiv, ce taman a primit o mostenire pe care nu stie cum sa o inzeceasca cat mai repede.

Ar mai putea fi si un visator ce vrea sa isi realizeze un proiect, ori poate un aventurier in goana dupa un castig usor, de tip loterie. Cel mai ades insa, producatorii sunt oameni de film (regizori, actori, scenaristi, directori de imagine, de lumini, scenografi, etc.) care au dat lovitura cu una, doua productii, care stiu ca banii pastrati in banca mor si care cunosc intim avantajele si riscurile unui asemenea demers.

Oricine ar fi, atunci cand decide sa isi bage banii in film, producatorul isi alege mai intai un scenariu. Pentru asta fiecare studio are cate o baza de date bine garnisita, exista reviste specializate care ofera pe genuri povesti propuse de amatori, ori exista scriitori specializati ce si-au capatat un renume in piata si care contra unor preturi adecvate pozitiei pe care au reusit sa o ocupe in lumea filmului, pot scrie, rescrie, absolut orice.

Dar este un scenariu doar o relatare? Nu. El e ceva mai mult decat doar o poveste, asa dupa cum cred unii si cum ideobste s-a raspandit zvonul ca ar fi. Un scenariu contine prescriptii regizorale, schite si crochiuri ale unor cadre cheie, dialoguri ale unor scene de referinta. E schema unui film. El este transcrierea unei naratiuni in termeni cinematografici si in viziunea autorului ei. Un scenariu e mai mult o idee generala si o propunere deschisa , susceptibila schimbarilor, adaugirilor, ori adaptarilor. Pe el se pot plia personalizari regizorale, roluri dedicate, scheme cinematografice de anverguri diferite, orientari cu scop publicitar, ori politic, etc.

Alegerea unui scenariu are in vedere si bugetul estimat, insa aceasta nu e o conditie obligatorie. Exista situatii in care scenariul dicteaza bugetul, ex: cazul filmului in care ne este relatata misiunea de executare a lui Osama. Un astfel de film, realizat in cel mai scurt timp de la eveniment, poate conta pe un interes crescut al publicului si asta ii va conferii un avantaj de piata urias. In aceste conditii, ca sa ai primul o ecranizare competenta, va fii nevoie de un buget caruia tu trebuie sa i te aliniezi.

Insa azi nu mai e obligatoriu sa incepi de la un scenariu. Poti incepe de la o echipa de filmare deja constituita, care a avut rezultate de piata meritorii si care e disponibila intr-un anume moment, intrucat tocmai a terminat un proiect si nu are in perspectiva imediata un alt angajament.



Va urma...

Despre cum se face un film. 2


E momentul acum sa vorbim de bani. Ca in orice investitie gestionata profesionist, cu cat numarul lor este mai mare cu atat sansele de reusita ale intreprinderii cresc. Cu cat bagi mai multi bani:

-intr-o echipa de filmare recunoascuta (premiata: oscar, bafta, cannes, etc..d-aia se bucura aia asa la decerenarea premiilor),
-in actori cu cota mare de piata (in actualitate, in afirmare, ori in crestere de popularitate),
- intr-un un scenariu apartinand unui scriitor de renume (ale carui drepturi de autor costa adevarate averi) ,
- in agentii de gestionare ale productiei care sa efienticizeze costurile si in agentii asiguratoare care sa acopere eventulale pierderi.
- intr-un sistem publicitar de promovare dovedit, recunoscut, eficient si cuantificabil. Multe productii au realizat incasari miraculoase numai pentru simplul fapt ca au fost prezentate publicului intr-un mod atat de tentant incat acesta nu le-a putut evita.


..cu cat investesti mai mult si mai bine asadar, cu atat sansele succesului sunt mai mari, iar riscurile unor eventuale pagube dispar.


Acum, rolul producatorului nu se limiteaza la acela de a pompa bani intr-o afacere atunci cand vine vorba de film. Asta cu atat mai mult cu cat el este un cunoscator, ori daca provine si din lumea cinemaului. Un astfel de om, si nu numai, va avea o participare activa in derularea productiei, intervenind in anumite momente ale ei si corectand, ori dispunand corectii, ce i se par mai in acord cu programul de recuperare a investitiei. Nu o data in istoria filmului producatorii au schimbat regizorii pe la jumatatea productiei, au inlocuit actori principali, ori au dispus rescrieri radicale ale scenariului ce nu mai corespundea unor sitatii din actualitate, ori planului de afaceri initial.

In filmul Argo a lui Ben Affleck vedem cum producatorul (exista unul singur care are glas, celalalt, coproducatorul, fiind doar un pachet de bani) alege intreaga echipa de la director de imagine, scenograf, designer, pana la cel de productie, in mod arbitrar. Sigur, e vorba aici de un film care nu se va face niciodata, insa schema de functionare e una tipica pentru Holywood.

