Amestecate !

Trebuie sa intotdeauna mare grija de scoica ta...

CELE MAI CUNOSCUTE 6 SIMBOLURI ALE LUMII

„Simbol = semn, obiect, imagine etc care reprezintă indirect (în mod convențional sau în virtutea unei corespondențe analoge) un obiect, o ființă, o noțiune, o idee, o însușire, un sentiment”.
Aceasta este definiția de dicționar. Pentru cei care le utilizează însă, simbolurile sunt chei cu care pot fi deschise porțile anumitor dimensiuni spirituale și energii. Ele reprezintă interfața lumii fizice cu cea astrală.
Vă invităm să cunoașteți câteva dintre multiplele simboluri ale umanității și semnificația lor.

OBELISCUL



Obeliscul este un pilon înalt, cu patru laturi care se îngustează la vârf sub forma unei piramide. Dedicat de egipteni celui mai important zeu al lor, Zeul Soare Ra, acest monument păgân, care reprezintă energia masculină, poate fi întâlnit astăzi în foarte multe orașe importante din lumea creștină, musulmană, budistă etc: Roma, Londra, Paris, Istanbul, Washington, Montreal, Dublin, Delhi, Buenos Aires, Jakarta, Rio de Janeiro, Phenian... Atunci când cele mai mari orașe din lume și-au declarat independența, acestea au decis să ridice obeliscuri, ca simbol al puterii lor depline.

SVASTICA



Cu decenii înainte ca Hitler s-o adopte ca emblemă politică, svastica era deja răspândită în Europa de Vest, ca semn al norocului și bogăției. Hitler a ales-o cu același gând, ca semn distinctiv al Partidului Nazist. De fapt, svastica este un simbol antic, găsit pe obiecte vechi de 4.000-10.000 de ani î.e.n. Populațiile din Valea Indusului (Pakistanul de azi) și religii ca hinduismul, budismul și jainismul încă folosesc acest simbol, care semnifică fie protecția divină, fie razele soarelui benefic. În budism, se spune că, înainte de a fi înmormântat, lui Buddha i-a fost desenată o svastică pe piept, cunoscută sub numele de Sigiliul inimii. Cea mai veche atestare a svasticii pe teritoriul României este în cultura Cucuteni, acum 7.000 de ani!

CRUCEA



Înainte ca religia creștină să o adopte ca emblemă, crucea a fost un simbol păgân al Zeului Soare Ra, divinitatea lor supremă, și semnifica uniunea perfectă dintre energia masculină și cea feminină. Inițial, crucile aveau axele egale, iar Papa încă mai poartă această cruce de formă originală, fapt explicabil, dacă ne gândim că creștinii îl consideră pe Iisus fiul lui Dumnezeu, divinitatea lor supremă, echivalentul lui Ra. Constantin cel Mare, primul împărat roman convertit la creștinism, obișnuia să practice venerarea Soarelui, așa că este posibil ca adoptarea creștinismului ca religie principală și apoi a crucii, ca simbol principal, să nu fie o coincidență.

STEAUA LUI DAVID



Deși hexagrama este astăzi simbolul primar al statului Israel, reprezentând Scutul lui David, originea ei este mult mai veche. Prima consemnare istorică a utilizării acestui simbol de către evrei datează din anul 1018 e.n. Templele indiene, datând cu mii de ani înaintea erei noastre, aveau reprezentate hexagrame (unele alături de svastici) care le împodobeau la exterior. Hindușii utilizează hexagrama în mandala (simbol ritualic, reprezentând Universul), pentru a ilustra chakra inimii. În „Cartea tibetană a morților” există imagini cu svastici desenate în interiorul unei hexagrame, care simbolizează forța creatoare a Universului. Așadar, când Hitler a folosit hexagrama pentru a-i reprezenta pe evrei ca malefici, a greșit. Hexagrama este un simbol folosit în multe religii din întreaga lume, semnificând întotdeauna un principiu pozitiv.

