Poezii, chestii, ciudatenii

H

Umbre cu ochii deschişi, imobile,
Zăcând pe ziduri surpate,
Dacă va mai fi vreun zid,
Dacă va mai fi cineva care să vadă vreun zid.
Umbre cu priviri uimite bântuite de gândaci
Zbierând sentimente,
Dacă va mai fi vreun sentiment,
Dacă va mai fi cineva care să vadă vreun sentiment.
Umbre  înfometate uitate de timp,
Dacă va mai fi vreun timp,
Dacă va mai fi cineva ca să vadă prin timp.
Umbrele cu ochii deschişi
Acuză şi blestemă
Zeii ce-au coborât din cer şi-au izbucnit din pământ
Ciupercile halucinogene.
Dacă va mai fi vreun zeu.
Dacă va mai fi cineva ca să vadă vreun zeu.

Lupul de stepă

Stăteam în genunchi pe coji de nucă
Într-un colţ uitat de lume
Acolo unde mă lepădase Domnul cândva
Şi strigam spre ceruri:
Ia- mă, Doamne, la tine, că nu mai pot.
Ce linişte…
Iar apoi strigam din nou:
Fă-mă, Doamne, lup, să muşc beregata căprioarei
Sau fă-mă căprioară, să pasc iarba verde de primăvară
Sau fă-mă iarbă, să mă foşnească vântul
Sau fă-mă pământ, să tac.
I-am auzit glasul răbufnind în mine:
Dar tu, tu ce  ai fãcut, ca să meriţi să vii la mine?!
M-am rugat, Doamne!
Nu e de ajuns.
Ţi-am îndeplinit toate poruncile, Doamne!
Nu e de ajuns.
Trăiesc, Doamne!
Nu e de ajuns!!!
Şi-atunci am spart oglinda.
Un lup de stepă îmi rânjea multiplicat în zeci de cioburi.

King Lizard

Priveşte-l pe Jim Morrison.
El este de cealaltă parte.
El a sfărâmat toate porţile
Şi a ajuns acolo, în partea întunecată
A lui însuşi.
Priveşte-l pe Jim Morrison
Călărind furtuna,
Strivind şerpii pe care el i-a născut.
Iată-l pe Regele Şopârlă
Cum se ascunde sub pielea lui de şopârlă
El este labirintul şi minciuna şi moartea
Iubita lui este în fiecare zi alta.
În fiecare noapte altă iubită
Geme în extaz şi zgârie
Pielea aceea de şopârlă.
Priveşte-l pe Jim Morrison
Privindu-se în apele lacului fără margini.
Ascultă-l pe Jim Morrison
Şi roagă-te să nu fi murit.

Stãteam la o ceaşcă de cafea, vorbeam discuţii şi ţigările fumegau între degete îngălbenite, prefăcându-se în scrum. Şi-apoi cineva a strigat, privindu-mă în ochi: Tu nu eşti un monstru! Ochii ăia, zâmbetul ăla, gesturile alea şi vorbele lui, toate spuneau împreună Tu nu eşti un monstru. Nimeni nu-i ceruse părerea, nimeni nu dorea să ştie. Era pe lângă subiect. Dacă nu rostea cuvintele astea, dacă nu le-ar fi rostit, vă rog să mă credeţi că nu s-ar fi întâmplat nimic. Credeţi-mă că întâlnirea banală ar fi continuat şi vorbele banale ar fi curs la fel ca până atunci între noi fără să însemne nimic, fără să justifice nimic, nimic, absolut nimic. Dar ele au fost rostite, au izbucnit fără preambul, întrerupând cântecul sirenelor ca o incantaţie, ca o parolă. Şi-am fost nevoit să le răspund tuturor, privindu-i pe rând în ochi: Într-adevăr, nu sunt un monstru, strivindu-mi ţigara de palma mea stângă şi zgâriind tăblia mesei cu cele şaptesprezece gheare, Ai dreptate, i-am zis, nu sunt un monstru, muşcându-l de beregată şi plăcându-mi sângele lui cald, Unde plecaţi?! am urlat spărgându-le timpanele, eu nu sunt un monstru, erau panicaţi şi vreo doi dintre ei nu-şi mai putuseră controla sfincterele, duhnea acolo ca în iad, mirosul fricii, feţele lor crispate de spaimă, cu ochii bulbucaţi, urlând cu toţii la unison, am mai ucis câţiva, i-am strâns de gât, le-am sfãrâmat coşul pieptului, mi-a plãcut să le arăt celorlalţi inima unuia dintre ei încă palpitând în ghearele mele, şoptindu-le fiecăruia în parte: Nu sunt un monstru, apoi m-am eliberat de haine, cusăturile pocniseră oricum şi cele trei perechi de mâini au smuls fiecare câte o parte din masca ce o purtasem, acum puteam să văd cu toţi cei cinci ochi şi să muşc şi cu mandibulele laterale, vorbeam mai greu acum dar totuşi am grohăit: Într-adevăr, nu sunt un monstru. În jurul meu nici o mişcare, inimile lor încetaseră să mai bată şi cadavrele ciopârţite zăceau în grămezi informe de maţe, vomă, viscere şi sânge. Nu mai era nimeni care să-mi asculte ruga, doream să mă audă cineva. Nu sunt un monstru, i-aş fi zis. Nu sunt un monstru, l-aş fi implorat. M-am ghemuit lângă masă, lăsând lacrimile de atâta timp înăbuşite să-mi curgă printre riduri. Plângeam: Nu sunt un monstru.

Ajunseserăm în vârful turnului, oraşul se vedea mic la picioarele noastre, şi un alb murdar, ultima zăpadă căzută acum o săptămână, acoperea totul. Turnul cu pricina nu era un turn de fildeş. Era tot ce mai rămăsese dintr-o biserică medievală care se fãcuse scrum acum câteva veacuri. Doar turnul mai supravieţuise incendiului şi mă bucuram pentru el şi nu mã întristam pentru biserica întoarsă în pământ, pentru că asta e menirea bisericilor, să dispară de pe faţa pământului şi această biserică îşi urmase menirea, de fapt bisericile îmi sunt indiferente.
Zăpada scârţâise sub paşii noştri, uşa masivă din lemn scârţâise atunci când am intrat în turn şi scara spiralată scârţâise în timp ce tălpile noastre călcau apăsat fiecare treaptă, stârnind praful şi porumbeii din turn. Dar acum eram chiar în vârf şi priveam printre creneluri şi mă gândeam că a venit clipa pe care o aşteptam de-atâta timp, că voi putea să zbor în sfârşit. Că voi putea să zbor, în sfârşit, la asta mă gândeam în timp ce ea îmi spunea cuvinte despre Icar şi ce a păţit el zburând şi eu mă gândeam că Icar a fost un prost dacă a păţit ce a păţit, dar ea mă tot privea în ochi şi-mi spunea cuvinte despre turnul medieval pe care-l compara cu turnul babilonienilor şi eu mă gândeam că babilonienii erau nişte proşti, atât de multe cuvinte ieşeau din gura ei cu buze roşii, cărnoase, spunând: mai bine hai să construim împreună un turn până la cer din care o să poţi învăţa să zbori şi chiar o să zbor şi eu împreună cu tine, căci dacă o sã fim doi, atunci şi zborul se va înjumătăţi şi vom zbura fiecare doar câte o jumătate de zbor şi eu mă gândeam că eu vreau un zbor întreg numai pentru mine şi-mi spunea cuvinte cu ochii ei mari şi verzi: atunci o să-ţi construiesc un labirint, cel mai frumos labirint, cu mâinile mele am să ţi-l construiesc şi mi-a arătat mâinile ei, pe care le sărutasem de atâtea ori, pe care le încălzisem cu suflarea mea de-atâtea ori şi în spatele cărora se ascunsese de-atâtea ori ca să plângă, o să fie cel mai labirint dintre labirinturi şi eu o să mă ascund în el şi tu o să mă cauţi până o să mă găseşti, o să mă cauţi, nu-i aşa? şi eu mă gândeam că de-ar fi să caut pe cineva într-un labirint am să mă caut pe mine, nu pe ea, pe mine am să mă caut şi când am vãzut lacrimile din ochii ei şi când am ascultat tremurul glasului ei spunând cuvintele mai stai, atunci am zburat peste creneluri, căzând spre pământ, rotindu-mă în aer, n-am mai văzut-o în vârful turnului, dispăruse, rotindu-mă spre pãmânt, ea stătea la poalele turnului şi mă aştepta, cu buzele ei cărnoase şi roşii zâmbind privindu-mă cu ochii ei mari şi verzi şi tăindu-mi aripile cu coasa ei mare şi lucioasã.

Acolo, pe buza prăpastiei, liniştea era mai gri decât cerul şi auzeai ticăitul ceasului solar, fiecare mişcare a umbrei îţi bubuia în timpane, hrănindu-ţi ura, ajutând-o să supravieţuiască. Ea, de partea cealaltă, dincolo de abis, cu mantia cea albă fluturând în vânt, ea nemişcată cu braţele întinse, ea rotindu-se de cealaltã parte, dansând în ritmuri pe care tu nu le auzi, ea îmbrăţişându-se, îngenunchiind, ea implorând către cerul mai gri decât liniştea, ea mângâind pământul, stânca, ea abandonând mişcarea, dormind, ea visând. Tu, de partea cealaltă a abisului, cu mantia cea neagră fluturând în vânt, privind-o pe ea visând, hrănindu-ţi ura cu zgomotele ceasului solar, umbra lui Yggdrasill scrâşnind prin nisip, printre pietre şi cenuşă, revenind de unde a plecat, rotindu-se în jurul arborelui… fără sfârşit această mişcare, tu abandonând mişcarea, dormind, tu visând. Ea deschide ochii spre tine, mirată, îşi reia ritualul dinainte de vis, apoi strigă spre tine, dar sunetele cad spre prăpastie, rãmâne nemişcată un timp, cu faţa ascunsă între palme, plânge şi lacrimile îi strălucesc printre degete. Ea îşi lasă mâinile să cadă, ea îşi dezbracă de mâini faţa, zâmbind începe să danseze dansul de lumină, pentru tine, pentru ca tu să înţelegi, o dată, şi încă o dată pentru ea, şi tu înţelegi. Apoi vă luaţi avânt şi săriţi amândoi spre prăpastie, atingerea mâinilor în aer, prăbuşiţi-vă împreună, mângâieri grăbite, caută-i trupul cât mai ai timp, priviţi-vă în ochi şi căutaţi-vă şi găsiţi-vă, muşcă-i buzele cu buzele tale împreună alunecând, căzând, mirosul de înger al pielii ei, şoaptele lui întretăiate de vânt, ea îl aude acum, ea tremură şi înţelege prea târziu, ea se zdrobeşte de pietre fără suflet. Tu deschizi ochii şi priveşti dincolo de abis, unde e ea? te întrebi, în visul tău vă prăbuşeaţi împreună, ea a dansat pentru tine dansul de lumină ca să înţelegi şi tu ai înţeles, iar apoi v-aţi prăbuşit împreună. În jurul tău izbucnesc condori uriaşi, ei sparg liniştea mai gri decât cerul şi planează spre fundul prăpastiei, îi urmăreşti cu privirea şi-i vezi smulgând carnea din trupul ei zdrobit, sfâşiat, şi-i vezi luptându-se pentru ochii ei, pentru inima ei, scobind spre viscere cu ghearele, cu pliscurile însângerate, apoi luându-şi zborul croncănind, stârnind ecouri, lăsând în urmă o mantie albă de înger. Tu te întorci în amurg, dar nu e amurgul tău, e al lor, apoi, cu toată ura hrănită cu zgomotele ceasului solar aprinzi arborele, îi dai foc lui Yggdrasill strigând spre cerul mai gri decât liniştea cuvintele dansului de luminã. Carnea ta, carnea ei, carnea condorilor. Cenuşa arborelui, cenuşa zeilor, cenuşa umbrelor.

Misto... Si extrem de interesant.. Fii bine venit printre noi

Bine v-am găsit, The Dude, cetățean al Republicii Danga!

Cetatene... asteptam continuarea !!

Oamenii sunt bucati de carne cu ganduri si vise. Si vei lasa in urma ganduri si vise in mintile celorlalti. Si va veni o vreme in care acest Univers va muri in flacari sau in gheata.  Si se va naste un alt Univers, cu oameni de piatra. Iar ceilalti, la randul lor, vor lasa in urma ganduri si vise in inimile de piatra ale celorlalti.

Palida umbra a lui Nichita sunt eu, dar tarandu-ma la picioarele lui, zbor deasupra capetelor voastre.

Centrul Universului nu exista, deoarece Universul e infinit sau mai bine, deoarece Universul e infinit, centrul lui poate fi situat in orice loc.

Pamantul e creierul, oamenii sunt gandurile, gandurile sunt informatia, informatia inseamna putere, oamenii sunt puterea.

Cine se controleaza pe sine controleaza Lumea, cine controleaza Lumea controleaza Timpul.

Lupul de stepă

Stăteam în genunchi pe coji de nucă
Într-un colţ uitat de lume
Acolo unde mă lepădase Domnul cândva
Şi strigam spre ceruri:
Ia- mă, Doamne, la tine, că nu mai pot.
Ce linişte…
Iar apoi strigam din nou:
Fă-mă, Doamne, lup, să muşc beregata căprioarei
Sau fă-mă căprioară, să pasc iarba verde de primăvară
Sau fă-mă iarbă, să mă foşnească vântul
Sau fă-mă pământ, să tac.
I-am auzit glasul răbufnind în mine:
Dar tu, tu ce  ai fãcut, ca să meriţi să vii la mine?!
M-am rugat, Doamne!
Nu e de ajuns.
Ţi-am îndeplinit toate poruncile, Doamne!
Nu e de ajuns.
Trăiesc, Doamne!
Nu e de ajuns!!!
Şi-atunci am spart oglinda.
Un lup de stepă îmi rânjea multiplicat în zeci de cioburi.

***

H

Umbre cu ochii deschişi, imobile,
Zăcând pe ziduri surpate,
Dacă va mai fi vreun zid,
Dacă va mai fi cineva care să vadă vreun zid.
Umbre cu priviri uimite bântuite de gândaci
Zbierând sentimente,
Dacă va mai fi vreun sentiment,
Dacă va mai fi cineva care să vadă vreun sentiment.
Umbre  înfometate uitate de timp,
Dacă va mai fi vreun timp,
Dacă va mai fi cineva ca să vadă prin timp.
Umbrele cu ochii deschişi
Acuză şi blestemă
Zeii ce-au coborât din cer şi-au izbucnit din pământ
Ciupercile halucinogene.
Dacă va mai fi vreun zeu.
Dacă va mai fi cineva ca să vadă vreun zeu.

***

King Lizard

Priveşte-l pe Jim Morrison.
El este de cealaltă parte.
El a sfărâmat toate porţile
Şi a ajuns acolo, în partea întunecată
A lui însuşi.
Priveşte-l pe Jim Morrison
Călărind furtuna,
Strivind şerpii pe care el i-a născut.
Iată-l pe Regele Şopârlă
Cum se ascunde sub pielea lui de şopârlă
El este labirintul şi minciuna şi moartea
Iubita lui este în fiecare zi alta.
În fiecare noapte altă iubită
Geme în extaz şi zgârie
Pielea aceea de şopârlă.
Priveşte-l pe Jim Morrison
Privindu-se în apele lacului fără margini.
Ascultă-l pe Jim Morrison
Şi roagă-te să nu fi murit.

***

Cosmonautul

Cosmonautul urca in racheta si pleaca in Cosmos
E meseria lui
Sa iasa din planeta si sa se uite la noi de sus
Acolo sta intr-o statie spatiala orbitala
E meseria lui sa faca experimente stiintifice
Si pluteste la gravitatie zero
E meseria lui si asta
Cand va reveni pe Pamant
El ne va explica multe din enigmele Universului
E meseria lui
Noi vom intelege
E meseria noastra sa intelegem
Reporteri il vor intervieva
Si el va da raspunsuri
Va aparea in toate ziarele
Cu fotografii si articole de ziar
Fetele vor cadea la picioarele lui
E meseria lui si asta
Sa faca fetele fericite
E bine sa fii cosmonaut in zilele noastre
Ma gandeam asezandu-ma la masa de scris.

***
S.E.T.I.

Universul e un intuneric mare
Dar in partea mea de intuneric e mai multa lumina
Nu sunt SETI sa caut dupa extraterestri
Pentru ca stiu ca daca ii caut ii voi gasi in mod necesar
Si nu este sigur daca ei nu vor fi mai inteligenti si mai buni la suflet decat noi, Pamantenii.

***

Intuneric

Am descoperit un camp petrolifer ce continea poezie
Am sondat in adancimi nestiute
L-am scos la suprafata
L-am transformat
L-am rafinat pentru voi
Biet sondor de adancimi este poetul
Sper sa ajunga pentru toti ceea ce am scos la suprafata
Ca sa va mearga masinile mai bine
Consumati poezie
Ca sa lumineze lampile
Consumati poezie
Eu am facut asta pentru voi
Voi ce o sa faceti pentru mine?
Voi sa imi spuneti cand aveti destul
Ca la poker
In intuneric statea ascunsa poezia
Sub filoanele aurifere
Pana am scos-o la suprafata
Este asta poezie?
Orasul Luminii, naste poezie
Orasul intunericului scrie poezie
Cum poti scoate poezie din adancimi mari si abisale?
Campul e bogat in poezie
Poate intr-o zi filonul va seca
Si poetul va iesi la pensie
Murdar si satul de atata poezie
Dar cum sa fac, cum sa fac sa nu distrug Civilizatia Luminii?
Copilul meu, tu vei vedea Lumina
Canta Led Zeppelin.

***

Omul cubic

Ma simt inclus de ceva
De o burta cubica ce ma digera
Noaptea, cand dorm, burta ma digera
Dimineata, cand ma trezesc
Parca sunt intr-o celula de-a fiintei cubice
Sangele ei ma poarta prin trupul ei
Prin vene si artere paralelipipedice
Voi ajunge probabil in capul fiintei cubice
Si, daca are ochi, voi vedea lumina
Sau are sa ma planga in afara
Poate voi ajunge in creierul fiintei care m-a mancat
Si atunci imi voi schimba gandurile
Si voi incepe sa gandesc asemeni fiintei cubice
Devenind un om cubic.

***

Univers

Universul acesta s-a mai intamplat odata
Este repetitiv si predictibil tot ce se intampla
Parca e un produs frumos impachetat facut pe banda rulanta
Din cand in cand apare cate un Mesia
Ca un factor aleator, combinativ
Care nu poate fi explicat predictiv
Sa avem grija de acest Mesia
Sa nu il multiplice cineva
Si apoi sa il impacheteze
Si sa ni-l vanda
Ca pe un kitch,
Cadou de Craciun.

***

Sunt pregatit

M-am pregatit pentru viata: m-am spalat, m-am parfumat, m-am imbracat frumos.
M-am pregatit pentru dragoste: m-am spalat, m-am parfumat si m-am imbracat frumos.
M-am pregatit pentru moarte: m-am spalat, m-am parfumat si m-am imbracat frumos.

***

Singularitate

Exista o cauza in Univers
O singularitate exista in Cosmos
Un motor prim
Miscat-nemiscat
Cine a fost singur la inceput
Ce stea, ce fiinta, ce obiect
Ce entitate
Acela este Dumnezeu
Si nu mai vrea sa fie singur
In acest Univers multidimensional
In acest Cosmos populat cu fiinte senzitive.

***

Timp in spatiu

Spatiul este viitorul Timpului
Intai ai fost tu, fiinta aceasta robotica
Ce si-a facut casa cu mainile
Din orice lemn de copac
Din orice piatra necuvantatoare
Te-ai inchis pe tine in tine
Fiinta provenita din Timp ce se ascunde pe sine de sine
Spatiul este hiperspatiu, cyberspatiu si spatiul meu intim, spatiul meu de joaca
Timpul e fluviu, cum sa intre tot in spatiu?
Universul e o biblioteca
Orasul e populat cu fiinte, masini si roboti
Si eu exist in aceasta Entitate
In camera cubica
Usi si ferestre
Ca niste ochi sorbind lumina-ferestrele
Ca niste guri mancand oamenii-usile
Unind sau separand unele spatii de altele
Unele timpuri de altele
Aici poti sa iti faci casa
Dar sa lasi o fereastra deschisa catre Timp
O usa deschisa catre galaxie
Fiintele, masinile. robotii iti vor fi recunoscatori.

***

Gustos-delicios

Viermele mananca marul
Pasarea mananca viermele
Omul mananca pasarea
Lupul mananca omul
Planeta mananca lupul
Galaxia mananca planeta
Universul mananca galaxia.