Daca ai alege sa iti investesti banii intr-o fabrica de salam nu ai actiona diferit.
Asadar e total incorect sa atribui rezultatul unei intreprinderi cinematografice regizorului de film, desi el e persoana cea mai expusa unei asemenea titularizari. In afara eventualitatii in care regizorul nu este si producator, o astfel de tendinta e gresita si abuziva, chiar daca multi producatori, ori asociatatii de producatori, au mare incredere in abilitatile directorilor pe care ii aleg si le lasa o mare, ori desavarsita libertate artistica. Numai si acest gest de neimplicare face ca producatorul sa fie principalul responsabil de evolutia unei pelicule.

Asta la filmele din mainstream...caci la cinemaul independent...



va urma...

Despre cum se face un film. 3



Filmul independent nu este independent de vreun buget. (am citit pe aici ca asa ar fi, intr-o duluma extrasa din putul gandirii si scapata unei persoane care ne-a delectat si in trecut cu nazdravanii inca si mai dihai). Niciun alt film in afara filmului independent nu e atat de strans legat de banii ce i se pun la dispozitie. E legat ombilical de ei, intrucat acest tip de film aduce cu el riscuri infinit mai mari pentru investitori, chiar daca aici se opereaza cu sume semnificativ reduse.

Filmul independent pretinde ca ar fi independent fata de un sistem oficial, de un mod clasic de a realiza o pelicula si de mijloace cinematografice de referinta. Invariabil, pana la urma, el nu face decat sa repete si sa mimeze retete tocite, insa dintro noua perspectiva. Filmul independent nu-i decat o alta smecherie contabila.

Sa luam de exemplu Dog Ville-ul lui Von Trier. Nu exista decoruri, nu exista cadre pre-lucrate (scene fixe cu travelinguri, ori eclaraj special). Aveti idee ce economii se fac prin aceste doua optiuni ce sunt imbracate insa intr-o forma de exprimare artistica de tip excentric. ?

..Ceea ce poate ca si e, caci prin anularea acestor cai de expresie se face loc exclusiv jocului actorilor, chemat sa suplineasca marea lipsa.

Se redistribuie astfel intreaga organizare a demersului, iar limbajul cinematografic e remodelat in termeni noi. Produsul rezultat: un film interesant si placut. Poti sa il numesti rezultat al unei viziuni regizorale curajoase si libere de orice prejudecata; ori il poti numi un film experiment. Si intr-un caz si in altul scopul producatorului ramane neschimbat; ce se modifica e doar rodul istetimii lui Trier de a rezolva pazzle-ul permutarilor, comutand banii dintro parte in alta, in cazul exemplului ales fondurile economisite s-au dus pe actori de renume care sa faca productia sa fie prezenta si in atentia criticii (indirect a publicului).

Pentru un ochi avizat, nu se pot insa masca in spatele acestor gaselnite schemele cinice ale mecanismului reglat pe profit; si nci nu se poate trece cu vederea ca o astfel de abordare trimite la promisiunile mult mai optimiste ale castigului diversificat (intrucat asa, el vine pe mai multe planuri).

Si ca sa nu ramanem in cadrul general iata si un exemplu concret despre care taman ce am vorbit: Dead Man-ul lui Jim Jarmusch. El are doi producatori Demetra J. MacBride si Karen Koch, doua tute care au facut bani din clipuri (prima) si din investitii in film (a doua). In urma esecului Demetra si-a luat-o atat de rau in freza, incat dupa plasamentul asta a si disparut de pe piata. Acum as vrea sa va rog sa vi-l imaginati pe Jim, framantand caciula in maini si milogindu-se pe langa tipele astea doua pentru cele 9 milioane de dolari…iar apoi, la cateva luni distanta razandu-le in nas…

Pentru ca e ca si cum ai baga mana in buzunarul cuiva, atunci cand vi sa ii propui o afacere perdanta, impuindu-i capul cu tot felul de prognoze aiurea, dar pastrand permanent un bun plac ce refuza sa tina cont de indicatorii investitionali si atentionarile din piata. Daca Jim Jarmusch ar fi facut toata investitia printr-un imprumut onest la banca, ipotecand una, doua dintre proprietatile sale…Pai atunci: DA, desigur ; Asta da sacrificiu pe altarul artei….dar asa ??

Pastrandu-ne insa in onestitatea, in marea cinematografie, chiar si atunci cand pierzi, intr-un anume fel...castigi. In acelasi exemplu, Jarmusch reuseste ca in alt plan sa isi creasca considerabil cotele de piata exact pe seama uriasului sau insucces. El are un public format pe criterii straine de cele ale filmului, un public care aclama cu mult mai mult entuziasm ratarea decat reusita, asa ca….