LUNA CRESCĂTOARE MUSULMANĂ



Deși utilizarea simbolurilor sfinte este interzisă prin lege la musulmani, luna crescătoare împodobește steagurile câtorva națiuni de această religie, și a fost adoptată pentru a simboliza, neoficial, credința islamică. Luna crescătoare este unul dintre cele mai vechi simboluri ale umanității, reprezentând aspectul feminin al vieții, venerat sub forma zeiței grecești Artemis, al cărei cap era întotdeauna înconjurat de o lună crescătoare. În timpul Imperiului Roman, același simbol a însoțit-o pe Diana, zeița vânătorii și a Lunii, despre care se spune că proteja fecioarele.

OCHIUL LUI HORUS



Ochiul lui Horus, sau ochiul atotvăzător,
Hor, în limba egipteană antică înseamna față, chip și era reprezentat printr-un cap de șoim (zeul Horus). Ochiul drept era alb și reprezenta soarele, cel stâng era negru, simbolizând luna.

Ochiul lui Horus, Wedjat sau Udjat (numit ochiul minții, al adevărului absolut) este un simbol protector, aducător de înțelepciune, claritate și luciditate purtătorului.[6] Se zice că dacă te folosești de puterile sale îți poți îndeplini orice dorință atât în plan material, cât și în cel sentimental.

O altă teorie spune că dacă Ochiul lui Horus semnifica iluminarea spirituală, astăzi în kemetism cât și în Yoga Kemetica (asemănătoare cu hatha yoga) are o strânsă legătură cu al treilea ochi. (cunoscut de asemenea ca ochiul interior)

Yaaap...

Înainte vreme ... oamenii se iertau în tăcere, pur și simplu.
Cel ce greșise intra pe ușă, iar cel ce avea de iertat îl punea la masă. Se vorbea despre vreme, despre ploaie și pâine… Și așa se înțelegea că tot ce era de iertat era iertat, și tot ce era de spus s-a spus în cele câteva cuvinte: “Dă, Doamne, să fie ploaie!”

Iertau toți: soțiile își iertau soții în tăcere. Așa, supărate, ele tot una făceau: mâncare, spălau, adormeau copiii, iar seara se așezau toți la o masă și rupeau din aceeași mămăligă toți. Mămăliga aceea era pâinea împăcării, căci ce folos să stai supărată?! Tot va trebui să dormi în același pat… Și paturile, în alte vremuri, erau înguste, nu se putea dormi decât unul lângă altul… Așa se iertau, în tăcere.

Erau desigur și bărbați care atunci când greșeau mult își cereau iertare în genunchi de la femeie, ca de la o icoană. Puțini erau aceia care făceau asta, pentru că puțini înțelegeau că, dacă soția va pleca, va cădea casa. Dar asta se făcea în ascuns și nimeni, niciodată, nu știa! Era o taină!

Vecinii se iertau și ei în tăcere. Tăceau mult supărați, nu-și vorbeau o vreme, și apoi, intrau în ogradă și cereau ceva: o sapă, o cană de făină, ceva… Celălalt îi dădea, desigur, și tăcea. Și așa se iertau. În tăcere.
Pe vremuri, vecinii se ajutau unii pe alții și înțelegeau că toamna, la culesul viei, și primăvara, la prășit, nu era loc de sfadă.

Trebuia să fie gata împăcați! Toți iertau, dar nimeni nu-și cerea iertare! Decât duminica, înainte de liturghie, așa, să nu zică că s-au dus supărați la biserică. Așa și se știa când intra vreo lele pe poartă și striga să fie iertată, că-i vremea de dus la biserică! Și, în loc de iertare, i se răspundea: “Da’ ce, de-amu te-ai pornit?”
Ăsta era semn că nu e nimic de iertat, de spus sau de adăugat. Era semn de pace între oameni…

Mie și acum îmi pare ciudat când oamenii își cer iertare. Ce, parcă poți șterge o durere, o trădare, o supărare cu două cuvinte?! Eu și acum tac sau răspund din inerție. Pentru mine iertarea nu se cere cu cuvinte, ci cu fapte…
Ai venit la om, ai intrat în viața lui, privindu-l ca pe Hristos la poarta Raiului și taci. Aștepți să te pună la masă și, dacă te-a poftit la masă, scoți o pâine… Pâinea Împăcării. Și el un pahar de vin. Și vorbiți despre vreme și că e bine că e pace. Iertarea este o mare tăcere.