***

Culori

Sunt versuri ce suna din coada
Cuvintele parca se-nnoada
Sunt versuri ce suna din flinta
Cuvinte privesc in oglinda

Sunt versuri ce vin din adancuri
Cuvintele curg randuri-randuri
Oglinda se sparge-mpuscata
Cuvintele merg in armata

Cuvintele ies din transee
Cuvintele nasc curcubee
Poeme pictate-n culori
Din versuri ce au gust de flori

Iubita mea vino degraba
Iubirea s-o cant cu o spada
Cuvintele stau intr-o dunga
Si calda e vara si lunga.

***

Trei stele

Deasupra mea sunt trei stele echidistante, coliniare
Care ma indeamna sa gandesc mai logic, mai matematic
Care imi dau o directie de mers,
Un sens.

***

Inima

In trupul meu bate o inima
Tic-tac face, ca un ceas desteptator
Nu stiu cand se va opri, oprind o bucata de timp in secunda
Nu stiu cand va trezi pe cineva si nici pe cine va trezi
In trupul meu bate o inima ca un ceas cu alarma.

***

Macro-uri

Invata de la Geea sa stai ca un copac
Invata de la Soare cu mingia sa te joci
Invata din Lumina culorile sa vezi
Invata de la Apa sa curgi ca un parau
Invata de la Aer sa zbori cu aripi noi
Invata Energie sa stii ca sa te misti
Invata de la Stele caci creier tu le faci
Invata o Masina cu care sa lucrezi
Invata de la Spatiu tangente lumi sa faci
Invata sa simti Timpul: copil, tanar, batran
Invata tot Realul, sa nu subestimezi.

***

Gandacul de bucatarie

Gandacul venea si ma vizita periodic
De cate ori venea eu il loveam cu papucul si il omoram
Dar el revenea periodic
Vizitele lui erau ciudate
Uneori imi producea frica
Precis avea sa imi spuna ceva
Si de aceea tot revenea din moartea in care il alungam
Mie mi se parea dezgustator
Odata mi s-a bagat in pat
M-am trezit dimineata cu el in pat
Si, ca de obicei, l-am omorat
Pe zi ce trecea devenea o parte din mine
Gandacul acela era constiinta mea
In fiecare zi ma omoram singur.

***

Doi

Sarutul tau pe sarutul meu
Mangaierea mea pe mangaierea ta
Fotografia noastra impreuna pe plaja, la mare
Tu, cu ochii privind spre orizont
Mana ta in mana mea
Si soaptele din acel pat de hotel
Si soarele in care ne-am ascuns amandoi.

Există două personaje care stau pe malul râului, sub o salcie. Femeia zice: Imaginează-ţi un labirint. Fata se joacă cu picioarele în râu şi se uită în sus, după o pasăre. Îl vezi? Ce să  văd? Labirintul, proastă mică! Sigur că-l văd, zice proasta mică. Şi cum arată?  Ca orice labirint, cum să arate? Păi zi-mi cum arată labirintul tău, cum ţi l-ai imaginat; şi răspunde ca lumea, nu mă enerva! Labirintul meu îi tare fain, are pereţii roz, uite-aşa de roz ca sandalele mele, şi ridică o sanda de cureluşă, să vadă şi cealaltă; şi pereţii îs bugăt de înalţi, că nu vezi peste ei, numa’ dacă te uiţi în sus vezi ceru’. Şi ceru’ care stă deasupra îi albastru-albastru, mai albastru decât ceru’ ăsta, şi arată cu sandaua în sus, spre cer. Nu există cer mai albastru ca ăsta, să ştii, ăsta-i cel mai albastru cer care poate exista. Ba, dacă vrei să ştii, ceru’ meu îi mai albastru ca ăsta. Şi, după o clipă: mult mai albastru! ca şi cum i-ar face în ciudă femeii. Femeia îi ciufuleşte părul, încercând s-o îmbuneze: Bine, bine, nu te bosumfla, cred şi eu că cerul tău e mai albastru ca ăsta… mult mai albastru. Fata zâmbeşte, victorioasă că i s-a permis să-şi imagineze un cer mai albastru decât cel de deasupra lor. Apoi îşi scoate picioarele din apă şi se întoarce cu totul spre femeie. Zi! Ce să zic? Zi mai departe, zi ce să fac cu labirintul meu roz. Da’ labirintul tău e mare sau mic? Fata se gândeşte puţin, cu degetul mare în gură. Apoi: Îi foarte mare. Mai mare decât… caută termenul de comparaţie în jur, spre dealul din faţa lor şi apoi spre şirul de munţi îndepărtaţi din spate, dar se pare că n-a găsit ceva destul de mare care să merite să stea alături de labirintul ei. Se încruntă şi priveşte în iarbă. Mai mare decât marea? o ajută femeia. Da’ bineînţeles! strigă fata. Mai mare decât toate mările la un loc, plusează ea. Atâta-i de mare, tu ce credeai?! Acum e fericită din nou şi aşteaptş vorbele femeii cu nerăbdare. Femeia, însă, tace şi o priveşte cu un zâmbet mic pe faţă. E linişte în jur, doar vântul foşneşte frunzele salciei şi râul clipoceşte printre pietrele cu forme rotunjite.

Flash. Alb luminos. Ochii dor, lăcrimează.

Imaginea labirintului, privită de sus. Imens, nu i se văd marginile. Spre zare, liniile se apropie una de cealaltă contopindu-se într-una singură, neagră şi curbată. Apoi, imediat- cerul. Cel mai albastru cer posibil. Privitorul rămâne o vreme suspendat deasupra liniilor încâlcite, unele drepte, altele ondulate. În unele locuri liniile sunt mai apropiate, în altele, mai îndepărtate. Din loc în loc sunt mici insule albe, ca şi cum cineva ar fi şters cu picul liniile trasate cu cerneală neagrã. Perspectiva începe să se schimbe, brusc. Privitorul plonjează spre labirint atras parcă de gravitaţie. Spaţiile se măresc, linia orizontului dispare, liniile devin ziduri. Apoi, aterizarea între două ziduri înalte; podeaua nu e albă, cum se vedea de sus, ci gri, carouri gri unul lângă altul. Privitorul observă culoarea nefireascã a zidurilor. Amândouă sunt roz. Un roz organic de piele, de carne. Dar e zid, e piatră.

Flash, înapoi.

La ce te gândeşti? Fata pune întrebarea în şoaptă, femeia clipeşte surprinsă, nu se aştepta s-o întrerupă. Crede-mă că n-ai vrea să ştii. Ba da, vreau! Cuvintele pe care o să ţi le spun nu sunt gândurile pe care le gândesc. Da’ de ce? Nu poţi să înţelegi, degeaba îţi explic, eşti prea mică. Fata se întristează, se vede pe faţa ei asta, priveşte iarba şi glasul îi tremură când spune: N-ai de unde să ştii că nu pot să înţeleg. Nici măcar nu mi-ai spus. Brusc izbucneşte în plâns. Lacrimi mari îi picură din ochi pe iarbă. Hai, taci din gură, nu te mai smiorcăi. Parcă i-ar fi tras două palme. Fata plânge şi mai tare, îşi îngroapă faţa în mâini, se ascunde de privirea femeii. Lasă-mă-n pace, reuşeşte să spună printre suspine. Femeia o mai lasă să plângă un timp, studiază cu interes părul inelat al fetei, umerii tresărind, palmele micuţe de porţelan cu care îşi acoperã faţa. Se apropie puţin şi începe s-o mângâie pe cap: Linişteşte-te, hai, fii cuminte. O să-ţi spun, pentru ca tu să înţelegi. Formula magică saltă capul fetei şi opreşte plânsul la fel de brusc cum a început. Se şterge la ochi cu mânecile tricoului. Te rog, spune ea. Ascultă-mă şi nu mă întrerupe, bine? Bine, zâmbeşte fata foindu-se, acum îşi caută o poziţie cât mai comodă, pregătindu-se să asculte Povestea. Gata, pot să încep? Te ascult. Fata e serioasă acum, o priveşte drept în ochi şi femeia începe să spunã cuvinte: Cuvintele sunt pentru gânduri ceea ce este pielea pentru organe. Organele sunt bucăţi de carne vie de diferite forme. Funcţia creează organul. Ficatul e un organ, stomacul e un organ, inima e un organ, creierul şi plămânii sunt organe. Pielea, fie ea albă la culoare sau neagră, galbenă sau roşie, strânge bucăţile de carne vie numite organe şi nu le lasă să se împrăştie. Sau să fie privite. Organele văzute cu ochiul sunt scârboase, carne care palpită, care se transformă, care există. Omul este acoperit cu piele ca să nu poată fi privit în interior, acolo unde materia vie lucreazã pentru ea însăşi. Toatã lumea ştie asta, acum ştii şi tu. Bărbatul vede femeia frumoasă, vede pielea femeii frumoase, dar nu vrea să vadă ce e înăuntrul ei. Asta nu i-ar plăcea, asta l-ar dezgusta chiar. Iubirea se întâmplă la suprafaţă. Iubirea bărbatului cu femeia se întâmplă între piele şi piele. Dacă este între organ şi organ, atunci se numeşte ură. Cuvintele sunt epiderma gândurilor. Cuvintele protejează gândurile şi le ascund auzului. Nimănui nu i-ar plăcea să audă gândurile celor din jur. Vreau să spun toate gândurile. Conglomeratul, organismul de gânduri. Palpitaţia gândului inimă, digerarea gândului stomac, sau respirarea gândului plămân. La fel, femeia aude cuvintele bărbatului, dar nu vrea să audă gândurile lui. Iubirea femeii cu bărbatul se întâmplă între cuvânt şi cuvânt. Dacă este între gând şi gând se numeşte ură.

Pe tine te cheamã Nichita? Întrebarea a căzut ca o ghilotină, întrerupând cuvintele femeii. Răspunsul vine repede, vocea ei e sigură, clară: Nu. Da’ de ce ? Pentru că Nichita nu e un nume pământesc. Atunci cum te cheamã pe tine? Pe mine mă cheamã Ana . Ana, de ce mi-ai spus mie toate cuvintele astea? Pentru ca să înţelegi. Pentru că trebuia să existe un început. Pentru ca să priveşti sfârşitul încă de la început. Alege tu un motiv. Dar să revenim, vorba lui Gellu. La cuvinte şi gânduri? Nu, la labirint. A, da, labirintul meu roz! Exact, despre labirintul tău este vorba. Roz, mare, sub un cer albastru, Dar pustiu, deocamdată, Vreau să-ţi imaginezi o fiinţă în interiorul labirintului. Una singură? Da. Da’ eu vreau mai multe! Asta nu se poate. Ba se poate, aşa mi-ai zis şi despre cer, că nu se poate un cer mai albastru decât ăsta şi până la urmă s-a putut, Pun pariu că se poate. Într-adevăr, cu labirintul s-a putut, era vorba doar despre culoare, despre intensitatea culorii, ceva neesenţial… Ba să ştii că-i foarte esenţial şi… Taci şi nu mă întrerupe, după ce vorbesc eu, ai cuvântul. Deci, trebuie, este necesară o singură fiinţă, una şi singură. Nu mai multe. Da, de ce? Pentru că altfel nu se poate! Să nu te prind că-ţi imaginezi mai mult de o fiinţă, m-ai înţeles, să nu care cumva să… Bine, bine, nu mai striga că mă dor urechile! Fata îşi acoperã urechile, demonstrativ, cu palmele şi o priveşte încruntat pe femeie. Dacă mai strigi la mine, plec de-aici şi nu te mai ascult. Tac amândouă, fata cu capul între palme şi femeia încercând să se calmeze, respirând adânc. Femeia spune: Te rog să mă ierţi, promit să nu mai strig la tine. Dar înţelege şi tu că e foarte important să fie o singurã fiinţă în labirint şi o să-ţi dai seama şi de ce, dacă nu acum, atunci mai târziu. Mă ierţi? Te rog… Ultimele cuvinte, spuse cu o voce subţire, alintată, o fac pe fată să zâmbească. Îşi descoperă urechile, cuprinde mâna femeii între palmele ei micuţe, mai e loc pentru încă două mâini de copil acolo, Gata, te-am iertat. Da’ să nu mai strigi la mine că mă dor urechile. Acum zâmbesc amândouă privindu-se în ochi, femeia ridică două degete în sus, Promit să nu mai strig niciodată la tine. Dacă mai strig vreodată, să-mi pice ochii-n gură şi să mă uit printre dinţi. Amin! Izbucnesc amândouă în râs, acum s-au împăcat, râul continuă să rotunjască pietrele.

Flash.

Din luminã se desprinde labirintul. Din albul luminos, care produce durere ochilor şi le smulge lacrimi. Un labirint ceţos întâi, apoi imaginea se clarifică şi privitorul vede acelaşi labirint; suprapus labirintului trecut, sunt identice până la cel mai mic detaliu. Traseul privitorului este şi el acelaşi, prăbuşirea din cer, imaginea mărită  progresiv, aterizarea pe dalele gri, între pereţii de culoare roz. Din labirint se desprinde Fiinţa. Privitorul vede aerul tremurând, pereţii zguduindu-se, deasupra – cerul albastru ondulat de forţe neştiute. Labirintul este uterul fiinţei. Ideea de fiinţă a fost ovul pentru gândul spermatozoid. Fecundarea are loc chiar în acest moment şi privitorul este conştient de importanţa secundei prezente. Privitorul ştie că e privilegiat faţă de alţi privitori, care acum citesc alte cărţi. El este recunoscător. El îngenunchează ca să poată privi mai de aproape amănuntele. Fiinţa există fără formă, inconştientă de existenţa ei. Fiinţa nu gândeşte, ci este gândită. Numele ei este numărul ei. Aşteptarea ei va fi minimă. Continuitatea ei este determinată de existenţa în timp şi spaţiu real a unui copil inocent, acum râzând în hohote, acum astupându-şi urechile, sau bălăcindu-se cu picioarele în râu. Fiinţa nu are formă în exterior, nu are conţinut în interior, aşteaptă. Dar aşteptarea ei va fi minimă. Fiinţa încă nu a terminat să înceapă.

Flash. Înapoi.