Simultan fiascoul cu Dead Man ii mai consolideaza si pozitia de cel mai autorizat reprezentant al curentului Sundance, care iarasi inseamna faima si…bani…caci iata, nu mai departe de festivalul Cannes 2013, acolo unde participarea lui Jim Jarmusch (Only Lovers Left Alive) e asimilata cu insusi participarea filmului independent (??)




va urma...

Despre cum se face un film. 4




Productiile realizate dupa scheme clasice, cele categorisite mainstream, sunt insa organizari solide care lasa foarte putin in seama sansei. Ele folosesc scheme precise, bine rodate si au avantajul unei imense flexibilitati in interiorul acestora, putandu-se adapta cu usurinta pe o multitudine de variante posibile.
Sunt aceste scheme cele care au permis dezvoltarea cinematografului spre super-productii, ori abordarea serioasa a unor tehnici noi de tipul celei 3D.

Sigur, da bine sa critici un sistem de tip corporatist, care, ca orice monopol are tendinta de a sufoca creativitatea si de a ingradi libera exprimare ; insa avantajele acestui sistem raman greu de contestat.

In modul mainstream toate cele patru dimensiuni ale unei productii isi impart diferentiat bugetul dupa reguli cu variatiuni minore. Scenariul, productia (include echipa de filmare, distridutia, decoruri, etc.), post productia si promovarea.

Un film de succes poate rezulta (cel mai frecvent asa se intampla) dintr-o repartizare in care se aloca 10% scenariului, 60% productia, 10% post productie si 20% promovare.

Daca la cinemaul nealiniat pot functiona la fel de bine si retete magice de tip : 2% scenariu, 90% productia, 3% post procesare si 5% promovare (cofee& cigarettes – Jarmusch, etc.) la mainstream asa ceva e de neconceput .


Ideea unui buget, ca apartine unui curent ori altuia, este ca ce pui (in exces) intr-un capitol de cheltuieli trebuie scazut din altul. Aceasta orologerie pur economica poate da nastere la doua situatii absolut bizare...dar functionale :

1. Filme in care scenariul si productia capata cel mult 10% din buget (de exemplu : filmezi 20 de minute o capra pascand); mai dai un 2% pe post productie si trimiti tot restul de 88% spre promovare. Toate ziarele, toate televiziunile si cea mai galagioasa parte a criticii vor vui despre exceptionala prestatie a caprei, de subtilitatile metaforice ale cadrului, de ingeniozitatea si originalitatea inegalabila a scenariului. De replica dura pe care o astfel de productie o azvarle direct in fata cinematografului clasic, perimat, erodat si epuizat artistic..Publicul, acea fauna care pune botul (foarte prezenta si pe aici) nu numai ca se va ingramadi la proiectie, dar se va grabii sa identifice valente noi, simboluri ascunse, subtexte pline de talc...etc. etc. etc.....

2. Filme in care repartizezi 25% pentru scenariu, asta inseamna o poveste foarte buna si un limbaj cinematografic suficient de pretentios, 70% productiei (din care 14% post-procesarii si 1% promovarii). In felul asta n-are cum sa iasa altceva decat un film pe ansamblu bun...dar anonim. Se va vorbi mult despre el in mediile elevate (reduse si insignifiante ca aport economic), va fi proiectat pe la festivaluri si cinemateci si ar putea deveni obiect de studiu pe la universitati...cam atat.

Desigur, pe piata filmului orice combinatie, permutare, compromis orice sinopsa, e posibila si poate chiar functiona. Optiunea ramane la latitudinea producatorului(lor).


In incheiere as vrea doar sa vorbesc despre doua extreme:

Filmul Razboiul Stelelor care imi pare cea mai structurata organizare de film ever. Peste 100 de actori cu roluri (fara figuratie), au fost incartiruiti pe perioada filmarilor intr-o zona izolata din Guatemala (mai tarziu Tunisia, Arizona si HertfordShire Anglia). Intregul staf de filmare s-a apropiat de 2000 de persoane, pentru care s-au construit facilitati diverse (ansamble de locuit, apa curenta, incalzire, canalizare, etc.). Au existat echipe speciale de catering, multiple servicii complete, inclusiv asistenta spirituala (patru religii).

Cei trei producatori au incredintat manageriatul acestei intreprinderi unui colectiv de directori alcatuit din cinci persoane cu responsabilitati partajate,care s-au ocupat strict de gestionarea banilor.

De latura artistica s-au ocupat alti doi directori ce au avut in subordine zece departamente intre care: art design, make-up, sound, special effects, visual effects (cel mai numeros), stunts, camera&electrical, costume&ward, editorial, music ; dar si alte structuri (casting, production design, photography, set decoration).

Acum comparati aceasta caseta cu cea a filmului The Texas Chain Saw Massacre (1974) care abia numara 50 de nume, inclusiv cele ale producatorilor, patru la numar in acest caz.


No comment.




Sfarsit.