Numai faptul că omul și-a călcat pe orgoliu și a intrat pe poarta vieții tale, înțelegând că nimicurile vieții azi sunt și mâine nu vor mai fi, trebuie să te îndemne pe tine, cel năpăstuit, să uiți de propriu orgoliu și să-l primești! Viața e scurtă, judecata lungă…

Odată, mama mi-a spus o poveste pe care și ea a citit-o undeva, și apoi și eu am citit-o undeva, dar eu o țin minte cum mi-a spus-o mama:
Înainte de a veni pe pământ, sufletele singure își aleg ce cunună să poarte. Și iată, odată, un suflet mic, minunându-se de lumea de pe pământ, și-a dorit să fie un suflet iertător. Să poarte cununa iertării. Da! Să ierte pe toți și pe toate, tot timpul!
Și atunci un alt suflet i-a zis: “Dar, ca să ierți, trebuie să fie cineva care să te rănească tot timpul, să te facă să suferi. Altfel, nu vei avea pe cine să ierți!“ Sufletul iertător a căzut pe gânduri, căci așa era, avea nevoie de cineva pe care să-l ierte. Atunci, celălat suflet i-a spus:
“Uite, eu o să te ajut! O să cobor cu tine pe pământ și o să-ți fac tot răul, și o să te fac să suferi, ca tu să mă poți ierta din nou și din nou!”
“Da, da, da! eu te voi ierta tot timpul! Voi fi un suflet iertător!”
“Dar n-o să mă uiți! N-o să te superi, n-o să mă alungi de la tine, când o să te fac să suferi, că doar pentru tine o fac, ca tu să poți ierta!”
“Nu, nu te voi uita! Și nu te voi alunga! Te voi ierta tot timpul!”, spuse sufletul iertător și coborî în zbor într-un trup omenesc pe pământ.
“Să nu mă uiți și să mă ierți tot timpul!”, spuse celălat suflet și coborî și el în grabă spre pământ.

După ce mama mi-a spus povestea, mult timp m-am gândit – și acum mă gândesc uneori – eu care dintre cele două suflete sunt: sunt un suflet iertător sau unul care provoacă suferință? Când am obosit să mă gândesc, mi-am dat seama că, probabil, sunt un suflet care provoacă suferință altora, dar sunt și un suflet iertător, căci pot să iert tot timpul, chiar și fără să-mi ceară cineva iertare! Și, dacă m-am înțeles cu cineva în Cer că el mă va ajuta să iert, iar eu am uitat?!

Atât de mult ne-am învățat a arunca cu cuvinte în stânga și-n dreapta, încât au devenit ieftine și nu le mai prețuim…

Tăcerile au devenit însă de neprețuit, căci omul care n-are cuvinte, trebuie să-și împlinească vrerea prin fapte!



Mitropolitul Antonie de Suroj

"Ce efort de miliarde și miliarde de ani pentru o atît de trecatoare secundă. Ce hrană mizerabilă este timpul si cît de neprețuit, și ea, ce scumpă! Eu, dacă ar fi fost după mine, aș fi fugit de trecerea timpului ca de năvălitori."

~Nichita Stanescu~

Cadou, Cadou, Cadou.. Diamanti Naturali ! ... (un diamante naturale è, per definizione, un diamante che non è stato creato in laboratorio):