Pupila dilatată a femeii, irisul ei negru străluceşte. Fata îşi priveşte chipul minuscul înconjurat de albul globului ocular, se vede pe sine, intermitent, femeia clipeşte. Pleoapele împreună, genele lungi şi dese se întrepătrund, apoi iarăşi eu sunt, sunt eu, se gândeşte fata, şi mă înec în apele ochiului ei, ale ochilor ei, de două ori eu, chipul meu înoată în lacrimile ei, apoi pleoapele cu gene închizându-se, dacă ar avea zece ochi, de zece ori eu m-aş scufunda în lacrimile ei. Cine mi-a pus cuvintele astea în cap, cine? Ce s-a întâmplat, de ce mă priveşti aşa, femeia întreabă. Hei, cu tine vorbesc, o scutură încetişor de umăr, fata tresare, clipeşte des, Ce s-a întâmplat, întreabă ea. Nimic, de fapt te uitai la mine de parcă ţi-ai fi văzut moartea. Aveai o faţă cel puţin ciudatã. Linişte. La ce te gândeai, încearcă din nou femeia. Am întrebat-o, acum sper să îmi dea un rãspuns. La mine mă gândeam, la numele meu. Mă gândeam că eu ştiu cum te cheamã pe tine, da’ tu nu ştii cum mă cheamă pe mine. Ahaaa, ca şi cum ar fi înţeles şi asta ar fi liniştit-o, sigur că nu ştiu, pentru că încă nu mi-ai spus, vrei să-mi spui? Da, vreau. Linişte. Spune-mi, atunci! Pe mine mă cheamă Maria, dacă vrei să ştii! Maria, Maria… ca pe… Da, ca pe! K.P. Am înţeles, deci Maria. Linişte. Maria, ai văzut  tu vreodată peşti zburând? Cum aşa, peşti zburători? Peştii nu zboară, peştii înoată. În apă. N-ar putea trăi fără apă, ar muri dracului dacă ar încerca să zboare! Linişteşte-te, deci n-ai vãzut. Nici filmul nu l-ai văzut? Ce film? Arizona Dream. Dacă l-ai fi vãzut… Nu, nu l-am vãzut, ce-i cu el? Sunt nişte peşti acolo, sau numai unul… poate că-i unu şi acelaşi, asta n-am de unde s-o ştiu, peştele ăsta apare când nici nu te aştepţi, zboară… sau înoată prin aer, cred că regizorul i-a dat indicaţii foarte precise în timpul filmărilor, Băi peşte, i-o fi zis, fii atent cum faci: Femeia îşi îngroaşă glasul, voce de regizor, gesturi bruşte, Înoţi prin aer, m-ai înţeles? Uite aşa: fâl, fâl, fâl. Atenţie, motor, clac! Peştele lui Emir. La fel de bine se poate imagina o pasăre înotând sau zburând sub apă. O vezi? O rândunică, de exemplu, la o sută de metri sub nivelul mării, îşi sprijină aripile de apă, ăsta-i un zbor în reluare, pun pariu că rândunica s-ar îmbolnăvi de nervi. Şi ce-i cu asta? Se vede că fata nu e deloc impresionată. Ăsta a fost doar preludiul, Maria, o să-ţi povestesc visul meu, de aia ţi-am spus cuvintele astea despre peşti şi păsări. Vrei să-l asculţi? Spune! Fata se întinde pe spate, cu mâinile sub cap, priveşte cerul. Femeia îşi drege vocea, apoi începe să spună cuvinte: Ascultă-mă, Maria, căci despre noi este visul ce l-am visat. Ascultă-mi ruga, Maria. Cuvintele pe care le spun, ascultă-le. Ăsta nu e un vis de-o noapte. Mai multe nopţi am visat bucăţi din el. Un vis discontinuu întrerupt de o realitate discontinuă. Căci la început a fost visul. Prima parte. Urc nişte trepte. Tocurile ţăcăne strident şi mă enervează. Mă opresc cu mâna pe balustradă. E prea multă linişte. Sunt singură şi mi se face frică. Privesc în urmă, la treptele ce le-am urcat deja. Prea multe, sunt prea sus, primele se văd ca prin ceaţă, mici de tot. Nu văd pãmântul. În sus – la fel. Un orizont de trepte. Urc una şi o depăşesc, sus apare alta la fel. Parcă sunt pe o scară rulantă care coboară cu viteza cu care eu urc. Mă opresc încă o dată. Scara stă şi ea. Disperare. Asta simt. Mai mult decât groază, disperare. Încep să fug în sus, sar treptele două câte două, mult timp. Parcă m-ar urmări cineva, ceva. Nu mai privesc în urmă, nu mă mai pot opri. Frică, aburi se revarsă din nări palpitând, pe ceafa mea, pe spatele meu se amestecă cu şiroaiele de transpiraţie, strig, urlu, fug în sus. Mă împiedic, cad, mă doare, simt durerea în muşchi şi în oase, ajutor, strig după ajutor, dar nimeni nu mă aude, nu-i nimeni altcineva în visul meu, întorc capul în timp ce mă ridic, paralizată de spaimă, dacă este acolo vreau să văd, ultima dorinţă a condamnatului. Trepte, doar trepte până unde pot vedea cu ochii, bucăţi de ciment, construcţia gri, trepte una peste alta, una sub cealaltă urcând, coborând. Răsuflu uşurată şi-apoi îmi reiau drumul spre orizontul de trepte, urc o scară şi sper să ajung, dar ceasul zbârnâie, mâna care trage perdeaua, lumină, m-am trezit. Şi Dumnezeu a vãzut că toate astea erau bune. Şi a fost o amiază şi apoi o seară. A doua noapte, a doua parte. Murind, renăscând şi murind. În spatele meu – toate treptele din lume. Stau pe ultima treaptă, privesc în jos, în faţă, prăpastia fără fund. Mânia îmi clocoteşte în sânge, tâmplele pulsează dureros. Fac pasul pentru că trebuie. Păşesc în faţă pentru că e absurd. Mă prăbuşesc, adrenalină, ciocanul pneumatic lucrează înăuntrul craniului, fără oprire. Cu ochii închişi, cu ochii deschişi mã-ndrept ca o săgeată spre pământ. Tamtam-ul din junglă, cântecul războinic, invocaţiile sacadate. Nici o viaţă de rememorat înainte de zdrobire. Mă mir că nu mă aprind în aer ca un meteorit. Am timp să mă… Eu nu doresc să mă întorc de unde am plecat, la jumătatea drumului mai sunt trei sferturi din el. Ignifugă, imună la foc, n-am să mă transform în cenuşă, n-am să cad pământ peste pământ, o ploaie de pământ, după ce-am ars luminând calea magilor păstorilor, deci n-am sã renasc, Phoenix a murit pentru totdeauna, definitiv, pentru că Savonarola a murit înainte de rug, ignifugă sunt fără să ard, în flăcări să mă mistui, curând o să ajung la destinaţie. Din ceaţă pământul se desprinde, o altă culoare întunecată, culoarea putreziciunii se înfige în ochii mei uriaşi de spaimã. Urlu şi urletul mă face să ies din mine, să mă privesc din afară, exteriorul e mai mare şi mai viu, corpul meu privit de mine, fără oglindă, de sus în jos se afundă în pământul reavăn ca într-un lac  şi stropi mari de materie cenuşie pleoscăie prin aer şi clipocesc când se întorc la locul lor, picioarele desculţe, picioarele mele desculţe dispar şi ele lăsând la suprafaţă cercuri concentrice de pământ unduitor şi-apoi vântul calmează valurile, eu ce beau, pământul sau valul, am fost doar o secundă, o ploaie, o vreme. M-am întors acasă în pământul meu, în trupul meu şi-mi ia un timp până să-mi obişnuiesc ochii să vadă întunericul, înot, e o scufundare nedureroasă spre adâncurile pământului nopţii, care se termină ţârâind cu mâna care sfărâmã ceasul deşteptãtor. Mai vrei? întreabã femeia. Nu ştiu, rãspunde fata, nu ştiu dacă mai vreau. Nu vrei să afli sfârşitul? Îţi promit că nu va fi unul fericit, gata cu happy end – urile, dacă vrei, ţi-l spun, o mângâie pe cap în timp ce priveşte fix în ochii ei. Linişte. Femeia se întinde cu mâinile sub cap, privind acolo unde fata priveşte, sperând să vadă ceea ce vede şi ea. Vreau, şoptešte fata, cred că vreau. Spune-mi cuvintele! Bine, ţi le spun, femeia cu voce egală, echivalentă, paralelă. Şi a fost o amiază şi apoi o seară. Şi Dumnezeu a văzut că toate acestea erau bune. Ultima noapte, sfârşitul. Stau pe treptele unei biserici. Biserica de sub pământ. Aici am ajuns, până aici am înotat. Înăuntru, intru înăuntru. E pustie, rece, întunecoasă. Uşa masivă se trânteşte în spatele meu, lăsând pământul înafară. Aud paşi, ecoul lor, preotul cel bătrân vine spre mine. Se opreşte în faţa mea, mă priveşte lung, apoi spune: Eu sunt Mefisto. Vocea lui îmi zburleşte părul de pe mâini. De ce nu e nimeni aici? îl întreb. Au plecat toţi, răspunde el. De mult timp. Nu cred că se vor mai întoarce vreodată. Şi-apoi încă o dată: Nu cred. Mă priveşte în ochi şi parcă mă priveşte în suflet. Îmi întorc privirea de la el, mă uit pe pereţi la icoane şi crucifixuri. Murdare şi pline de pânze de paianjen. Băncile putrezesc la locul lor, toate decorurile altădată strălucitoare sunt mate şi au prins cocleală. Tu de ce ai venit? mă întreabă. Ca să-l văd pe ultimul preot al lui Dumnezeu, îi răspund. Vrei să asculţi slujba? Da. El se întoarce şi pleacă spre amvon. Deschide Biblia. Începe să vorbeascã. Apocalipsa lui Ioan. Cuvintele răsună fals între zidurile bisericii. Vremurile sunt aproape. Alfa şi Omega. Primul şi cel de pe urmă. Unde locuieşte Satana. Nu se mai opreşte, spune cuvinte în continuare. Cel ce are urechi să audă ceea ce  duhul spune bisericilor. Apoi, vino şi vezi. Nu-i tace gura de loc, vorbeşte pentru ca eu să- l ascult . Soarele, negru ca un sac de păr. Luna, roşie ca sângele. Stelele cad pe pământ. Mă întorc, în timp ce deschid uşa şi păşesc în pământ, îl aud spunând că cerul s-a dat în lături ca o carte de piele pe care o faci sul. Păşesc în pământ… Şi liniştea şi sângele şi noaptea. Şi gândurile. Dar asta durează puţin. Mâna se întinde după mine şi mă trage înapoi. Apoi vocea lui. Vocea lui Mefisto, ultimul preot al lui Dumnezeu. Mai stai, spune el, mai stai, încă nu am terminat. Între zidurile bisericii, ascultându-l. O să-ţi vorbesc despre geneză, despre cealaltă geneză, bineînţeles. Vocea tristă a ultimului preot al lui Dumnezeu. Spune: La început, omul era gol şi pe dinafară şi pe dinăuntru. Şi a venit femeia lui şi i-a spus: Tu eşti gol şi pe dinafară şi pe dinăuntru. Şi atunci el s-a privit pe sine şi a văzut că femeia lui avea dreptate. Şi a întrebat-o pe femeie, care şi ea era goală şi pe dinafară şi pe dinăuntru, de ce ne-a făcut aşa Dumnezeu. Şi femeia a spus: nu ştiu şi dacă aş şti nu ţi-aş spune. Şi a mai întrebat-o pe femeie: ce să fac în legătură cu toate acestea. Şi atunci femeia a dat acelaşi răspuns. Şi omul a plecat pe drumul care era în faţa lui. Şi a văzut la marginea drumului un lucru ascuţit pe care l-a ridicat şi pe care l-a privit cu uimire. Apoi a lipit lucrul ascuţit de carnea gâtului său şi a tăiat în ea, lăsând sângele să curgă. Şi sângele lui a curs pe corpul lui, acoperindu-l cu o mantie roşie şi omul nu a mai fost gol pe dinafară. A fost îmbrăcat cu mantia roşie a sângelui său. Mantia flutura în vânt în timp ce el  păşea pe drumul din faţa lui. A mers aşa mult timp, până ce luna s-a fãcut albă şi apoi albastră, intrând înapoi în cer. Şi atunci a văzut venind spre el un nebun. Şi nebunul s-a oprit în faţa lui şi i-a zis: Te cunosc, omule, tu eşti omul gol şi pe dinafară şi pe dinãuntru. Dar acum văd că pe dinafară te-ai acoperit cu mantia sângelui tău. Şi omul a zis: Ai dreptate, nebunule. Acum umblu pe drumul din faţa mea şi vreau să ajung la locul unde nu voi mai fi gol pe dinăuntru. Şi nebunul i-a răspuns: Tu nu ai nevoie de un loc unde să ajungi ca să nu mai fi gol pe dinăuntru. Eu am fost trimis la tine ca să îţi spun ceea ce ai auzit şi ceea ce vei auzi. Tu ai nevoie de un lucru, pe care eu ţi l-am adus. Şi omul a întrebat: Cine te-a trimis la mine şi care este lucrul pe care mi l-ai adus. Şi a primit răspunsul pe care îl aştepta: M-a trimis demonul care şi-a fãcut casă din trupul meu. Despre el, oamenii ştiu cã nu a vrut să mă părăsească atunci când fiul omului l-a chemat la el. Şi a mai spus nebunul: Primeşte lucrul pe care am fost trimis să ţi-l aduc. Şi s-a apropiat de om şi i-a dat mantia sângelui la o parte. Apoi i-a sfâşiat cu mâinile carnea pieptului şi omul nu a zis nimic, ci doar a privit la ceea ce făcea nebunul. Apoi, nebunul cu mâinile lui şi-a sfâşiat propria carne a pieptului şi abia atunci omul a zbierat de durere. Şi durerea lui a fost şi mai mare când nebunul şi-a smuls inima din piept şi a pus-o în pieptul omului. Apoi nebunul a spus: Iată lucrul pe care am fost trimis să ţi-l aduc. Acum tu nu mai eşti gol pe dinăuntru, ci inima mea şi-a fãcut loc în pieptul tău. Şi a închis carnea pieptului peste inima pe care i-o dăruise omului, apoi a lăsat mantia sângelui să îl acopere. Şi, cu pieptul deschis ca o carte, a plecat de unde venise. Şi omul nu a mai fost gol pe dinafară şi pe dinĂuntru. Ci era îmbrãcat cu mantia sângelui său şi inima nebunului bătea în pieptul său. Omul încă urla de durere, căci inima nebunului îl umplea de gânduri…

Am să scriu o poveste pentru copii. Copiii merită tot ce e mai bun. Unde să înceapă povestea? Pe o planetă frumoasă, luminată de o stea frumoasă. Care e numele stelei? Numele stelei e Soarele. Povestea se va numi Copiii Soarelui. A fost odată, demult de tot, o întunecime mare. Era un întuneric uriaș. Nu existau ochi care să vadă prin acea întunecime. Nu exista picior care să o străbată. Nu exista mână care să o pipăie. Nu exista inimă care sâ bată pentru ea. Era doar întuneric. Copii nu existau, oameni mari nu existau. Înăuntrul întunericului era doar o minte. O minte care gândea. Gândea la lucruri şi fapte viitoare. Fapte şi lucruri trecute au fost. Dorea oare mintea să repete ceea ce a fost? Sau dorea ceva cu totul şi cu totul nou. Asta doar mintea putea şti. Mintea era universul întunecat. Mintea era viitorul Cosmos. Aşa începe totul. De la un act de gândire, de la un act de amintire. Mintea dormea uneori, îşi amintea alteori, mintea trăia. Se simţea bine. În interiorul ei bucăţi întregi erau goale de conţinut. Erau vide. Alte bucăţi erau pline cu ceva. Era materie. Erau atomi care se mişcau. Era mişcarea. Aşa gândea mintea, mişcând părti din interiorul ei. Atunci când atomii, materia nu se mişcau, mintea dormea. Somnul era dulce, era liniştitor. Mintea visa atunci când dormea. Avea vise frumoase. Dar oare visele nu sunt tot mişcare? De unde veneau visele minţii? Să fi venit oare din alt Univers? De la o altă minte? Oare atunci când mintea dormea, o altă minte, de altundeva, încerca să intre în legătură cu ea? Mintea noastră hotărî să se gândească la asta. Puse atomii în mişcare. Analiză visele frumoase pe care le avea atunci când dormea. Visele erau atât de dulci… Dar ce este dulcele? Visele erau atât de bine mirositoare… Dar ce este mirosul? Visele se puteau pipăi, erau moi… Dar ce este pipăitul? Mintea se gândi atunci la o faptă, la o actiune prin care să afle ce sunt gustul,mirosul, pipăitul. Visele îndemnau la acţiune. Visele veneau de altundeva şi îndemnau la acţiune. Erau unele vise în care fiinţe ciudate, înaripate, zburau. Zburau peste locuri necunoscute. Vise cu aripi. În întunecime. Fiinţe uşoare zburând. Dar ce este uşurătatea şi greutatea? Lasă-mă să te iubesc, spunea vocea. Dar ce este o Voce? Cum auzea mintea vocea? Ce este auzul? Mintea gândea astfel la toate informaţiile pe care le primea de la cealaltă minte, de la celălalt univers. Se gândea la imagini. Traducea totul în imagini. Imaginile erau vise. Visele erau imagini în mişcare. Mintea primea imagini în mişcare de la cealaltă minte, de la celălalt univers. O minte, două minţi. Număr. Cosmosul şi universul sunt totuna? Ce este Cosmosul? Un univers ordonat? Mintea formă astfel gândirea. Întrebându-se şi dându-şi răspunsuri singură. Întrebându-se în legătură cu sine şi cu cealaltă minte. Forma în interiorul ei gânduri. Gânduri informaţii. Gânduri cuvinte. Era atât de plăcut pentru minte. Era raţiune. Mintea-Raţiune. Şi deodată izbucni lumina. Lumina cunoaşterii. Mintea-Raţiune se cunoştea pe sine.Îşi dădea seama de propria existenţă. Încep să mă cunosc pe mine, acesta va fi scopul vieţii mele. Încerc să cunosc şi scopul celeilalte minţi, acesta va fi scopul vieţii mele de asemenea. Gândesc deci exist. Existenţa e plăcută, viaţa e plăcută. Izbucni o altă lumină. Viaţa e reală. Visul e imaginar. Mintea hotărî să dea nume. Nume pentru lumini. Şi atunci un nume se născu. Stele. Focuri uriaşe izvorâte din cunoaşterea celor două minţi. Din dragostea lor. Stelele ardeau. Dădeau lumină. Şi atunci mintea gândi: Lumină, mai multă Lumină! Izbucniră stele. În necuprinsul întunecos se făcea lumină. Dură ceva timp până se întâmplă asta. Era Timpul. Izbucni Timpul. Cele două minţi colaborau excelent. Din Vis şi din Raţiune se născură toate. Stelele sunt astfel copiii Raţiunii şi ai visului. Ai celor două universuri.Au fost atomi mişcându-se între părţile aceluiaşi univers şi atomi mişcându-se între universuri. Astfel se născu viaţa. Stelele erau copiii celor două universuri. Încet dar sigur, izbucnea Realitatea. Să cunoaştem realitatea, deci. Stelele într-o reţea imensă. Fiecare stea o singularitate. Un mic copil al Universului. Copil, adolescent, matur, bătrân. Creator de copii la rândul său. Planetele sunt copiii stelelor. Vârtejuri de materie, vârtejuri de atomi închegându-se în jurul uriaşei sfere de foc. Rotindu-se încet, apoi repede, materie grea, materie uşoară, împreună. Sfera de foc, sfera stea rotindu-se în jurul ei însăşi, trimţând lumină. Spre propriii ei copii, născuţi în timp şi în spaţiu. În spaţiu-timpul întunecos au fost create stele şi planete. Stelele sunt astfel copiii celor două minţi, mintea raţională şi mintea vis. Şi fiecare stea cu propriii ei copii rotindu-se în jurul ei. Hai să fim împreună, gândiră stelele, hai să ne rotim împreună, să dansăm împreună. Hai să formăm galaxii. Se rotiră împreună în grămezi uriaşe de miliarde şi mii de miliarde de stele. Erau împreună şi asta era bine. Nu mai erau singure. Raze de lumină ajungeau de la una la cealaltă. O reţea de lumină. În jurul fiecărei galaxii persista întunericul. Lumina în contrast cu întunericul. Lumina alb-roşie-albastră-verde, lumina pâlpâind, lumina văzută, întunericul negru, nevăzut. Lumina materie, întunericul vid. Lumina ca formă a cunoaşterii, lumina alungând întunericul. Particule de lumină, atomi de lumină plimbându-se prin spaţiu cu viteză. Viteza luminii. Viteza cunoaşterii între stele. Lumina stelei luminează planeta copil. Şi atunci materia se transformă şi ceea ce este neviu prinde viaţă. Atomi închegându-se în plante şi animale.Verdele plantei absorbind lumina, transformând-o, ochiul animalului văzând lumea copil a stelei, cunoscând-o. Văzând, auzind, mirosind, pipăind, simţind. Multiplicându-se. Sabilind relaţii între ele. Hrănindu-se, luptându-se, iubindu-se. Formând societăţi, grupuri. Aşa cum stelele dansează şi se rotesc în grupuri, aşa plantele sau animalele se rotesc şi dansează în grupuri. Există o evoluţie pe parcursul vieţii. Există o copilărie, o adolescenţă, o maturitate, o senectute. Întâi a fost un atom, apoi un grup de atomi, o celulă, un ou, un pui, o pasăre. Întâi a fost un atom, un grup de atomi, o sămânţă, o plantă. Totul izvorăşte din gândire şi din vis. Din lumină şi din acţiune. Totul pentru ca mintea-fiinţă să se cunoască pe sine.

Si apoi? Oamenii. Stelele. Jocul.

Problema care se pune e asta: pentru ce să scriu, pentru cine sã scriu? Pentru mine, ca să mă aflu (în treabă)? Pentru ceilalţi, pentru posteritate? Acest pix pute. Constatare: da, bineînţeles că florile nu se culeg cu combina. Cum spunea un anumit individ: „eu încă nu am terminat să încep.” Sentinţa: vinovat. Ce să înţeleg, ce să vreau sã înţeleg, ce pot înţelege? Cã timpul curge, viaţa e una iar tu ai terminat să începi. Când e vorba de dragoste, da… iubirea ta să fie într-un perpetuu început, să nu termini niciodată să începi. Cât idealism infantil aici! Da, chiar e benefică chestia. Punct şi de la capăt.

***

Şaptesprezece

Iată, m-am trezit!
Priviţi, acum îmi beau cafeaua şi trag cu sete din prima ţigară.
Iar acum mă duc să-mi asasinez candelabrul. În ziarele de mâine, cu majuscule, cu fotografie faţă-profil, reportajul crimei va apărea cu toate detaliile.
Apoi procesul, condamnarea.
Executarea sentinţei va fi publică. Candelabrul n-avea nici o vină.
Cuvintele curg şi nimeni nu e responsabil.

***

Mă bucur c-am fãcut-o şi pe asta. Adică să ţii un creion în mână e favorabil şi frumos. O adevărată feerie-butaforie. Şi cât de frumos pot să scriu cu el! O scriere tipar de mână perfect adaptată timpurilor noastre. Tot ce mişcă. Adevărul e că îmi trec prin cap tot felul de chestii în momentul ăsta care tocmai a trecut. Televizorul stă aprins şi reclamele sălăşluiesc în el ambiental. Se transfigurează sinusoidal, fără să doreascã prea multe. Absolutul şi profanul sunt profane. Cred că e non stop. Dincolo de oglindă nu-i nimic, spuneam într-o ediţie precedentă şi nici mãcar nu contează. Probabil că dacă scriu aşa, o să iasă ceva. Tot timpul iese câte ceva, indiferent. Cuvintele de legătură există pentru a face legături între alte cuvinte şi astfel nonsensurile simple devin nonsensuri complexe. Filmele americane sunt de o infantilitate fără margini. Ciudat, atunci când vorbesc cu mine însumi nu sunt niciodatã atât de categoric. Există o dimensiune a poeziei în care au acces doar aceia care sunt conştienţi de imposibilitatea lor de a înţelege realul. Definiţii de genul ăsta îmi fac o greaţă abstractă. Acuma, da, e uşor să spui tot felul de chestii în aşa fel încât să pară gândite de o superinteligenţă. Hai să ne fãlim. A se fãli, a se băga în seamă, a se leniza, a se rpentina. Sunt tot felul de maioneze, de ciorbe şi de ghiveciuri. Pe care îţi vine (ordin) să le mãnânci. Aici totul e cifrat. Nimeni nu mai înţelege nimic. Punct.

***

Combinaţii absurde:

Cred să vreau să pot să sper
Cred să pot să sper să vreau
Cred să sper să pot să vreau
Cred să pot să vreau să sper
Cred să vreau să sper să pot
Cred să sper să vreau să pot
Vreau să cred să pot să sper
Vreau să pot să cred să sper
Vreau să pot să sper să cred
Vreau să cred să sper să pot
Vreau să sper să pot să cred
Vreau să sper să cred să pot
Sper să pot să vreau să sper
Sper să vreau să pot să cred
Sper să pot să cred să vreau
Sper să vreau să cred să pot
Sper să cred să pot să vreau
Sper să cred să vreau să cred
Pot să vreau să cred să sper
Pot să vreau să sper sã cred
Pot să sper să vreau să cred
Pot să sper să cred să vreau
Pot să cred să sper să vreau
Pot să cred să vreau să sper

***

Punctul doi pe ordinea de zi: A săpa-săpare. Să presupunem că existã doi indivizi. Bineînţeles că întotdeauna şi în realitate există mult mai mulţi indivizi, nenumărabili (sau nenumăraţi – dar oricum nenumărabili sună mai bine). Dar pe noi, în momentul de faţă, ne intereseazã doar cei doi, pe care îi vom nota, pentru identificare, cu X şi cu Y. Să mai specificăm, de asemenea, că individul Y este mort, cu alte cuvinte decedat, deci Y este doar un cadavru. Şi în plus X, de fapt picioarele lui X sunt îngheţate bocnã. Din ce motive, nu ne intereseazã. Doar atât, X are picioarele îngheţate şi Y este un cadavru.
Acuma, voi o să vă aşteptaţi la tot felul de întâmplări, dacã se poate senzaţionale sau măcar interesante, ce decurg din această stare de fapt. Sau, la o introspecţie riguroasă a numitului X, de genul masculin sau neutru. Întrebări despre viaţă, moarte, sens, om, să se ciocnească în maioneza lui de creier, rezultând sau nu şi mult aşeptatele rãspunsuri, în funcţie de doleanţele fiecăruia. Ei bine, nu, nu o să se întâmple niciodată aşa ceva. Faptul că Y este un cadavru, iar X are picioarele îngheţate nu poate să ducă atât de departe, nici măcar atât de aproape. Eu doar am scris nişte cuvinte.
Şedinţa se suspendă.

***

Aici trebuia să fie caracterizarea personajelor. Dar nu e. Cine a avut interesul să submineze economia sau politica acestei elucubraţii, ce indivizi din umbră au intervenit la ştergerea din dosar a notelor informative? Adevărul obiectiv nu va fi cunoscut niciodată, indiferent câte anchete vor demara în mileniul acesta. Rămâne de obiectivat însăşi noţiunea de ” adevăr obiectiv „, atunci când cineva îşi va parca trăsura pe masa din bucătărie. Salut!

***

Iată, a fost o coală albă de hârtie. Acum o murdăresc, cât de caligrafic pot. Fondul problemelor nu are nici o importanţă. Forma este esenţială, beteala, sclipiciul. Cât de meşteşugit e sculptat sicriul în care zace cadavrul intrat deja în putrefacţie.
Leaving Las Vegas…

***

Probabil că nu sunt original, dar unde am ajunge dacă toată lumea şi-ar reveni la starea de normalitate? De câte ori am fi nevoiţi să punem la zid nevinovaţi, oferindu-le ultima ţigară cu zâmbetul pe buze şi sfãtuindu-i să arunce chiştocul în scrumiera special amenajată lângă cabina telefonică?
Să dirijezi un pluton de execuţie, iată adevărata savoare a vieţii de hienă. Un om, o floare şi femeia lui, o toaletă de gală, unsprezece. Câte cuvinte poţi combina fără să faci rău nimănui, care este combinaţia perfectă, dar COMBINAŢIA? Unii înţeleg doar ceea ce vor ei să înţeleagă şi eu m-aş face marinar atunci când o să fiu mare.

***

Oare scârba asta pe care o simt de unde vine? Din mine (suflet, creier, trup) sau din afară (ceilalţi, realitate)? „Întotdeauna infernul sunt ceilalţi.” Eu, ceilalţi. Îţi las, Doamne, scrisă aici o rugă fierbinte, te implor: Ajută-mă să cred în mine. Căci dacă cred în mine, atunci cred şi în Tine. Ajută-mă, Doamne!

***

Am recitit, e recitibil. Dar ambalajul nu schimbă cu nimic conţinutul. Profit de asta şi trag apa. Zgomot lugubru.

***

Stăteam în genunchi pe coji de nucă
Într-un colţ uitat de lume
Acolo unde mă lepădase Domnul cândva
Şi strigam spre ceruri:
Ia- mă, Doamne, la tine, că nu mai pot.
Ce linişte…
Iar apoi strigam din nou:
Fă-mă, Doamne, lup, să muşc beregata căprioarei
Sau fă-mă căprioară, să pasc iarba verde de primăvară
Sau fă-mă iarbă, să mă foşnească vântul
Sau fă-mă pământ, să tac.
I-am auzit glasul răbufnind în mine:
Dar tu, tu ce ai fãcut, ca să meriţi să vii la mine?!
M-am rugat, Doamne!
Nu e de ajuns.
Ţi-am îndeplinit toate poruncile, Doamne!
Nu e de ajuns.
Trăiesc, Doamne!
Nu e de ajuns!!!
Şi-atunci am spart oglinda.
Un lup de stepă îmi rânjea multiplicat în zeci de cioburi.

***

Sunt sterp şi aş vrea să nu mai fiu. Aş vrea să nasc ceva, nu ştiu ce. Iar când va fi să nasc acel ceva, îl voi lua de mânuţă şi, ducându-l în faţa oglinzii, îi voi şopti: Priveşte, micuţule, acesta este un elefant portocaliu.
Dar el va râde, aşa cum o fac şi ceilalţi, va gânguri cu gura până la urechi, şi eu am să-i prind capul în palma mea dreaptă şi am să-l strâng până ce voi auzi craniul zdrobindu-se, plescăind dizgraţios şi voi repeta, scrâşnind din măsele: Priveşte, brută dezgustătoare, acesta este un elefant portocaliu!
Şi-apoi am să sparg oglinda. Dincolo de oglindă nu-i nimic.

***

Am s-o răpesc într-o zi. Chiar asta am sã fac, o voi smulge vieţii ei perfecte câteva ceasuri. Bineînţeles că atunci când se va trezi, va socoti asta o barbarie, deci eu, implicit, îi voi apărea ca un barbar fără suflet. Fii cuminte, am să-i spun, vreau doar să vorbesc cu tine, n-o să ţi se întâmple nimic rău. Apoi am să tac un moment (pauză de efect), privind ochii aceia de căprioară, probabil îmi voi aprinde o ţigară cu mâinile tremurând. Ai tu idee cât eşti de frumoasă? Nu, nu aşa, bineînţeles că e foarte conştientă de frumuseţea ei. Eşti frumoasă ca o zeiţă, am să-i spun. Apoi am s-o împuşc în inimã. Trei gloanţe cred că îmi vor fi de ajuns.

***

Pagina asta trebuie umplută cu ceva. Spre deosebire de femei, atunci când sunt goale, paginile aratã dezolant şi nu-mi pare rãu. Dar, în fine, aici gândurile voastre vor afla sălaş la adăpost de neuronii voştri pervers de uzaţi, care nu vor mai atenta la puritatea lor virgină şi neprihănită care e ea.

***

Nebunia se instalează încet, pe nesimţite. A găsit terenul fertil, creierul tău mlăştinos în care şi-a plantat seminţele abstracte.
Te îndoieşti şi de ceea ce este şi de ceea ce nu este. Propria existenţă ţi se pare neverosimilă. De ce? – marea întrebare care-ţi scormoneşte toate certitudinile. Răspunsuri primeşti din ce în ce mai rar, ajungi să nu mai ştii de unde şi, de fapt, nici nu te mai interesează. Dar ce te interesează cu adevărat? Totul şi nimic, mai ales „nimic”, noţiune goală de conţinut, formă fără fond. Şi ceilalţi? Ce dracu’ fac ceilalţi? Trebuie experimentat nimicul ca să-l poţi înţelege. Din păcate, sau din fericire, n-ai să te mai poţi întoarce să le comunici şi celorlalţi răspunsul, adevărul. Dar ei, generaţia mea, generaţiile trecute sau viitoare, în ce direcţie au apucat-o? Eşti cufundat în tine însuţi, dar nu există nici un „însuţi”, aşa că te prăbuşeşti în abis. Şi ceea ce există obiectiv, realul, îţi apare ca un decor de fundal cu care tu nu interacţionezi decât aleator. Şi ţi-e frică de asta, de ceea ce e în spatele tău sau în… faţa ta sau te încercuieşte. Şi te sperie gândul cătu însuţi ai putea fi o parte din acest conglomerat, o gaură în mijlocul unei găuri. Şi te roteşti, şi te roteşti, şi te roteşti…
Infinitul e mai aproape decât ai putea să-ţi imaginezi vreodată. Doar ceilalţi cred.

***

Minerii sapă în mine. După cărbune. Minereu ei caută. Acolo proverbele devin legi şi ei sunt constrânşi să le respecte. Au făcut un pact prin care au dobândit. În schimbul trei. Când ies din mine, când răbufnesc din întuneric, afară e noapte. Şi stelele sunt prea departe. Degeaba întind ei labele păroase, ajung doar până la comutator. Lumini artificiale le zgârie retina. Instalaţia de inspiraţie s-a defectat sau nici măcar n-a funcţionat vreodată.

***

Tu, frumoaso, ai ceva inefabil în priviri. Ochii ăştia apoşi fără pupile, negri ca străfundul iadului, privesc fără să vadă. Eşti o vacă perfectă. Scopul tău în viaţă este să-ţi târâi ugerul prin ciulini. Dacă ar fi cactuşi prin zonă, te-ai căţăra în vârful lor şi te-ai înşuruba acolo. Mugetul tău profund bovin se va auzi până la cer. Dacă ai avea o batistă în poşetuţã, ai putea spera măcar în revenirea ecoului. Dar gata, totul s-a sfârşit. Vulturii nu mai vin să te mulgă, ai rumegat tot ce a existat comestibil înăuntrul tău şi înăuntrul celorlalte peşteri şi acum a venit timpul să explodezi. Ce poate însemna asta? Probabil şaptesprezece.

***

Degeaba imploraţi oglinzile să vă redea imaginea, marile fantasme au murit alaltăieri. Dumnezeii şi cristoşii mamii lor. Aşa, reptilelor, cereţi-vă iertare cã v-aţi născut. Acolo, sus, cineva a măsluit cărţile, trişeazã fără încetare. Şi tocmai v-a anunţat că asta este ultima partidă. Dublaţi miza, ba nu, triplaţi-o sau cel mai bine ar fi să-i propuneţi un totul sau nimic. El va accepta. O să câştige totul şi voi o sã rămâneţi cu nimic. El amestecă acum cărţile, le împarte, vă oferă o pereche, fiecăruia dintre voi câte o pereche, el în mod sigur are full; să nu cumva să încercaţi vreo cacealma, el vă şie şi pe voi şi pe perechile voastre. Aţi pierdut, era normal. Dar acum puteţi încerca ruleta rusească. Lui îi sticlesc ochii, rânjeşte, acceptă, câştigă.
Asta a fost.

***

Priveşte aici, idiotule, ăta e ordinul meu, ultimul meu ordin: începând din acest moment ai sã ucizi toţi mincinoşii. Nu există o ordine prestabilită. Poţi sã începi cu oricine. Aleator. Poţi, de exemplu, să începi cu mincinoşii bărbaţi şi apoi să continui cu mincinoşii femei, sau întâi să ucizi mincinoşii sub douăzeci de ani şi apoi să continui cu restul sau, de ce nu , să-i termini pe politicienii mincinoşi, apoi pe cei din spatele lor, apoi pe cei care stau în spatele celor care stau în spatele politicienilor, apoi, la urmă, pe ceilalţi.
O clasificare a minciunilor nu am, orice mincinos trebuie să moară, indiferent de efectul sau defectul minciunii sale. Te-am angajat pe tine, căci tu ai baza de date completã.
Un singur sfat îţi mai dau: pe preoţi, mistici, proroci, sfinţi sã-i ucizi la urmã. Lasă-i să-şi contemple propriul sfârşit în ochii sticloşi ai celorlalte cadavre. Merită asta. O merită din plin, pentru tot ce ne-au făcut de-atunci şi pânã acum. Gata, eşti liber să-ţi execuţi misiunea. Hei, ce faci, ce dracu’ faci, idiotule?! Lasă arma aia jos, e un ordin, nu trage, te ro…
Asasinul îşi vârî Parabellum-ul în buzunarul uriaş de la pardesiu, apoi se aplecă peste cadavru şi îi lăsă pleoapele în jos peste ochii căscaţi de spaimă, ultima spaimă, murmurând: Stăpâne, eu nu sunt un idiot. M-ai minţit întotdeauna.

***

Parameci uriaşi îţi mănâncă din palmă, îţi şoptesc la ureche, îţi scobesc în globul ocular. Îţi place cu adevărat sau doar simulezi extazul? Căci trăsăturile feţei tale s-au destins într-o grimasă voluptoasă. Sau e un banal rictus crispat de oroare?
Niciodată nu te-am cunoscut mai puţin ca acum. Ce dracu să mai cred despre tine, cum să mai pot spera sã cred în ceea ce eşti (ai fost )? În subsolul sicriului tău, viermii dau ultimul asalt şi în curând vor (re)cuceri măreaţa redută. Şi-ai să devii carne din carnea lor şi ce nu le va mai trebui din tine va deveni excrement de vierme, bucăţi de humus neştiutoare.
Prometeu dreseazã tiranozauri şi măreţul Ares, beat ca un porc, merge la curve. Situaţii ca astea n-ai să mai poţi visa, căci acum eşti dincolo de orice se poate imagina cu imaginaţia. Fulgi mari de zăpadă gri patrulează pe cerul putred al acestui început de decembrie.
Îmi pare rău J. L.
Favorizat de soartă, John Lennon s-a sinucis prin emisar. Gloata încă mai crede în varianta oficială, a crimei. Sau au şi uitat majoritatea, şi sunt blestemaţi să nu-şi mai amintească vreodată.
Da, bineînţeles, să fluturăm cu toţii batistele albe în arenă. Ole, torero!

***

Hai să definim totul. Să definim ceea ce vedem, auzim, mirosim, gustăm, pipăim, gândim. Hai să încarcerăm totul în cuvinte. Şi să numim Dumnezeu ceea ce nu putem cu gândul gândi, cu ochii vedea, cu urechile auzi, cu nasul mirosi, cu limba gusta etc. Şi apoi să ne întrebăm, să formulăm ipoteze şi să tragem concluzii. Hai să fabricăm Aparatul de măsurat dumnezeirea; nu mai staţi, puneţi cu toţii umărul la treabă, înhămaţi-vă ca sclavii Egiptului antic să ridicăm Piramida dumnezeilor mamii voastre de zăpăciţi cu creier de marmeladă.
Cãci a fost întâi nimic şi apoi a fost lumea şi apoi a fost Adam şi apoi a fost Eva şi v-aţi născut cu toţii, pe rând, mai bine nu vă năşteaţi. Aţi început să puneţi nume şi să definiţi ceea ce tot voi aţi numit. Războiului i-aţi spus război şi apoi l-aţi definit şi apoi au murit nenumăraţi oameni. Lui Dumnezeu i-aţi spus dumnezeu şi l-aţi definit şi … ce dacă?
Schimbă asta cu ceva ceea ce sunteţi? Umple asta de sens existenţa voastră găunoasă? Hai să fim serioşi şi să ne mestecăm bine cuvintele între maxilare, să le îmbibăm cu salivă şi-apoi să le împingem cu limba pânã în stomac, spre digerare.
Mai bine jucăm un barbut. Sigur că da.

***

Fii atent cum se procedează: ai un creier îmbibat cu informaţii: imagini, senzaţii, cuvinte, idei. Ai o coalã albă de hârtie şi un pix (creion, stilou, pană, laser). Se ia pixul în mâna cea mai valabilă (lipsa mâinilor se compensează cu un anumit picior sau cu unul dintre orificiile plasate pe o extremitate mobilă a trupului).
Creierul tău va transmite comenzi cât se poate de directe şi de clare mâinii (respectiv piciorului sau orificiului), care va apăsa cu pixul coala albă şi de aici vor rezulta frumoasele poezii, marile nuvele, incisivele eseuri şi faimoasele romane decare publicul consumator are atâta nevoie.
Haide, încearcă, ia-ţi avânt, sigur căda. Bingo! Milan Kundera: „Viaţa e în altă parte”.

***

Acum stai aici ca un dobitoc, ţii pixul în mâna dreaptă şi chinui coala albă de hârtie. Ce dracu’ se întâmplă, doctore? Creierul tău gelatinos nu mai poate răbda povara ideilor şi de aia le vomiţi aici?! Ţii neapărat să rămână eternităţii o bucată din tine? Dar ştim cu toţii că nu există eternitate, că ei au scornit noţiunea asta pentru că se plictiseau în grotele lor întunecoase. Şi, în plus, ceea ce faci tu acum, aici, nu e o parte din tine, e o parte din ceilalţi. Tu însuţi nu eşti decât o parte din ceilalţi.
Haide, spune-le oamenilor ce ai simţit atunci când l-ai ascultat prima dată pe John. Sau când ai fost prezent la primul jam- session de muzică jazz. Dar atunci când l-ai citit prima dată pe Nichita, cum a fost? Sau reportajele alea de război, din deşert .
Dar atunci când te-ai născut prima dată, mai ţii minte cum a fost? Mai ţii tu minte cum a fost când te-ai născut prima dată? Vorbeşte-mi acum despre vanitate şi orgoliu, hai , nu mai ţine în tine toate alea, ai putea să explodezi într-o zi. Sau să implodezi. Nu poţi, aşa-i că nu poţi?!
Ţi-e frică, o frică nebună, nu mai da din cap, aşa e cum spun eu. Nu mă crezi, bineînţeles că nu mă crezi, tu nu crezi decât ceea ce vezi cu ochii tăi. Uită-te atunci în oglinda asta, da, chiar aici pe perete. Priveşte-ţi ochii, lepădătură, cu ochii tăi priveşte-te în ochi! Nu-i aşa că vezi frica? Acuma pune mâna pe ea, aşa, apuc-o cu degetele, nu-i aşa că o poţi pipăi? Dacă vrei, dacă ţii neapărat, o poţi mirosi şi chiar gusta. N-o să-ţi pară rău, îţi spun din proprie experienţă. Gustul fricii este cel mai exotic gust pe care l-a simţit vreodată limba mea de diavol.

***

Dincolo de marginea catastrofei, corbi întunecaţi valsează fără greţuri. Şi liniştea pe care o măsluiesc, înfloreşte în ciuperci atomice. La Hiroşima, oamenii au devenit pete întunecate pe pereţi sfãrâmaţi. Picturi rupestre în peştera de ei creată. Neuronii solitari s-au dispersat formând un alt creier, un creier imens, cât tot universul. Tot ceea ce oamenii numesc cosmos este haos, fără nici un dubiu. Să preamărim haosul din noi şi din afara noastră, să-i închinăm ode şi imnuri, sş depunem jerbe de alge şi să ne jertfim copiii la poalele templului zeului Haos.
Greşim cu toţii, fiecare pas înainte e o greşeală, fiecare pas înapoi e greşit, la stânga, la dreapta, în sus şi în jos, drumurile sunt blocate de baricadele raţiunii. Niciodată nu va mai fi la fel ca înainte. La noapte va fi lună plinã. Am să plantez un lămâi în grădina Ghetsimani.

***

Odată, cineva va citi aceste cuvinte şi se va întreba, bineînţeles, de ce dracu le-a scris cine le-a scris. De ce dracu’ n-a săpat un strat cu flori pe care să le pască vrăbiile, sau de ce n-a geluit o uşă pe care s-o deschidă bunica mea, de ce n-a umflat o băşicã cu care să joace un fotbal cu amicii sau de ce n-a reparat televizorul alb-negru din debara. Da’ chiar, omule, de ce dracu’ n-ai reparat televizorul alb-negru din debara? Deseară e un episod interesant dintr-un serial interesant. Ce dracu poate fi mai interesant de atât? După film cred c-am să-mi violez ursuleţul de pluş şi-apoi am să m-arunc în pat şi-am să dorm un somn fără vise; poate că totuşi îmi voi aminti un sfert de coşmar, ştii tu, coşmarul acela cu păianjeni. Eu sunt un omuleţ gri cu capul mov şi păianjenii mă atacă de sus şi eu n-am unde fugi, pentru că uşa pivniţei e închisă încă din timpul coşmarului trecut, a prins deja crustă de rugină pe la încheieturi. Foarte frumos coşmarul ăsta, întotdeauna mă trezesc transpirat, cu inima galopând şi cu lacrimi în urechi. Apoi, după ce îmi fac duşul scoţian matinal, după ce: priviţi, acum îmi beau cafeaua şi trag cu sete din prima ţigarã, ia uită-te, de unde dracu’ a apărut fraza de mai sus, asta nu eu am scris-o, probabil am văzut-o la televizor. Mă afund în pelerină, sar pe bicicletă şi pedalez să-mi cumpăr buricozaurul pe care mi-l doream atât de mult. Pe drum muşc picăturile de ploaie care mă împiedică să mă realizez. Acasă, sunt din nou acasă, plantez buricozaurul în buzunarul de la portofel, îl trec în tabelul lui Mendeleev şi-l pun să semneze, apoi aprind televizorul, scuzaţi-mă că v-am bombardat cu atâtea banalităţi, sunt negru în cerul gurii şi salopeta nu mă mai încape, vai ce emisiune frumoasă! O minunăţie!!!