Noaptea, cei ce veghează cetatea zic: „Frumuseţea se va arăta din răsărit odată cu aurora.”
În timp ce, la amiază, muncitorii şi drumeţii spun: „Noi am văzut-o aplecându-se peste pământ din ferestrele apusului.”
Iarna, cei înzăpeziţi spun: „Ea va veni odată cu primăvara zburând peste coline.”
Iar în zăpuşeala verii, secerătorii zic: „Am văzut-o legănându-se cu frunzele toamnei şi am zărit apoi o pulbere de nea în pletele sale.”
Toate aceste lucruri le-aţi spus despre frumuseţe,
Dar, de fapt, nu aţi vorbit despre ea, ci doar despre dorinţele voastre neîmplinite,
Iar frumuseţea nu-i o dorinţă, ci un extaz,
Ea nu-i gura însetată, nici mâna care cere,
Ea nu are chipul pe care aţi dori să-l vedeţi, nici vorba pe care aţi dori s-o ascultaţi.
Ci, mai degrabă, este chipul pe care-l vedeţi chiar dacă închideţi ochii, sau cântecul pe care-l auziţi chiar dacă vă astupaţi urechile.
Frumuseţea nu-i seva de sub coaja crăpată a trunchiului, nici aripa alăturată unei gheare, Ci,mai degrabă, o grădină mereu înflorită, un nor de îngeri fără oprire zburând.

Kahlil Gibran - Profetul

"Les anciens tantriques et taoïstes disaient que le Yoni de la femme est le siège de la vie, un temple sacré de l'amour, du plaisir et de l'extase divine. Ils affirmaient que le corps féminin, lorsqu'il était stimulé par l'amour et l'adoration, était capable de produire certains fluides médicinaux qui élevaient la conscience de l'homme et le rapprochaient de Dieu.

Pour les hommes tantriques, faire couler l'eau de la femme, le fluide sacré ou nectar de jade (comme ils l'appelaient), était synonyme de recevoir toute l'énergie sacrée Shakti de la terre; sa beauté, sa sensibilité, son amour et son abondance.

Pour cela, des caresses sont nécessaires, le préambule d'amour doit être chargé de patience, de dévouement, de subtilité, de soutien et de dévotion. C'est un rite sacré qui permet à l'homme de recevoir l'énergie de la Déesse dans son propre être et de fusionner. Et cela permet aux femmes d'accéder aux dimensions les plus puissantes de l'amour, de l'ouverture, de la fertilité et de la création."

Texte écrit par Karuna Shakti

"Într-o zi, un tânăr a urcat pe munte unde a întălnit o pustnică care medita în tăcere și a întrebat-o:
- Ce faci aici în pustietate singură?
La care ea a răspuns:
- Muncesc. Am mult de muncă.
- Cum poți avea atât de muncă? Văd că nu faci nimic pe aici ...

Femeia îl privi și îi răspunse:

-Trebuie să antrenez doi șoimi și doi vulturi, să liniștesc doi iepuri, să disciplinez un șarpe, să motivez un măgar și să îmblânzesc un leu.

- Și unde sunt toate animalele de care îmi vorbești căci nu le văd?
-Sunt înăuntrul meu, a răspuns femeia.

Șoimii se aruncă peste tot ce mi se arată, bine sau rău, trebuie să-i antrenez să vadă numai lucruri bune. Ei sunt ochii mei.

Cei doi vulturi cu ghearele lor rănesc și distrug tot ce ating, trebuie să îi învăț să nu rănească. Ei sunt mâinile mele.

Iepurii vor să meargă unde își doresc și nu vor să se confrunte cu situații dificile, trebuie să îi învăț să fie liniștiți, chiar dacă există suferință sau poticnire. Sunt picioarele mele.

Măgarul este întotdeauna obosit, încăpățânat, nu vrea să-și poarte sarcina de multe ori. Este corpul meu.

Cel mai dificil de îmblânzit este șarpele. Deși este închis într-o cușcă, este întotdeauna gata să muște și să otrăvească pe oricine din apropiere. Trebuie să îl disciplinez cel mai mult. Este limba mea.

Am și un leu. Oh...cât de mândru, degeaba crede că este regele. Trebuie să-l îmblânzesc. Este Ego-ul meu.

- Cum vezi, prietene, am mult de lucru !"

Some people call me the space cowboy, yeah
Some call me the gangster of love
Some people call me Maurice
'Cause I speak of the pompatus of love a




Cause I'm a picker
I'm a grinner
I'm a lover
And I'm a sinner
I play my music in the sun
I'm a joker
I'm a smoker
I'm a midnight toker
I sure don't want to hurt no one

Traiasca vacanta !

[img] [/img]


Absenta mea se explica astfel !

Concediu placut !!