***

Aveam douăzeci de ani şi într-o zi m-am sinucis. În seara aceea de noiembrie, mi-a bătut în geam şi eu i-am deschis, fără să bănuiesc ce s-ar putea întâmpla. Urmarea gestului meu (aroape involuntar) a fost catastrofală. Primăvara mi-a pătruns în cameră, readucând la viaţă afişele de pe pereţi şi făcând să înflorească puţinele cărţi din bibliotecã. Doamne, ce m-am mai speriat, nici dacă răsfoiam vreo scriitură de-a Sandrei Brown nu mă speriam atât de tare. Da’ ce dracu’ scriu eu aici , leg cuvintele cu vârful ăsta de creion şi sper să iasă ceva mai diferit decât data trecută? De ce? Pe cine încerc eu să păcălesc? Adevãrul e că ceea ce e definit în dicţionar prin inspiraţie mă sufocă acum prin absenţă. Şi nu mai ştiu la ce porţi să mai bat, ce sfori să mai trag, ce butoane să mai apăs. Ce devin? Ce de vin!!! Eu sunt acela care scrie scrisori şi uită sã le trimită sau naufragiatul care a aruncat sticla cu mesajul în valurile creierelor de saurieni? Încotro am pornit atunci când am pornit dacã am pornit? Acuma plec. Revin mai târziu.
Acestea sunt nişte fragmente de creier, idei ce se zbat una din alta, ce dau din coate independent sau în comunităţi restrânse, ca sã iasă la suprafaţă sau, dimpotrivă, să se scufunde în abisurile inconştientului. Asemeni vulturilor pleşuvi, asemeni cârdurilor (sau bancurilor) de heringi conservaţi. Aici dezbat maxima prima a lui Socrate, aici îmi fac autocritica în spaţiul destinat pentru curriculum vitae, aici îmi dau demisia, invocând ca motiv noncombatul alternativ demitizant.

***

Palidă umbră a lui Nichita sunt eu, dar târându-mă la picioarele lui, zbor de-asupra capetelor voastre.

***

Ţin neapărat sã notez aici nişte gânduri mefistofelice, grupate sub titlul „Scoateţi elefantul ăsta din mine”. Şi încep aşa: Scoateţi elefantul ăsta din mine. Cine l-a plantat acolo n-a fost tocmai întreg la minte. Început promiţător, nu? Să continuãm, aşadar. Scoateţi elefantul ăsta din mine şi tăiaţi-i aripile, cele 7 perechi de aripi, în culorile curcubeului (ROGVAIV). Să nu dispară după aceea. Tăiaţi-i aripile, dar lăsaţi-l în viaţă. Căci vreau să scot de la el tot adevărul. Sfântă Inchiziţie, ce-am sã-l mai torturez! Jur pe drapelul sudist că o să-mi spună tot ce veau de la el.
De exemplu: Elefantule, o să-l întreb, ce-ai căutat în mine, cine dracu’ te-a plantat acolo? Şi o să-mi răspundă, că dacă nu, o să-mi aprind o ţigară şi o să-i ofer şi lui una, îmi pare rău că te servesc cu carpaţi, dar alte ţigări nu am, na şi foc, dracu’ s-o ia de brichetă, ia de la ţigara mea, poate n-o să te deranjeze atât de tare, brichetele ăstea întotdeauna se fut atunci când ţi-e lumea mai dragă. Cred că mi se pare plictisitor ce-am scris până acuma. Mă fut. Jos nomenclatura!

***

Momentul adevărului: ei mi-au futut creierii atunci când era necesar sã fie construiţi. Mi i-au futut iremediabil. Acum posed un creier complet futut, nonfuncţional, apendice al cutiei craniene. Ei au acţionat împreună, cu toţii s-au reunit şi au stabilit de comun acord că al meu creier trebuie futut. Mi l-au futut cu artă, metodic, bazându-se pe legile în vigoare şi pe manualul „Cum se fute corect un creier”. Au ştiut ce fac, aša cum ştiau ce consecinţe va avea futerea creierului meu. Extensiile creierului meu, nervii, sunt şi ei complet futuţi. Sunt futuţi cu totii, de la primul până la ultimul. De aceea, Dumnezeul meu este un Dumnezeu futut, adorat de preoţi futuţi. Proroci fututi vestesc o apocalipsă futută. Morala futută din bibliile futute e scuipată peste credincioşii futuţi de la înălţimea marelui altar futut. Sunt al dracului de futut. Ei mi-au futut creierii. O să le parã rãu. Vor avea parte de cea mai futută moarte care se poate imgina.

***

Eşti disperat, dragul meu? Sunt disperat, draga mea. De ce eşti disperat, dragul meu? Pentru că exist, draga mea. Ştiam eu, tu nu mă mai iubeşti, dragul meu! Ba da, te mai iubesc, draga mea. Numai că sunt disperat pentru că exist. Atunci, dacă mă iubeşti, fă dragoste cu mine, dragul meu. Bine, draga mea. (Cei doi fac dragoste un timp). A fost minunat, dragul meu. Da, draga mea. Înseamnă că nu eşti chiar asa de disperat, dragul meu. Ba da, sunt chiar aşa disperat, draga mea. Eşti un mincinos, dragul meu. Nu sunt un mincinos, draga mea. Ar trebui să consulţi un psihiatru, dragul meu. Ar trebui, draga mea. Când o s-o faci, dragul meu? Într-o zi, draga mea. Bine, dragul meu, acum hai să ne culcăm. Să ne culcăm, draga mea. (Cei doi se culcă un timp). Bună dimineaţa, dragul meu. Bună dimineaţa, draga mea. E frumos afară, ascultă cum latră privighetorile, dragul meu, nu-i aşa că-i frumos? E frumos, draga mea. Ce program ai astăzi, dragul meu? Astăzi am să mă sinucid, draga mea. Dragul meu, dar nu te poţi sinucide astăzi, e sâmbătă, e week-end. Ai dreptate, draga mea, nu mă pot sinucide în week-end. Cred că am să mă sinucid poimâine. Aşa e mai bine, dragul meu. Să fac cafeaua? Da, draga mea. (Ea face cafeaua un timp). Poftim cafeaua, dragul meu. Mulţumesc, draga mea. E destul de tare? Da, draga mea, e o cafea destul de tare şi destul de aromată. Nu-ţi aprinzi ţigara, dragul meu? Nu, draga mea, de astăzi mă las de fumat. Bine, dragul meu. Etc. Într-o zi, domnul Eugen Ionescu s-a trezit mort.

***

Frunză verde de departe.
Eu am un suflet de rezervă. Pe care îl folosesc pe timp de furtună.
Cu toţii aveţi câte două suflete. Privesc în jur şi le văd. Feţe cu două suflete. Măşti cu suflete gemene. Sau poate doar frate şi soră. Poate că sunt nişte fraţi şi surori incestuoşi. Sufletele. Câte două în fiecare trup. În spatele măştilor sunt feţe. Adevăratele feţe. În spatele sufletelor de rezervă sunt sufletele. Cele adevărate. Ei îşi imaginează că oamenii sunt măştile şi sufletele de rezervă adiacente. Atât îşi pot ei imagina. Atât văd ei. Dacă ar exista cineva care să poată face deosebirea, ar avea o surpriză imensă…
Îl văd, vine spre mine, masca i se destinde într-un zâmbet. Ştiu ce am de fãcut. Masca mea devine oglinda celei din faţă. Acelaşi zâmbet, aceeaşi expresie de salut, politeţe, interes. Mâna virtuală cuprinde masca şi i-o smulge. Un chip gol, unde îi e faţa? Moartea metaforă cuprinde sufletul de rezervă şi i-l smulge. E gol, unde îi e sufletul? Un vid cu mască, asta era, asta este încă. În jurul meu, măşti, camuflând viduri, scriu poezii.
Oamenii continuă să zâmbească. Le e foame şi sete. Mănâncă şi beau. Fac dragoste. Bărbaţii merg la război, femeile nasc şi îşi cresc copiii. Miliarde de oameni însufleţiţi. O mulţime de viduri mascate.

***

Reverberaţii, diapazon, o albă pânză de păianjen, zaruri măsluite, câţi dintre noi au coborât spre voi, astăzi celălalt a dispãrut, undeva se întâmplă minunea şi eu n-am să fiu prezent, sunt zări de purpură, ploaie fierbinte udă-mi ghiveciul când o să-mi plantez aici ochiul cel verde, sunt eu însumi albastru, combinaţii de griuri pe tabla de şah, o, regele îşi dă regatul dar cai nu mai există, cât de departe cele şapte surori ale fratelui meu, spre tine din nări fremătând aburi se revarsă, sunt sus şi privesc râuri curgând spre fluvii care se varsă în ocean, ce multă linişte, eu am dorit-o, dar dincolo de cuvinte, pornesc rachete spre celălalt spaţiu, “şi spaţiile au partea lor de vină” să exişti şi poate să fii, am crezut că viii poartă în ei viaţă dar moarte ei împrăştie, aşa cum bărbatul împrăştie a lui sămânţă în trupul femeii, copilul s-a nãscut mort, îmi pare rău, altă dată o să fim mai atenţi, cât de departe sunt pădurile din Sahara brăzdate de lungi canioane prin care patrulează corbi rozalii, arată ca nişte plămâni palpitând, inspiră, expiră şi soarele îi usucă pânã miercurea cealaltă mai sunt trei ani, am obosit dar crematoriul e sub carantină, să cauţi şi să găseşti cuvinte, să nu cauţi şi totuşi să le găseşti, eu am sã plec odată şi nimeni nu va şti de ce, care sunt motivele şi tot timpul după aia mă vor nota în catalog absent nemotivat, ajutor, lansez S.O.S.-uri!

***

A fost un timp când nemuream împreună, în oaze de carne ne întâlneam şi de-acolo uneori zburam atât de departe, iar alteori săpam atât de adânc. Când părăseam locul dintre cer şi pământ, sângele meu era sângele tău şi nu mai aveam gânduri să construiesc idoli casanţi şi doar paşii mei stăruiau preţ de o clipă a clipei pe nisipul deşertului. Mi-am risipit astfel o mulţime de urme, o mulţime de umbre, dar nu regret nimic. Din timp în timp chiar mă întorc acolo, în haos şi-mi place să cânt despre tine, să invoc zeii mincinoşi şi să-ţi privesc fotografia înrămată ciugulită de corbi. Apoi revin şi-i privesc pe toţi cu scârbă, atâta materie în jurul meu, mişcându-se, transformându-se, palpitând, existând. Cred că atât doream să îţi spun, că a fost un timp când nemuream împreună. Şi sângele tău era sângele meu. Ajunge. Prostii.
Ar trebui să pun ghilimele uneori. Dar nu-mi mai amintesc unde. Ştiu că ar trebui să pun ghilimele, o simt. Cât mai multe ghilimele. Propoziţii întregi între ghilimele. Doamne, cât sunt de uituc. Ce multe ghilimele aş mai pune dacă… Ce frumos cuvânt- “ghilimele”. Am pus ghilimelele între ghilimele ca să se ştie o dată pentru totdeauna că e benefic să folosim ghilimelele, că nu e posibil să le lăsăm de izbelişte. Să ciocnim, deci, pentru ghilimele. Hai sictir!

***

Astăzi sunt un copac, ieri am fost un trunchi de copac, poate mâine am să fiu doar o rădăcină de copac. Dar astăzi sunt un copac şi aud drujbele scrâşnind aproape. Poate că eu sunt cel ales de data asta, poate din trunchiul meu vor muşca dinţii ascuţiţi ai ferăstraielor. Şi mai târziu o parte din mine va fi carte, altă parte – raft de bibliotecă, iar restul va arde pentru a încălzi membrele degerate ale vreunui moşneag veteran de război. Acum sunt un copac şi poate într-o zi, un om mă va alege pentru a ciopli în mine o canoe, sau un idol păgân şi atunci am să plâng cu lacrimi umede şi albe. Sunt un copac şi-n jurul meu pădurea, fraţii mei, copacii, mă protejază. Căci poate ei vor fi aleşi să cadă sub securile oamenilor şi apoi să devinã idol, foc, sau canoe. E singura speranţă pe care o am, că celălalt, fratele meu din pădure va fi următorul. Nu eu, Doamne, te implor, fă ca celălalt, fratele meu din pădure să moară următorul!
Atunci când Nichita s-a întors în pământ, pădurea a plâns o vreme.

***

Ard, mă mistuie flăcările, sunt cenuşă. Plouă, mă îneacă valurile, sunt lut. Mâinile, scobesc malul, găsesc lutul. Omul, modelează lutul, idolul e gata. Focul, mă mângâie flăcările, sunt incandescent. Lumină, aer, în jurul meu viaţă. Oamenii, la picioarele mele, în genunchi. Ritualul, dansul spre extaz, invocaţii sacadate. Lacrimi, pe faţa mea lacrimi, erodează lutul. Femeile, în faţa mea spaimă, iată minunea. Copiii, aud jocul departe, copiii cântă. Războinici, măştile hidoase, dezgroapă securea. Săgeata, vâjâie spre mine, sunt cioburi. Ard, mă mistuie flăcările, sunt cenuşă.

***

Îmi construiesc castelul din cuburi albe ca să reflecte lumina. Ca să trimită razele de lumină înapoi de unde au venit. Retina incendiată de la mulţimea de supernove se revoltă şi scurmă tunelul prin gelatina gri. Covorul de frunze uscate scârţâie crocant sub paşii ce duc către peşteră. Focul aşteaptă acolo de mult timp. În interior – întuneric, fierbinte. Revii acasă şi ultimele gânduri ţi le converteşti în senzaţii. Atât de bine, atât de uşor. Greaţa drumului către lumină e trambulina de pe care ţâşneşti spre cerul înroşit al apusului. În jurul tău picură ceară. Îţi pui pecetea acolo unde ei îşi rostesc adevăratele minciuni. Apoi îţi iei avânt şi cobori scările către celălalt “împreună”. Cu mâinile însângerate, ea te aşteaptă de trei eternităţi. În jurul ei, ielele dansează şi cântă. Te prinzi în joc, murmuri împreună cu ele chemarea. Rămâi acolo un timp şi încă un timp şi-apoi saluţi şi pleci. Şi dansul lor îngheaţă şi ultimul vers al cântului se repetă la nesfârşit, ecou al ecoului. Memorezi cele trei cuvinte “fluture, omidă, ou”, îţi spui că parola asta n-o să-ţi deschidă nici o poartă, dar ceva dintr-un colţ al sinelui tău te face să crezi că totul nu e decât o greşeală. Vârtejul ce te soarbe spre el însuşi te surprinde visând şi sudoarea fricii îţi lipeşte carapacea de carne şi sângele de sânge. Ăştia mi-au dereglat computerul, gândesc neuronii tăi obosiţi şi cu ultimele puteri îţi sprijini umbra de întuneric şi dai drumul strigătului de groază pe care ţi l-au dãruit ursitoarele atunci când te-ai născut prima dată. Oglinzile se sfãrâmă şi devin nisip şi dincolo de ploaia ce se scurge o vezi pe ea, care te aşteaptă de trei eternităţi cu mâinile însângerate. Abia atunci închizi cartea şi clipeşti din ochii tăi verzi ca să îndepărtezi lacrimile. Şi ele se scurg printre riduri, îngheaţă şi se sparg de podea cu zgomot cristalin.
Pe ecranul calculatorului apar litere una după alta, repede, din ce în ce mai repede: “Greşeală de programare. Apăsaţi tasta ENTER altfel în 10 secunde activăm procedura de autodistrugere. Începem numărătoarea inversă. 10, 9, 8… , 3, 2, 1, 0; Procedura executată. Experiment eşuat. Subiectul decedat. Introduceţi datele subiectului următor.”
– GAME OVER –

***

Aştept. Aştept să-mi vină gândurile. Am deschis toate canalele de comunicaţie, sunt un receptor ce palpită, un radar şi de-acum tot ce am de fãcut este să aştept. Aşa gândeam eu. Gândeam despre gândire aşa cum unii scriu romane despre cum se scrie un roman. Mă îndoiesc, cuget, exist, Dumnezeu există. Aveam fantezii despre imaginaţie. În visurile mele visam visuri. Şi când a apărut, totul s-a surpat. Într-o clipă, brusc. Tot sistemul de valori, toată arhitectura realizată cu atâta migală într-un timp atât de îndelungat. Apoi am gândit, de fapt urmãtoarele cuvinte mi-au apărut clar şi distinct în minte:
Instantaneu izbucneau zorile sferei. Întuneric, mai mult întuneric. Sânge din inimă să sorb cu poftă. Setea să-mi curme, paşi fãrã urme. Foame de puncte, foame de linii. Strigă şi urlă şi zbiară şi geme. Lasă flăcările să dea formă focului, clepsidra să dea substanţă timpului. Muşcă şi sfâşie, sfărâmă, înghite. Smulge-le masca, picură ceara, pune-ţi pecetea. Limba ta, cuvintele tale – limită, margini. Niciodată, nimeni, nicăieri. Profetul deşertului, vocea pustiului. Piei, ispită! Rană, răneşte-mă, rană, vesteşte-mă, rană, doreşte-mă! Muzica, fără ritm, fără melodie. Muzica fără sunete. Dansul nemişcat. Tăcere.
Şi toate astea mi-au confirmat faptul că trebuie să plec. M-am prelins în celălalt spaţiu. Acum continui să fiu o secundă a eternităţii.

***

Stãteam la o ceaşcă de cafea, vorbeam discuţii şi ţigările fumegau între degete îngălbenite, prefăcându-se în scrum. Şi-apoi cineva a strigat, privindu-mă în ochi: Tu nu eşti un monstru! Ochii ăia, zâmbetul ăla, gesturile alea şi vorbele lui, toate spuneau împreună Tu nu eşti un monstru. Nimeni nu-i ceruse părerea, nimeni nu dorea să ştie. Era pe lângă subiect. Dacă nu rostea cuvintele astea, dacă nu le-ar fi rostit, vă rog să mă credeţi că nu s-ar fi întâmplat nimic. Credeţi-mă că întâlnirea banală ar fi continuat şi vorbele banale ar fi curs la fel ca până atunci între noi fără să însemne nimic, fără să justifice nimic, nimic, absolut nimic. Dar ele au fost rostite, au izbucnit fără preambul, întrerupând cântecul sirenelor ca o incantaţie, ca o parolă. Şi-am fost nevoit să le răspund tuturor, privindu-i pe rând în ochi: Într-adevăr, nu sunt un monstru, strivindu-mi ţigara de palma mea stângă şi zgâriind tăblia mesei cu cele şaptesprezece gheare, Ai dreptate, i-am zis, nu sunt un monstru, muşcându-l de beregată şi plăcându-mi sângele lui cald, Unde plecaţi?! am urlat spărgându-le timpanele, eu nu sunt un monstru, erau panicaţi şi vreo doi dintre ei nu-şi mai putuseră controla sfincterele, duhnea acolo ca în iad, mirosul fricii, feţele lor crispate de spaimă, cu ochii bulbucaţi, urlând cu toţii la unison, am mai ucis câţiva, i-am strâns de gât, le-am sfãrâmat coşul pieptului, mi-a plãcut să le arăt celorlalţi inima unuia dintre ei încă palpitând în ghearele mele, şoptindu-le fiecăruia în parte: Nu sunt un monstru, apoi m-am eliberat de haine, cusăturile pocniseră oricum şi cele trei perechi de mâini au smuls fiecare câte o parte din masca ce o purtasem, acum puteam să văd cu toţi cei cinci ochi şi să muşc şi cu mandibulele laterale, vorbeam mai greu acum dar totuşi am grohăit: Într-adevăr, nu sunt un monstru. În jurul meu nici o mişcare, inimile lor încetaseră să mai bată şi cadavrele ciopârţite zăceau în grămezi informe de maţe, vomă, viscere şi sânge. Nu mai era nimeni care să-mi asculte ruga, doream să mă audă cineva. Nu sunt un monstru, i-aş fi zis. Nu sunt un monstru, l-aş fi implorat. M-am ghemuit lângă masă, lăsând lacrimile de atâta timp înăbuşite să-mi curgă printre riduri. Plângeam: Nu sunt un monstru.

***
Ajunseserăm în vârful turnului, oraşul se vedea mic la picioarele noastre, şi un alb murdar, ultima zăpadă căzută acum o săptămână, acoperea totul. Turnul cu pricina nu era un turn de fildeş. Era tot ce mai rămăsese dintr-o biserică medievală care se fãcuse scrum acum câteva veacuri. Doar turnul mai supravieţuise incendiului şi mă bucuram pentru el şi nu mã întristam pentru biserica întoarsă în pământ, pentru că asta e menirea bisericilor, să dispară de pe faţa pământului şi această biserică îşi urmase menirea, de fapt bisericile îmi sunt indiferente.
Zăpada scârţâise sub paşii noştri, uşa masivă din lemn scârţâise atunci când am intrat în turn şi scara spiralată scârţâise în timp ce tălpile noastre călcau apăsat fiecare treaptă, stârnind praful şi porumbeii din turn. Dar acum eram chiar în vârf şi priveam printre creneluri şi mă gândeam că a venit clipa pe care o aşteptam de-atâta timp, că voi putea să zbor în sfârşit. Că voi putea să zbor, în sfârşit, la asta mă gândeam în timp ce ea îmi spunea cuvinte despre Icar şi ce a păţit el zburând şi eu mă gândeam că Icar a fost un prost dacă a păţit ce a păţit, dar ea mă tot privea în ochi şi-mi spunea cuvinte despre turnul medieval pe care-l compara cu turnul babilonienilor şi eu mă gândeam că babilonienii erau nişte proşti, atât de multe cuvinte ieşeau din gura ei cu buze roşii, cărnoase, spunând: mai bine hai să construim împreună un turn până la cer din care o să poţi învăţa să zbori şi chiar o să zbor şi eu împreună cu tine, căci dacă o sã fim doi, atunci şi zborul se va înjumătăţi şi vom zbura fiecare doar câte o jumătate de zbor şi eu mă gândeam că eu vreau un zbor întreg numai pentru mine şi-mi spunea cuvinte cu ochii ei mari şi verzi: atunci o să-ţi construiesc un labirint, cel mai frumos labirint, cu mâinile mele am să ţi-l construiesc şi mi-a arătat mâinile ei, pe care le sărutasem de atâtea ori, pe care le încălzisem cu suflarea mea de-atâtea ori şi în spatele cărora se ascunsese de-atâtea ori ca să plângă, o să fie cel mai labirint dintre labirinturi şi eu o să mă ascund în el şi tu o să mă cauţi până o să mă găseşti, o să mă cauţi, nu-i aşa? şi eu mă gândeam că de-ar fi să caut pe cineva într-un labirint am să mă caut pe mine, nu pe ea, pe mine am să mă caut şi când am vãzut lacrimile din ochii ei şi când am ascultat tremurul glasului ei spunând cuvintele mai stai, atunci am zburat peste creneluri, căzând spre pământ, rotindu-mă în aer, n-am mai văzut-o în vârful turnului, dispăruse, rotindu-mă spre pãmânt, ea stătea la poalele turnului şi mă aştepta, cu buzele ei cărnoase şi roşii zâmbind privindu-mă cu ochii ei mari şi verzi şi tăindu-mi aripile cu coasa ei mare şi lucioasã.

***

Acolo, pe buza prăpastiei, liniştea era mai gri decât cerul şi auzeai ticăitul ceasului solar, fiecare mişcare a umbrei îţi bubuia în timpane, hrănindu-ţi ura, ajutând-o să supravieţuiască. Ea, de partea cealaltă, dincolo de abis, cu mantia cea albă fluturând în vânt, ea nemişcată cu braţele întinse, ea rotindu-se de cealaltã parte, dansând în ritmuri pe care tu nu le auzi, ea îmbrăţişându-se, îngenunchiind, ea implorând către cerul mai gri decât liniştea, ea mângâind pământul, stânca, ea abandonând mişcarea, dormind, ea visând. Tu, de partea cealaltă a abisului, cu mantia cea neagră fluturând în vânt, privind-o pe ea visând, hrănindu-ţi ura cu zgomotele ceasului solar, umbra lui Yggdrasill scrâşnind prin nisip, printre pietre şi cenuşă, revenind de unde a plecat, rotindu-se în jurul arborelui… fără sfârşit această mişcare, tu abandonând mişcarea, dormind, tu visând. Ea deschide ochii spre tine, mirată, îşi reia ritualul dinainte de vis, apoi strigă spre tine, dar sunetele cad spre prăpastie, rãmâne nemişcată un timp, cu faţa ascunsă între palme, plânge şi lacrimile îi strălucesc printre degete. Ea îşi lasă mâinile să cadă, ea îşi dezbracă de mâini faţa, zâmbind începe să danseze dansul de lumină, pentru tine, pentru ca tu să înţelegi, o dată, şi încă o dată pentru ea, şi tu înţelegi. Apoi vă luaţi avânt şi săriţi amândoi spre prăpastie, atingerea mâinilor în aer, prăbuşiţi-vă împreună, mângâieri grăbite, caută-i trupul cât mai ai timp, priviţi-vă în ochi şi căutaţi-vă şi găsiţi-vă, muşcă-i buzele cu buzele tale împreună alunecând, căzând, mirosul de înger al pielii ei, şoaptele lui întretăiate de vânt, ea îl aude acum, ea tremură şi înţelege prea târziu, ea se zdrobeşte de pietre fără suflet. Tu deschizi ochii şi priveşti dincolo de abis, unde e ea? te întrebi, în visul tău vă prăbuşeaţi împreună, ea a dansat pentru tine dansul de lumină ca să înţelegi şi tu ai înţeles, iar apoi v-aţi prăbuşit împreună. În jurul tău izbucnesc condori uriaşi, ei sparg liniştea mai gri decât cerul şi planează spre fundul prăpastiei, îi urmăreşti cu privirea şi-i vezi smulgând carnea din trupul ei zdrobit, sfâşiat, şi-i vezi luptându-se pentru ochii ei, pentru inima ei, scobind spre viscere cu ghearele, cu pliscurile însângerate, apoi luându-şi zborul croncănind, stârnind ecouri, lăsând în urmă o mantie albă de înger. Tu te întorci în amurg, dar nu e amurgul tău, e al lor, apoi, cu toată ura hrănită cu zgomotele ceasului solar aprinzi arborele, îi dai foc lui Yggdrasill strigând spre cerul mai gri decât liniştea cuvintele dansului de luminã. Carnea ta, carnea ei, carnea condorilor. Cenuşa arborelui, cenuşa zeilor, cenuşa umbrelor.

***
H

Umbre cu ochii deschişi, imobile,
Zăcând pe ziduri surpate,
Dacă va mai fi vreun zid,
Dacă va mai fi cineva care să vadă vreun zid.
Umbre cu priviri uimite bântuite de gândaci
Zbierând sentimente,
Dacă va mai fi vreun sentiment,
Dacă va mai fi cineva care să vadă vreun sentiment.
Umbre înfometate uitate de timp,
Dacă va mai fi vreun timp,
Dacă va mai fi cineva ca să vadă prin timp.
Umbrele cu ochii deschişi
Acuză şi blestemă
Zeii ce-au coborât din cer şi-au izbucnit din pământ
Ciupercile halucinogene.
Dacă va mai fi vreun zeu.
Dacă va mai fi cineva ca să vadă vreun zeu.

***

Acuma scriu din inerţie. Prima pagină scrisă a adus-o pe următoarea, iar apoi au venit celelalte, ca o consecinţă firească. Ceea ce am scris până acum mă împinge din urmă, dar nu ştiu dacă neapãrat înaintez. Poate că urc, dacă cele scrise până acum vin din străfunduri, cred că asta mă face să urc. Poate că e posibil să fie probabil, cine ştie?
Vreau să scriu despre domnişoara L. Deci asta am să fac, am să scriu despre domnişoara L… Îmi privesc mâinile, şi acum ele sunt pătate cu sângele ei, sânge vechi de trei ani. Atunci, acum trei ani, m-am fãcut vinovat de uciderea unei bucăţi din domnişoara L.
Îmi creasem încă din copilărie un sistem defensiv în faţa invaziei lumii. Lumea îmi invada creierul prin imagini, cuvinte, fapte, senzaţii. Aveam să aflu mai târziu că se emiteau spre mine şi idei, dar eu încã nu le înţelegeam, de aceea am fost educat să gândesc şi să înţeleg acele idei, armele nucleare ale atacului lumii. Creasem baricade complexe în faţa acestei ofensive nebune şi le întăream odată cu trecerea timpului. La şaptesprezece ani mă izolasem total, ridicând ziduri imense înconjurate de garduri de sârmă ghimpată şi tranšee abisale. La şaptesprezece ani şi jumătate, sistemul defensiv a fost completat cu alarme sofisticate şi am instituit blocada totalã.
Atunci a apărut ea, domnişoara L. Dotată la rându-i cu un sistem defensiv destul de bine pus la punct. Şi-a dat seama imediat că în spatele acestor baricade e un suflet de om, dacă nu chiar un om. A sperat din toate puterile să fie aşa. Apoi a început asaltul. Crezusem că ceea ce am realizat eu era o fortăreaţă inexpugnabilă dar ea mi-a demonstrat contrariul. Într-un moment de derută am lăsat-o sã privească peste ultima baricadă şi atunci a văzut. Şi s-a convins. Am fost nevoit să decretez blocada încheiată şi apoi să semnez armistiţiul. Ea, la rându-i, şi-a autodistrus sistemul defensiv. Şi atunci am văzut. Şi m-am convins.

***

Se întâmplă în viaţa fiecăruia câte o cotitură, care uneori îşi continuă drumul devenind buclă de întoarcere, sau nici măcar nu are un final, întregind cercul. Sunt astfel de cercuri la suprafaţa vieţii noastre. Un adevărat carusel în care ne învârtim până la ameţeală în timp ce ceilalţi privesc de pe margine, uneori aplaudând, alteori doar aşteptând apatici să eliberăm locul pe care apoi se îmbulzesc să-l ocupe. Câteodată, cineva priveşte de sus şi atunci el vede spirala, vârtejul. Şi dacă se apropie prea mult, încercând să ne ajute să răzbim la suprafaţă, sau doar din curiozitate, vârtejul îl soarbe şi pe el, îl atrage ca un magnet în afunduri. De-acolo, din spirala mişcătoare, lumea se vede altfel. Puncte de sprijin nu ai şi vezi stelele ca pe nişte cercuri concentrice, unite între ele de lumina lor orbitoare. Asta ţi se pare că e singura realitate. Cea adevărată.
A fost odatã o femeie care m-a primit în labirintul ei. Pe atunci, nu ştiam că locul în care am pătruns e un labirint. Cu cât încercam să mă apropii, cu atât îmi părea mai îndepărtată. Şi când eram gata-gata să renunţ, o revedeam la câţiva paşi de mine, surâzând amăgitor. Deschidea porţi prin care eu nu păşisem până atunci, îmi lãsa timp destul să privesc mirajul de cealaltă parte şi apoi le închidea încetişor, înainte de a apuca sã pornesc într-acolo. Doamne, cum de n-am vãzut din prima clipă că pentru ea totul nu era decât un joc. Juca pentru mine, juca împotriva mea, eu eram miză în jocul ei. Ce tânăr eram şi cât de mult m-a durut când a trântit ultima dată poarta, era chiar ultima poartă. Şi cât de normal i s-a pãrut să mă privească aşa dărâmat în mine însumi cum eram. A durat un timp până să se vindece şi ultima rană, dar cicatricile au rămas, sunt înăuntrul meu şi uneori le privesc zâmbind. Ce frumoasă era, cât de mult puteam s-o iubesc, acum e departe. Aşa gândesc şi mă simt eu la 21 de ani. La mulţi ani, Razvan, pentru poimâine.

Se trezi brusc, scuturat de finalul de coşmar în care el era victima. Afară tocmai fulgera, asta văzu prima dată când se uită. Apoi simţi frigul şi stropii de ploaie care îl biciuiau prin fereastra întredeschisă. Lăsase în urmă o seară fierbinte de vară şi se trezea în plină furtună care mirosea a toamnă. Închise rapid fereastra. Abia apoi se întoarse şi, Doamne, era imposibil. În mijlocul încăperii stătea chiar el însuşi, Răzvan, gol puşcă. Închise ochii, îşi ţinu respiraţia, ca să nu-i iasă inima pe gât, atât de tare îi bătea. Atât de speriat era. Când tocmai credea că coşmarul se terminase. El însuşi, un celălalt eu, identic cu sine. Celălalt eu era tot acolo şi zâmbea… Am mizat pe asta, se auzi vorbind din mijlocul camerei. Pe şoc. Eu sunt tu. Şi iarăşi zâmbi. Răzvan coborî din pat şi ajunse lângă el însuşi. Am venit în misiune, auzi vocea. Era ciudat să îşi audă vocea din exterior, ca şi cum ar fi fost altcineva. Ce vrei, reuşi să îngaime. În camera luminată de zorii furtunoşi se întâmplă povestea noastră, în camera de burlac ticsită cu cărţi a lui Răzvan. Şi dintr-o dată fulgerul. Îşi văzu umbra proiectată pe perete. Cele două umbre ale celor doi de eu. Şi apoi se văzu pe sine din cealaltă perspectivă. Se văzu pe sine şi în fundal fereastra. Şi fulgerul, un fulger cum nu mai văzuse niciodată. Uriaş, ramificat într-o mulţime de subdiviziuni. Şi apoi iarăşi el şi în fundal peretele. Doamne, era ciudat de bizar. Şi brusc simţi transpiraţia rece a fricii. Ţi-e frică, aşa-i? Da. Nu trebuie. Am venit cu gânduri bune. El zâmbea în timp ce spunea asta. Şi în jurul lui era o aură. Dă-mi mâna. I-o dădu. Se ţinea de mână pe sine însuşi şi simţea pielea caldă a celuilalt eu. Vezi, nu-ţi fac nimic. Şi iarăşi se văzu din cealaltă perspectivă. Cu fereastra ca fundal. Explică-mi odată, nu mă mai ţine aşa. Ţi-am transferat din curajul meu, de aia poţi vorbi acum. Eu sunt mai curajos ca tine. Eu am învins. Şi zâmbetul, iarăşi zâmbetul. Zâmbi şi el. Acum ştia şi el. Tu vii din viitor, aşa-i? Da. Şi ai învins, aşa-i? Da. Înseamnă ca şi eu am învins. Da. Simţi lacrimile usturându-i ochii. Razvan plângea. Era visul. Nu coşmarul din care se trezise din alt coşmar, ci Visul. Se roti în jurul lui însuşi, apoi se aşeză. Celălalt eu îl ţinea în braţe. Hohote de plans. Celălalt. Apoi iarăşi el. Şi celălalt privindu-l pe omul care plânge. Şi cel care plânge cu palmele fierbinţi de la lacrimi. Şi povestea care-i apărea în flash-uri înlăuntrul minţii.  Povestea, adevărata poveste. Cuvinte. Exista planeta. Stelele existau ca nişte creiere gigantice. Şi planeta era terenul lor de joc. Trebuia să fie pace, viaţă în tihnă, şi a fost. Apoi se săturaseră de existenţă. Şi vroiau un alt fel  de pace. O pace în singurătate. Era altruism. Era gândul la dispariţia celuilalt, la pacea eternă a celuilalt. Şi semnul din viitor. Nimeni nu vrea să moară singur, nimeni. Plângi, spuse vocea, propria lui voce. Şi plânsul continua. Vocea nu încerca să-l liniştească. Vocea tăcea, doar palmele îi apăsau spatele. Doar trupurile se atingeau. Căldura trupurilor. Şi durerea/bucuria învingătorului. În viitor, steaua lui câştigase războiul joc. Au fost alianţe la început. Galaxii. Totul a fost. Se văzu în nave spaţiale, în războiul oamenilor-stele. Trăi vremurile de pace în cele mai dulci plăceri. Erau aproape de infinit. Totul nu putea fi măsurat cu măsuri omeneşti. Steaua era cu ei. Steaua birui norii şi era cu ei. Era simplu să alungi norii după ce ai câştigat războiul. Acum steaua le oferea recompense. Soarele lor era uriaş deja. Frigea. Haide, acum mergem. Da. Împreună ieşiră din cameră. Afară nu mai era oraşul pe care îl ştia. Ci paradisul. Gândi(ră): Acum tot ceea ce vrei poate fi al tău/nostru. Şi într-o zi/noapte… Da , în ziua în care steaua a explodat. În ziua în care tot ceea ce existase vreodată, tot ceea ce era acum, a făcut explozie. Era ziua Z. Şi cei doi muriră fericiţi împreună cu steaua lor. Era începutul unui alt univers.

Se trezi ca de obicei dimineata, pe la ora 6. Adormea devreme in ultimul timp, nu avea multe de facut, asa ca se culca devreme. Se trezea chiar de doua ori pe noapte ca sa urineze. Avea 42 de ani, o varsta pe care el o considera varsta unui batran. Imbatranise in urma cu un an, la 41 de ani. Functiile organismului, mai ales cele sexuale, il anuntasera ca e batran. Deci, la ora 6, primul drum il facu la baie. Statu la baie maxim un minut, apoi se indrepta spre bucatarie si scoase ibricul din dulap, punga cu cafea, si aprinse aragazul. Voia sa isi faca o cafea, ca de obicei dimineata. Aprinse aragazul cu un bat de chibrit, apoi turna apa de la robinet in ibric. Puse totul pe foc, merse in camera lui si isi aprinse o tigara. Reveni la timp in bucatarie. Se uita o vreme la apa din ibric. Cand apa era gata fiarta, turna in ea doua lingurite de cafea macinata. Se uita cum apa incepe sa fiarba si o trase de trei ori de pe foc, sa nu se reverse. Apoi puse deoparte ibricul si isi turna o cana mare de cafea, strecurand-o. Era aromata, aroma se revarsase in toata bucataria. Puse doua lingurite de zahar in cafea si se indrepta spre camera lui amestecand cu lingurita. Cand ajunse in camera, isi mai aprinse o tigara. Dimineata fuma 5 tigari la o cafea. Asa ii facea lui placere. Era o zi ca oricare alta, se gandi tragand din tigara. Ce sa faca azi? Poate o sa mearga pe la prietenul sau, in vizita. Poate o sa mearga pe la asociatia aia unde juca sah cu niste cunoscuti. Poate ca o sa stea acasa si o sa se uite la televizor. Se gandi ca e bine ca nu mai lucreaza. Nu-i placea cand lucra, facea chestii care nu-i placeau doar de dragul salariului pe care il primea. Avea din ce isi lua mancare, cafea si tigari. Putea iesi la o bere cu amicii. Putea sa isi cumpere o carte in fiecare luna. Acum suma lunara se mai micsorase, era la pensie. Primea o pensie de boala de la accidentul acela care il lasase pe jumatate mort. Inca isi tragea piciorul dupa el cand mergea. Brrr, ce rau il duruse atunci. Acum isi bea cafeaua cu sorbituri mici si tot tragea din tigara. Deschise telefonul mobil la facebook. Vazu mesajele noi, cineva rasese la comentariile lui, o cerere de prietenie si anunturi despre cei pe care ii cunostea. Surfa putin pe facebook, la noutati. Cam asta facea dimineata dupa ce se trezea: baie, cafea, tigari, facebook, in aceasta ordine. Isi vazu fotografia pe facebook dar se gandi ca e de pe pagina lui, asa ca nu se mira. Vru sa aprinda televizorul si lua telecomanda. Era sa verse cafeaua inca fierbinte. Isi mai aprinse o tigara la doua secunde dupa ce o stinsese pe prima. Apasa pe butonul de la telecomanda, pe stiri. Fu surprins sa vada un chip care ocupa tot ecranul. Era propriul lui chip. Ce dracu, se gandi, apoi rase. Figura de pe ecran rase si ea. Isi dadu seama ca era in direct la televizor, pe principalul canal de stiri. Se gandi la o farsa, bineinteles sunt cei de la „Camera ascunsa…” dar aceasta emisiune era pe un alt canal. Se freca bine la ochi,  mai sorbi o data din cafea si mai trase o data din tigara. Era ciudat sa se vada la stiri, in direct, in timp ce statea pe fotoliu in propria lui camera. Cauta cu ochii camera de luat vederi care il filma, cu gandul sa o sparga, indiferent cat de scumpa era. Era un timid, dar dimineata, abia trezit din pat era ciudat. Era zbarlit si doar suradea tamp. Apoi spuse cu voce tare: hei. Doar ca sa zica ceva, sa nu-l ia ceilalti de prost. Se gandi la enormitatea faptului. El pe micul ecran, la ora de maxima audienta, la stiri. Se enerva si schimba programul de la telecomanda. Nici o schimbare. Ba da, era o schimbare, sigla din coltul televizorului. Tot el si pe celalalt program. Nu stia ce reactie sa mai aiba. Farsa se intindea pe mai multe programe, te pomeni. Schimba iar. Pe micul ecran tot el, cu telecomanda in mana, gesticuland si vorbind singur. Spunea: cine esti, ce vrei? Era surprins. Unde-i camera, intreba, n-am chef de glume proaste. Se ridica si incepu sa caute prin incapere. Nimic, personajul de pe ecran, care era el, cauta si el. Nici un hohot de ras, nimic. Nu stia cum sa isi explice ceea ce traia. Voia doar sa caute camera si pe manuitorul ei si sa il pofteasca la o cafea, cel putin. Se uita mai bine pe ecran. Ceea ce vedea era filmat fix de langa el, de la cativa pasi. Camera se misca odata cu el. In camera lui nu avea cum fi. Era prea mica. Poate il filma de pe geam sau prin pereti sau cumva. Deschise usa si iesi in hol. Se simti usurat. Adica, sa fii filmat, chiar daca asa de dimineata si sa fii transmis la televizor nu e de colo. Simti ca il cuprind emotiile, ca un val, asa. Se sterse cu mana pe cap. Transpirase rau in cele cateva secunde cat se vazuse la televizor. Intra iar in camera. Era zapacit. Pe micul ecran-tot el, intrand in camera. Se enerva si stinse televizorul de la telecomanda. Se aseza iar in fotoliu, gafaind. Sorbi dintr-una cele doua guri de cafea care mai erau, mai trase o data din tigara si o stinse in scrumiera. Se gandi ca nu are cine sa ii faca lui asemenea farsa. Sa chemi televiziunea acasa la om pentru ce? Sa il vezi in pijama cum isi bea cafeaua si fumeaza? Mai ales ca reclamele la fumat erau interzise la orice post de televiziune. Si in direct sa fii…Se gandi in primul rand la copii. La Luca si la Ana, cei doi copii ai surorii lui. La sora sa. La cumnatul sau. La mama sa. Doar atatia oameni locuiau in aceasta casa cu 5 camere. Cineva dintre ei trebuie sa fi chemat televiziunea, care era la el in camera si il filma ca sa il vada o tara intreaga. Cand esti intr-o asemenea situatie, nu te gandesti de ce, te gandesti cine. Nu putea lua de bune toate astea, desi se considera a fi un om cu destul umor ca sa rada la orice gluma buna. Haide, unde sunteti, zise cu voce tare. Ma dau batut, nu stiu ce gluma imi faceti, zise iar, mai mult ca sa se auda, caci i se facuse frica. Dar, dupa cateva secunde gandi: am devenit celebru peste noapte. O sa am ce vorbi cu baietii. Haha. Si incepu sa rada. Ha ha ha. Se gandi ca nu era o camera de luat vederi ci insusi televizorul incepuse sa filmeze, asa cum si transmitea. A, e firesc atunci si incepu sa rada iar. Se indrepta spre televizor si vazu ca de fapt camera de luat vederi nu era televizorul. Era un alt unghi de filmare. Apoi se gandi ca era filmat cu o camera invizibila, de o persoana invizibila care se tot rotea in jurul lui si il transmitea la televizor. Si asta ca tot nu gasise camera de luat vederi, dupa 10 minute de cautari prin toata camera lui. Nu i se paru aberant ca sa aduca aceasta ipoteza. Desi stia ca astfel se apropia putin de nebunie sau de superstitie. Vazuse atatea filme cu tot felul de fantezii incat decise ca era adevarata aceasta concluzie. Aprinse televizorul si se uita la el insusi pe toate programele, pana si la cele pe care erau de obicei purici. Se uita la el insusi in timp ce se uita la el insusi. Sunt celebru, gandi dintr-o data. De fapt, sunt mai mult decat celebru. Nimeni nu a aparut vreodata, cel putin nu la noi in tara pe toate canalele in acelasi timp. Pai, numai criminalii periculosi sau teroristii sunt transmisi asa, de fapt nimeni. Nici macar criminalii periculosi si teroristii. Se bucura atat de tare incat se gandi sa ii trezeasca pe toti din casa. Pe mama lui, pe sora, pe cumnatul si pe cei doi copii. Am castigat la loto, se gandi, si ma cauta sa imi dea premiul. Dar pe toate programele? O zgaltai pe mama lui din camera ei si ii zise: hai sa vezi ceva. Apoi pe sora lui, pe cumnatul si pe cei doi copii. Haideti sa vedeti ceva. In camera mea, repede. Sau, aprinde televizorul din camera mare. Mai, Razvan, n-ai somn,  de ce ma trezesti la ora asta, eu la 8 ma duc la servici, spuse sora lui. Mai, Razvan, e prea devreme sa ma scol, spuse mama lui. Copiii trebuie sa se trezeasca la 7 si vorbim atunci. Mama, am castigat la loto, trezeste-te. Cum asa? Hai sa vezi, nu intelegi? E ceva important. Bine, da ce poate fi asa important? Am castigat la loto, nu intelegi? Bine, vin, stai ca vin. De fapt, in casa erau trei televizoare. Unul la el in camera, unul la mama, unul in camera mare, la sora si cumnatul ei. Aprinde televizorul, nu intelegi? Dormind in picioare, aprinsera televizoarele, aproape in acelasi timp. Pe ecran, camerele lor, cu propriile lor persoane, dar in prim-plan Razvan. Ce-i asta, ce dracia dracului. Ia, uite, tu esti, ii zise zise sora lui. Da, e unchiu’ Razvan, zisera cei doi copii. Cumnatul lui nu prea vorbea, dar ii spuse: felicitari ca am aparut la televizor. Si rase. Acum camera invizibila panorama, vazand intreaga familie uitandu-se la ei insisi la televizor. Toti se mirau, care mai de care mai tare. Pai, suntem la camera ascunsa. Da pe dracu, e Big Brother, zise mama. Unde-s camerele, intreba sora lui. Le-ai ascuns si ai vrut sa ne filmezi. Sau ai chemat televiziunea cat timp dormeam. Ce incerci sa faci, Razvan? Eu, nimic, asa m-am trezit si eu, am vrut sa vad stirile de dimineata si m-am vazut pe mine. In acelasi timp, incepura sa sune trei telefoane mobile. Ce dracu… alo. Da, mai, nu stiu. Ma vad si eu, da, dar nu stiu de ce. Pe Razvan il vad acuma, da, in camera lui, a mers sa raspunda la telefon. Pe Razvan il filmeaza astia, ma, nu pe noi. Cu cine vorbesti, il intreba mama lui pe Razvan in timp ce acesta raspundea la telefon. Stai, e Horea, amicul meu, mai, am crezut ca ma suni de la loterie sa-mi spui ca am castigat un milion de dolari. Da pe dracu, auzi, te vad la televizor pe toate programele si nu stiu ce s-a intamplat. Deci ma vede si altcineva, am crezut ca e ceva cu circuit inchis la noi in casa, nu stiu ce e, mai Horea, m-am trezit si am aprins televizorul, am crezut ca e vreo farsa intai, apoi mama mi-a zis ca suntem la emisiunea aia, Big Brother, ea rade aici langa mine. Mai, is celebru, dar bogat nu is, te invit la o bere azi, vii? Vin, da. Ok, pe la cat? Hai ca avem despre ce povesti, spuse si incepu sa rada. Dupa ce stabilira intalnirea, inchise telefonul. Bai, dar nimic nu merge altceva, tot pe tine te vad pe toate programele, spuse sora lui. Pai, cineva ne-a invitat la emisiunea Big Brother, intr-adevar. Nu „ne-a” invitat, pe tine te-a invitat, ca noi nu vrem sa participam, spuse sora lui Razvan. E tare ciudat, asa-i? Acesta a fost primul semn de schimbare. Oamenii din toata lumea au inceput sa vada la televizor, pe orice program ar fi zapat, chipul lui Razvan Vischi. Emisiunile se intrerupsesera pe la 6 dimineata, deci in timp ce Razvan dormea si pe ecran aparea numai chipul lui. Il vazusera in baie, pregatindu-si cafeaua, cautand dupa camera de luat vederi, trezindu-i pe ai lui si apoi vorbind la telefon. Pe toate ecranele din lume acelasi chip. Chiar daca statea, chiar daca doar mergea dintr-o camera in alta, chiar daca manca sau fuma, chipul lui Razvan Vischi aparu pe toate ecranele lumii. Oamenii il vedeau. Unii au inceput sa il placa din primele clipe, altii il detestau de la primele aparitii, de fapt era o singura aparitie continua. Razvan se intalni in acea zi, aproape de amiaza cu Horea, prietenul sau. Vorbira mult, band cateva beri. Despre aparitia sa pe toate programele TV. In timp ce stateau la masa, un tip ii contacta, spunandu-i ca este de la ziarul local, reporter si nu doar in tara asta de cacat aparuse la televizor, ci in toata lumea. Il sunase un reporter din strainatate si ii comunicase ca vad la TV un tip in timp ce face fapte cotidiene. Ceva ca la Big Brother. Il vazuse in casa, la magazin si pe drum, in timp ce mergea nu se stie unde. Inseamna ca pe toate canalele aparea el, Razvan Vischi. Nu tu politicieni, nu tu filme, nu tu publicitate. Doar un tip pe care cred ca il ura toata lumea pentru ca bloca alte aparitii de la TV. In timp ce statea la masa cu Horea si cu reporterul, cei din bar isi tot dadeau ghionturi si il aratau pe el. In bar era un televizor la care arata chiar barul si, la o masa stateau trei persoane care beau bere si discutau. Da-l mai tare, spuneau tipii aceia, sa auzim ce vorbesc. Barmanul veni si le spuse: bautura e din partea casei, tocmai am aparut la TV. Stiu, raspunse Razvan, multumim. Telefonul suna de cateva ori. Intai a fost mama lui sa ii spuna sa vina mai repede acasa. Ok, vin, cred ca vrei sa te vezi la televizor, nu? A doua oara a fost presedintele tarii care ii spuse: Ce gluma e asta? V-am urmarit, am facut repede o ancheta, stiu cine sunteti. Dar de ce apareti pe toate programele, nu ati putut lasa macar un program si pentru noi? Razvan fu foarte politicos si rase. In bar intrara cativa politisti. Care vorbeau: si pe toate programele, nu? Pe toate programele apare un individ ca… asta, zise, aratand spre el. Nu va suparati, cine sunteti, intreba politistul care intrase primul. Sunt Razvan Vischi, vorbesc la telefon cu Presedintele. Dupa cum puteti vedea, cineva ma filmeaza. Veniti cu noi. Se vede treaba ca nu voiau sa piarda controlul celei mai influente parti a mass-media. Nu tu stiri despre Guvern, nu tu filme de propaganda, nu tu sport, nu tu publicitate. O sa dea faliment astia, ii spuse lui Horea, incheind convorbirea. Politistii se oprisera si se uitau la TV, uimiti ca apareau pe micul ecran. Spune ceva, daca nu te arestez pentru subminarea puterii de stat, il interpela celalalt politist. Voiau sa il bata. Nu mai bine va spuneti of-ul la TV? intreba Razvan. Noi suntem reprezentanti ai guvernului, spuse un politist si putem sa te arestam in orice minut de acum incolo. Dar chiar nu aveti de ce, raspunse Razvan. Pur si simplu am venit la o bere cu un amic, am inteles ca a fost filmat pana si drumul meu pana aici. Eu nu pot confirma ca ma filmeaza cineva invizibil doar pe mine, vedeti doar ca si voi sunteti filmati. Politistul vorbea la telefon si spunea: da, l-am gasit, sefu, acum il aducem. Razvan nu avea chef sa se duca nicaieri, nu avea chef sa se uite la TV, se gandise la o varianta de raspuns. Pai, vad ca e ceva important. Apar la TV si nu stiu de ce. Cum nu stii de ce, ba. Fara ba, ii zise Razvan, ca nu ne-am tras de chiloti impreuna. Horea ii zise: du-te cu ei, ca e ceva important. Discutasera mai inainte despre enormitatea acestui fapt si despre cateva din implicatiile politice si financiare ale televizarii. Cum m-ati gasit atat de repede? intreba Razvan. Vezi, zise politistul, vezi ca recunoaste ca e terorist? Hai cu noi. Mi-ar trebui un avocat, nu pot asa, macar unul din oficiu. Televiziunea e o treaba de stat, spuse politistul, nu te putem lasa asa singur. Si daca se poate, sa stea alaturi de mine tot timpul un reprezentant al guvernului, nu? intreba Razvan. Asta vom vedea, veniti. De unde va filmeaza? Nu stiu. Lasa ca raspunzi la sectie, hai. Si Razvan ii urma, dupa ce ii spuse prietenului sau sa anunte familia unde e. Nu e tocmai bine sa fii chiar atat de celebru, gandi el in timp ce urca in masina politiei. Telefonul suna incontinuu. Mama ii spuse ca stia unde se afla, doar se transmitea totul in direct. Urma o ancheta grea in care politisti il amenintara, il rugara, il terorizara, il intrebara unde e camera de luat vederi. Avu o criza de nervi si un acces de plans dupa ancheta. Il intrebau cateva ore deja tot felul de intrebari. Dar mai ales aceeasi intrebare obsesiva: unde e camera de luat vederi care il transmitea pe toate programele din lume. Televiziunile oprira transmisia programelor lor, facura tot felul de chestii tehnice, oprira releele de televiziune, taiara cablul, in mod normal nu ar fi trebuit sa se vada nimic pe nici un program, doar pureci. Dar, in locul purecilor, la orice aparat TV se vedea filmat Razvan Vischi. Nu era un tip frumos, avea ochii caprui, avea o barba de cateva zile, parul saten tuns scurt. Avea cateva kilograme in plus. Era imbracat normal, cu tricou si jeansi. Chipul oricarui trecator. Prin ce difera chipurile noastre intre ele? Cateva trasaturi de creion, niste riduri in plus sau in minus, ceva care te face altfel decat ceilalti oameni. Asa era Razvan Vischi, nimic special. Uneori il vedeai la TV in prim plan, alteori era inconjurat de oameni, era ca un film. Artistic. Il vedeai in culori, nu alb-negru. Albastru imbracat, pe tricoul bleu nu scria nimic. Uneori zambea, alteori privea drept in ochii celorlalti, alteori privea in jos. Nu stiu cati psihologi ii facusera portretul robot in mintea lor. Normal, il categorisisera cei mai multi. Armate de oameni il cautasera de dimineata. Cativa politisti chiar il gasisera si ii facusera o ancheta rapida, in care el se enervase si se smiorcaise. Chiar nu stia ce sa le raspunda in legatura cu cine il filma. Langa el aparusera persoane importante. Vorbise la telefon cu Presedintele, ale carui servicii secrete il descoperisera din primele ore ale trasmisiei. Sau ale transmisiilor, ma rog. Pe unele programe aparea in prim-plan, cu chipul intreg. Pe altele, imagini mai indepartate. Sub unele programe curgea un teletext cu numele sau: Razvan Vischi. Asta de cand era in sectia de politie. Nu stia nimeni, nici un expert stiintific, psihologic sau guvenamental cine il filma si il transmitea in ciuda faptului ca oprisera orice transmisie televizata. Radioul public si cele private transmiteau cuvintele lui Razvan si ancheta in curs. Nu mai avea timp sa se gandeasca cat de celebru este. Doar atat stia, ca doar el aparea la televizor. Nu il bagau la arest, la un moment dat chiar il ignorara, incepand sa trasmita mesaje pentru tara, sa nu se panicheze lumea, sa mearga in continuare la serviciile lor, sa cumpere in continuare din magazine. Facura chiar un apel catre soldatii in rezerva sa se prezinte la cazarmi. Se uita la ceilalti in timp ce faceau asta si vazu ca multi dintre ei erau mai panicati decat el. La un moment dat simti ca vrea sa urineze si intreba de un WC, ii spusera ca doar insotit poate sa mearga acolo. Bine, unde este acel WC? Intra cu un tip imbracat in politist care ii spuse sa lase usa deschisa. In timp ce urina, il auzi pe politist intreband catre ceilalti: ma vezi, ne vedeti? Da, ce dracu, ii vad capul individului in timp ce se pisa, pe tine nu te vad. Dupa aceea incepu iar sa le explice oamenilor din jurul lui ca el nu e vinovat cu nimic. Il lasara singur apoi intr-o camera cu usa deschisa. Faceau experiente pe el. Tot pe tine te vedem, spuse un tip, ce dracia dracului? Il legara la ochi si incepura iar sa comunice cu tara si cu lumea, era ca si cum ar fi asistat pe viu la un program normal de televiziune si pe el l-ar fi ignorat. Mai, nu e din capul lui, auzi, camera de luat vederi nu e in capul lui si nu filmeaza prin ochii lui, spuse un tip. Doar ca il vedem la TV. Va rog, eliberati-ma, spuse el. Nu se poate, ramai cu noi aici, ii comunicara autoritatile. Atata timp cat esti filmat si esti transmis la TV, apartii de statul roman. Se inserase. Pana la urma intelese ce faceau cei din jurul lui. Incercau sa il ascunda in multime, sa nu se stie de fapt cine e filmat in prim-plan. Personaje diferite intrau si ieseau pe usa camerei in care era sechestrat. Statul roman functiona la maxim. Presedinti de partid, diferite personalitati publice apareau, rosteau discursuri si apoi plecau, ignorandu-l unii, vorbind uneori cu el altii. Totul era politizat. La un moment dat incepura sa apara tot felul de ambasadori care vorbeau in limbi straine, rostind diferite feluri de discursuri. Doar din apropierea lui Razvan Vischi se putea vorbi cu cei din tarile lor si se pare ca guvernul roman facuse un pact cu ei ca acestia sa poata aparea la TV. Vreau sa dorm, le comunica celor care l-au arestat, sunt foarte obosit. Inainte de asta fu nevoit sa semneze o declartie prin care se punea la dispozitia statului si nu incerca sa submineze autoritatea statului, indiferent ce ar fi insemnat aceasta. Nici cand il dusera intr-o camera cu pat nu fu lasat singur. Cineva statea pe un scaun langa el, cu arma pregatita. Se intinse pe pat si se trezi dupa cateva minute la fel de obosit, zgaltait de cineva care ii spuse ca dormit deja 5 ore si ca ajunge atat. Oamenii importanti dorm putin, ii spuse. Bineinteles ca protestase. Se spala la o chiuveta si isi satisfacu necesitatile fiziologice, apoi ii pusera in fata ceva de mancare. Nici in armata superiorii nu m-au chinuit atat de tare, gandi. Chiar daca el descoperise ca era celebru si chiar daca doar pe el il filmau acele camere, nu se putea bucura de aceasta celebritate. Nu se simtea destul de puternic ca sa se lupte cu toate statele din lume in care aparea la TV. Un tip statea langa el si spuse: Statul roman a hotarat sa retraga de pe piata toate televizoarele, va rugam sa predati la primarie orice aparat TV pe care il detineti. Credea ca statul roman facuse ipoteza ca era o invazie extraterestra, filmau un individ in timp ce faceau rau celorlalti. Era inchis in acea camera in care deja era ignorat de toata lumea. A doua zi de dimineata ii permisera sa vorbeasca cu mama lui la telefon. Ea ii spuse ca se intamplase ceva si mai ciudat: sora lui facuse niste fotografii copiilor ca sa le aiba ca amintire si, eventual, sa le puna pe facebook si descoperise ca fotografiile erau ale lui, ale lui Razvan Vischi, el aparea in acele fotografii. Cum pizda masii? intreba el. Tot facebook-ul, de sus pana jos, era plin de fotografiile lui Razvan Vischi. Doar el aparea in fotografiile de pe internet. Nu se poate, mai apuca sa ii spuna mamei lui si ii luara telefonul. Apoi urma o ancheta mai dura decat ziua precedenta. Pe toate telefoanele smart din ziua respectiva, de oriunde ar fi fost fotografia, in loc de persoana fotografiata aparea el, Razvan Vischi. Orice telefon sau aparat de fotografiat scotea din el doar fotografii cu chipul lui Razvan Vischi. Ii aratara fotografia, una singura. El ce putea sa spuna? Era o fotografie care il avantaja, aratandu-l simpatic. Ii spusera ca pana si la ziar, fotografiile facute cu tunurile aparatelor de fotografiat rezultau aceeasi fotografie. In timp ce tipareau ziarele de dimineata, cei responsabili vazusera rezultatul final: in loc de fotografiile ce le facusera si incercau sa le publice, aparea in fotografii doar Razvan Vischi. Unii chiar pusesera pe piata acele ziare, fara sa le verifice. In continuare la TV aparea doar el si in plus ziarele erau toate cu chipul lui. La radio, de asemenea, tot ceea ce spunea el, bineinteles in discutii, toate politicoase de acum, cu cei care il interogau. Doar ati vazut ca peste noapte nu am fost nicaieri, ati vazut ca am dormit, spuse Razvan cand il intreba Presedintele, care era langa el cand se trezise. Nu pot, nu am cum influenta fotografiile din inchisoare, mai reusi sa spuna el. Incepura sa vorbeasca doar ei doi, pe ceilalti ii daduse afara din camera in care era inchis. Cine esti tu? intreba Presedintele. Nu te intreb cum faci asta, pentru ca pana la urma ne vei spune si asta. Daca este nevoie, te vom omori. Nu faci asta cu voia noastra. Stii ce consecinte poate avea asta in cateva zile? Oamenii deja s-au revoltat, ei nu mai vad la TV ceea ce le place, sistemul s-ar putea prabusi, am aflat ca vanzarile de produse au o scadere foarte mare din lipsa de publicitate, o multime de oameni ne-au telefonat sa ne spuna asta, deja sunt multimi uriase in fata guvernului si fac scandal. Oamenii nu mai vor sa mearga la lucru, ei simt ca s-a intamplat ceva, ne vad doar pe noi la TV si asta pentru ca am actionat repede. Cum faci sa apari la TV si cum ai corupt aparatele de fotografiat? Nu stiu, fu nevoit sa le raspunda. Dar cine esti? Probabil ca stiti totul despre mine deja, sunt un cetatean normal al acestei tari, doar ca ieri dimineata m-am trezit si am vrut sa ma uit la stiri si m-am vazut pe mine la TV. Am reusit sa vorbesc cu ai mei, am stabilit o intalnire si am vorbit despre asta doar cu un prieten de-al meu si acolo m-au gasit niste politisti care m-au arestat. Si altceva, intreba presedintele? Ce ai sa le comunici atat de important oamenilor, intregii omeniri, din intreaga Lume civilizata incat sa meriti sa apari pe toate programele, in toata mass-media? Asta nu stiu, spuse Razvan Vischi. Ce meserie ai? Nici o meserie, sunt pensionar de boala, spuse el, am avut un accident si nu mai pot lucra. Stau acasa si uneori merg la o asociatie si joc sah. Cum te intelegi cu ai tai? Bine, nici o problema, mama e pensionara de varsta, sora mea e casatorita si are doi copii. Eu stau intr-o camera, ma uit la TV si surfez pe internet. Altceva nimic. Asta e tot? V-am votat, atat, spuse Razvan. Domnule presedinte, v-am vazut la TV si cred ca si ceilalti oameni si lumea cred ca e mai linistita, spuse un politist intrand in camera. Bine, ok. Inca sunteti in direct. Presedintele incepu un discurs, dar nu ii iesi decat un discurs electoral, in care il acuza pe el ca era un fel de terorist care a subminat autoritatea statului roman. Presupuse existenta unui stat paralel care actionase impotriva statului real, cu Razvan Vischi cap de afis. Pe urma iesi din camera. In sfarsit il lasara singur, se gandi. Merse la baie, apoi manca si chiar gasi o tigara si o bricheta si incepu sa o fumeze. Asta fu singura data in care il lasara singur. Apoi se perindara pe langa el diferiti ambasadori care vorbeau cele mai diverse limbi straine. Se mira ca nu apareau iar politisti care sa inceapa sa il bata, sa il tortureze, sa il omoare chiar. Nu il lasau sa vorbeasca. Oricum, era timorat si nu ar fi avut ce sa vorbeasca. A treia zi, dupa inca 5 ore de somn, presedintele intra in camera si ii spuse, fara alte cuvinte: sunteti liber. Aveti nevoie de o garda de corp? Nu, raspune. Si: multumesc. Ce s-a mai intamplat? Nimic, haideti sa vedeti. Il lua cu dumneavoastra. Iesira printre diversi oameni afara, in curtea dispeceratului de politie. Arata in sus, spre cer. Mai precis, spre soare. Isi facu mana cozoroc si se uita. Isi vazu chipul acolo unde era soarele. In locul razelor care nu te lasau sa vezi isi vazu propriul chip. Era ciudat. Isi zambea siesi. Daca ar fi fost cineva mai slab de inger, ar fi lesinat. Incepu sa zambeasca si el. Apoi izbucni in ras, amintindu-si de o poeziora: „Esti frumoasa ca un stele/Tu mi-ai rupt inima-n doi”. Privea totul cu umor. De aceea sunteti liber, mai spuse Presedintele, apoi intra in sediul politiei impreuna cu ceilalti oameni din jurul lui. Era liber, dupa doua zile in care fusese anchetat si in gaurile din nas. Recapitula in gand: la TV, la radio, in ziare, in orice fotografie aparea numai chipul sau. Si acum si sus pe cer, in locul soarelui aparuse chipul sau. Vreau acasa, se gandi. Deschise poarta si iesi in strada. Politistii facusera curatenie, nu era nici un individ sa protesteze sau sa il aduleze in fata politiei. Drum bun, ii spuse, dand noroc cu el unul dintre politisti. Drum bun, spuse, si o lua cu pasi normali pe drumul spre casa. Era ora 10 dimineata, la doua zile de la schimbare. Pe drum intalni cativa oameni care il aratau cu degetul si cativa care il oprira si incepura sa discute cu el. Unul voia un apartament de la el, il confunda cu primarul si celalalt ii spunea: fa ceva sa vad si eu serialul ala, la care ma uit in fiecare zi, al treilea voia ca Razvan Vischi sa spuna chestii interesante la TV. Le promise celor trei ca le va rezolva problemele si se desparti in mod cordial de ei. Dupa 10 minute, ajunse acasa si fu primit cu uimire. Reusi sa nu vorbeasca prea mult cu mama lui, careia ii comunica doar ca este Dumnezeu si vrea sa se culce, ii era somn. Intra in camera lui, o incuie si porni televizorul, care il arata pe el in camera lui in timp ce facea acele activitati cotidiene. Se tranti pe pat uitandu-se la el insusi la TV. Incerca sa adoarma. Nu reusi, asa ca stinse televizorul. Apoi intra in bucatarie sa isi mai faca o cafea, bineinteles cu o tigara in mana. Vorbi in acest timp cu mama lui. Cum adica esti Dumnezeu? Pai asa m-am gandit daca mi s-au intamplat atatea. Mama lui avea multe intrebari sa ii puna si o asculta timp de 5 minute cum vorbeste. Sa fii atenta ce spui, atata timp cat esti cu mine o sa te vezi la TV. Ii raspunse la fiecare intrebare in parte. Mama, nu sunt terorist, nu am castigat la loto, da, am vorbit cu Presedintele, am vorbit cu multi oameni, au facut anchete, mi-au pus intrebari, nu vreau sa distrug Pamantul, ii rog pe oameni sa fie cuminti, sa nu produca mai mult rau decat este, sa nu fie violenti doar pentru ca n-au reusit sa vada la TV emisiunile favorite, etcetera. Acum vreau sa fiu singur, ca n-am mai reusit asta de trei zile. Apoi se duse in camera lui cu cafeaua intr-o mana si tigara in cealalta mana si inchise usa. Nu mai verifica daca aparea doar el la TV. Esti un stele si mi-ai rupt inima-n doi. Radea iar. Nu mai era singur, oricat de mult ar fi vrut sa se convinga de asta. Asa era si pe facebook, nimic deosebit, se gandi. Telefoanele smart faceau celebru orice om care hotarase asta. Se gandi ca le va lua din celebritate acelor oameni, ca va fi, de fapt chiar este, singurul om a carui fotografie aparea acum pe fluxul de noutati. Nici un om normal nu putea rezista la asta fara sa dea in paranoia. Un Dumnezeu nebun hotarase sa il faca mana lui dreapta, se gandi. Dumnezeu nu era, nu se simtea asa, chiar daca glumise cu mama lui spunandu-i asta. Si in loc de soare era chipul lui zambind. Dupa ce reusi sa doarma cateva ore, iesi din camera si vorbi amical cu sora lui, cu cumnatul si cu cei doi nepoti cu care incepu sa faca glume. I se deschideau tot felul de oportunitati. Sunt mai celebru decat Presedintele, dar sunt mai inteligent decat el? Pe mine nimeni nu m-a ales, nu in urma unui vot popular era el asa. Si mai puse in discutie o chestiune: cat timp va dura asta? Ceva se defectase la instalatia de realitate a lumii, sau la instalatia de virtualitate. Diferiti indivizi bateau la usa in acest timp, pe care ii expedie urgent, indiferent ca erau cunoscuti, fosti oameni celebri sau necunoscuti. In fata blocului in care locuia se adunase o multime zgomotoasa, unii purtau diferite pancarte pro sau impotriva lui. Era depasit de situatie, dar incerca sa se comporte calm. Cand nervii atingeau maximumul intimpul discutiilor, intra in camera lui si fuma o tigara, uneori doua tigari sudate. Cele mai diverse situatii se cereau a fi rezolvate. Il contactara cativa oameni din televiziuni cu contracte platite care se cereau a fi semnate, ca sa emita exclusiv la televiziunea lor. Il contactara de la diferite firme de produse, de la mancaruri pana la cosmetice si autovehicule, ca sa foloseasca exclusiv acele produse in timp ce era filmat de o persoana invizibila cu o camera de luat vederi invizibila. Semna cateva si se pomeni mai bogat decat ar putea fi vreodata un om normal. O saptamana intreaga nu parasi apartamentul si se imbogati stand acasa, uitatadu-se la el insusi in timp ce isi punea semnatura pe diverse acte. Din cand in cand iesea pe balcon sa se vada sus pe cer si atunci isi amintea de poezioara, fapt care il ajuta sa nu innebuneasca. A patra zi de la schimbare, se pare ca era o schimbare pe zi, fotografia lui aparu pe toate frunzele copacilor, tufisurilor si in firele de iarba. Se gandi: am inceput sa fac fotosinteza si incepu sa rada isteric. Oriunde ai fi privit, in orice frunza vie sau rupta din orice copac, aparea chipul lui. A cincea zi, orice scria in ziar sau in orice carte, orice cuvant fu inlocuit cu numele Razvan Vischi. Intai noutatile. De exemplu, intr-un ziar care apucase sa fie tiparit, aparea el in toate fotografiile si ca titlu, subtitlu si articol de fond, orice cuvant fusese inlocuit cu „Razvan Vischi”. Era scris de o multime de ori. Firmele magazinelor, in general orice firma se transformasera in „Razvan Vischi”. Se gandi la Donald Trump cu trompetele lui de pe cladirile construite de el. Apoi, peste noapte, orice fotografie din lume, fie ca era o poza obisnuita a unor cupluri, familii, fotografii artistice sau cele pastrate in arhive, toate fura inlocuite, prin nu stiu ce proces misterios cu propria lui fotografie. Cartile, fie ca erau cele sub tipar sau cele vechi, contineau doar doua cuvine: Razvan Vischi. Picturile de asemenea. Avu o convorbire telefonica prin care i se comunica faptul ca toate tablourile din lume fusesera repictate cu chipul lui. Se gandi la SOCENG-ul lui George Orwell si la sine ca un Frate Mare. Dar nu se simtea deloc asa. Bineinteles, paranoia il cuprinse si pe el, din cand in cand era nevoit sa vorbeasca singur in camera lui, transmitand ganduri bune celor care il priveau sau il citeau sau se uitau la poza sa. Se gandi ca poate ii va face pe oameni sa se simta bine si le spuse ca puteau sa citeasca tot felul de carti, sa vada filme vechi pe video sau DVD si sa il ignore, dar pe benzile vechi sau pe filmele de pe DVD, aparea tot ceea ce facea el la televizor, totul fusese inlocuit. De cateva ori incepu sa isi planga singur de mila in camera lui. Nu era pregatit si nu fusese sa rosteasca nici o fraza memorabila in timp ce era filmat. Ii veni o idee si vru sa inceapa sa citeasca cu voce tare dintr-o carte, sa mai alunge plictisul oamenilor, ii veni ideea sa faca o emisiune pe aceasta tema, si atunci observa ca biblia pe care o tinea in mana continea doar aceste doua cuvinte: Razvan Vischi , cu unele semne de punctuatie intre ele. Schimbarea paranoica ce o suferea lumea era mai presus de orice nebunie. Incepuse sa se dezvolte in lume aceasta nebunie de o saptamana doar, cand iesi din casa, trecu prin multimea furioasa si ajunse la cafenea, intr-o seara, cu gandul sa vorbeasca cu cineva, se saturase de familia lui si de semnat contracte. Barmanul il intreba cu ce poate sa ii fie de folos. Ii raspunse: vreau si eu o gagica, stii cum pot face rost de una? Si zambi. Pai, stiu niste prostituate, pot sa iti trimit una la tine acasa, stiu unde stai. Nu era ceva deosebit ca o persoana celebra, chiar foarte celebra in cazul lui, avea nevoie sa se destinda intr-un asemenea mod. In jurul lui erau mese ocupate cu tot felul de oameni. Remarca o tipa singura si spuse: pe ea o vreau, trimite-i din partea mea o… ce stiu eu ce beau femeile la ora asta. Tipa, ca si cum l-ar fi remarcat si ea in timp ce vorbea cu chelnerul si ar fi fost mai curajoasa decat el, se ridica si veni la masa lui. Pentru el femeile erau o limba straina si fu foarte surprins cand intre ei se asternu o conversatie cat de cat normala. Ea voia sa stie totul despre el, sa stie cum a facut de a subjugat o lume intreaga cu „chestiile alea publicitare”. Tipa era redactor la un post de radio, spunea ca si-a pierdut jobul din cauza lui. Avea o voce placuta pe care o folosea sa puna cele mai ciudate intrebari. Beau amandoi bere si povesteau. O invita la el acasa pentru o relatie sexuala si dezinteresata. De fapt, o invita la un hotel, pentru ca la el acasa era cam aglomeratie. Ii povesti multe despre el, lucruri pe care nu le mai povestise cu nimeni altcineva si vru sa stie si el multe despre ea. Era frumoasa, in opinia lui. In opinia lui orice femeie i se parea frumoasa la ora aceea. Facura dragoste in acea camera de hotel cateva ore. Apoi incepura sa povesteasca iar. Ea porni televizorul din camera si rase, vazandu-se impreuna cu el in acel pat de hotel, amandoi dezbracati si transpirati. Acum avem si filme porno la TV, spuse ea si rase iar. Adormira fericiti. Dimneata, cand se trezi, incerca sa o priveasca prin semiintunericul incaperii. Ii privi chipul, uimit. Langa el statea o dublura de-a lui, statea el insusi inca dormind. Se sperie si se ridica din pat. Doamne Dumnezeule, gandi, altceva nu stia ce sa faca. Se imbraca repede si cobori in barul hotelului. In jurul lui, toate mesele ocupate. Cu oameni care toti aveau chipul lui. El insusi multiplicat de douzeci de ori. Isi bau cafeaua si fuma doua tigari. Apoi plati si iesi in fuga din incapere, pe strazi intalni doar oameni care aveau chipul sau. Fugi de nebun pana acasa, nu se mai gandi la fata transformata pe care o lasase singura in acea camera de hotel. Oamenii se transformasera toti. Toti oamenii erau el, altcineva nu mai exista pe lumea aceasta. Se gandi ca, in sfarsit, putea sa se ascunda printre ceilalti, ca nu s-ar fi observat nici o deosebire daca el ar fi fost el sau el ar fi fost Presedintele sau el ar fi fost femeia de serviciu, sau alta persoana. Intra in casa si vazu doi copii, cu chipurile lui din copilarie, se gandi ca orice om din lume semana cu el la diferite varste, se uita in camera mamei lui si se vazu el pe sine batran, el aproape de moarte . Din gura fiecarui om intalnit in cale ieseau cuvinte fara sens: Razvan Vischi, spuneau. Razvan Vischi? A, Razvan Vischi! Razvan Vischi Razvan Vischi Razvan Vischi. Razvan Vischi. Unii intrebau, unii strigau la el, altii concluzionau: Razvan Vischi. O bleotorcaiala, gandi, si vru sa spuna cuvinte prin care sa exprime adevarul chiar aici, chiar atunci, prin care el sa se deosebeasca de ei, prin care sa isi exprime disperarea si starea nu de potentiala nebunie, ci chiar de nebunie instaurata inca din ziua cand se vazuse la televizor prima data: Incepu sa strige la celelalte 5 versiuni ale sinelui sau: Razvan Vischi! Razvan Vischi, Razvan Vischi, Razvan Vischi! Doar aceste cuvinte ieseau din gura lui. Nimic din lume nu il mai deosebea de ceilalti. Putea sa se piarda printre ei.

Cam asta e, cetatene The Dude, cand ai timp, te plictisesti si nu ai ce face, lectureaza-mi aberatiile. Si critica-ma, nu ma supar. Orice scriitor isi doreste sa fie criticat de oameni inteligenti, poate iese ceva de aici. Inca nu am publicat carte de hartie, am publicat doar pe diverse situri. Iti doresc o zi buna.

buricozaur a scris:Cam asta e, cetatene The Dude, cand ai timp, te plictisesti si nu ai ce face, lectureaza-mi aberatiile. Si critica-ma, nu ma supar. Orice scriitor isi doreste sa fie criticat de oameni inteligenti, poate iese ceva de aici. Inca nu am publicat carte de hartie, am publicat doar pe diverse situri. Iti doresc o zi buna.

Multumesc de cuvintele frumoase, pentru incredere si pentru invitatie. Promit sa parcurg obiectiv materialul si sa il comentez, pe etape.

O prima observatie, valabila si relativ la cateva dintre postarile trecute, are in vedere poeziile ce ating fenomenul pop rock. Imi amintesc de o carte publicata prin 2015, in care sunt cuprinse mai multe traduceri ale unor texte aferente pieselor de referinta din domeniu (Stair way to haven, Light My Fire, Hey Joe, etc.). Scrierile tale pe tematica sunt o replica la aceasta culegere ?

Cartea de care zic ar trebui sa fie undeva la indemana, daca o gasesc am sa revin cu precizari (pana una alta mi se pare destul de indrazneata si de inventiva o asemenea abordare, chiar daca in prezent subiectul nu e chiar in atentia generala).

Ma voi intoarce pe masura ce am ceva de spus..


Multumesc,

buricozaur a scris:Se trezi ca de obicei dimineata, pe la ora 6. Adormea devreme in ultimul timp, nu avea multe de facut, asa ca se culca devreme. Se trezea chiar de doua ori pe noapte ca sa urineze. Avea 42 de ani, o varsta pe care el o considera varsta unui batran. Imbatranise in urma cu un an, la 41 de ani. Functiile organismului, mai ales cele sexuale, il anuntasera ca e batran. Deci, la ora 6, primul drum il facu la baie. Statu la baie maxim un minut, apoi se indrepta spre bucatarie si scoase ibricul din dulap, punga cu cafea, si aprinse aragazul. Voia sa isi faca o cafea, ca de obicei dimineata. Aprinse aragazul cu un bat de chibrit, apoi turna apa de la robinet in ibric. Puse totul pe foc, merse in camera lui si isi aprinse o tigara. Reveni la timp in bucatarie. Se uita o vreme la apa din ibric. Cand apa era gata fiarta, turna in ea doua lingurite de cafea macinata. Se uita cum apa incepe sa fiarba si o trase de trei ori de pe foc, sa nu se reverse. Apoi puse deoparte ibricul si isi turna o cana mare de cafea, strecurand-o. Era aromata, aroma se revarsase in toata bucataria. Puse doua lingurite de zahar in cafea si se indrepta spre camera lui amestecand cu lingurita. Cand ajunse in camera, isi mai aprinse o tigara. Dimineata fuma 5 tigari la o cafea. Asa ii facea lui placere. Era o zi ca oricare alta, se gandi tragand din tigara. Ce sa faca azi? Poate o sa mearga pe la prietenul sau, in vizita. Poate o sa mearga pe la asociatia aia unde juca sah cu niste cunoscuti. Poate ca o sa stea acasa si o sa se uite la televizor. Se gandi ca e bine ca nu mai lucreaza. Nu-i placea cand lucra, facea chestii care nu-i placeau doar de dragul salariului pe care il primea. Avea din ce isi lua mancare, cafea si tigari. Putea iesi la o bere cu amicii. Putea sa isi cumpere o carte in fiecare luna. Acum suma lunara se mai micsorase, era la pensie. Primea o pensie de boala de la accidentul acela care il lasase pe jumatate mort. Inca isi tragea piciorul dupa el cand mergea. Brrr, ce rau il duruse atunci. Acum isi bea cafeaua cu sorbituri mici si tot tragea din tigara. Deschise telefonul mobil la facebook. Vazu mesajele noi, cineva rasese la comentariile lui, o cerere de prietenie si anunturi despre cei pe care ii cunostea. Surfa putin pe facebook, la noutati. Cam asta facea dimineata dupa ce se trezea: baie, cafea, tigari, facebook, in aceasta ordine. Isi vazu fotografia pe facebook dar se gandi ca e de pe pagina lui, asa ca nu se mira. Vru sa aprinda televizorul si lua telecomanda. Era sa verse cafeaua inca fierbinte. Isi mai aprinse o tigara la doua secunde dupa ce o stinsese pe prima. Apasa pe butonul de la telecomanda, pe stiri. Fu surprins sa vada un chip care ocupa tot ecranul. Era propriul lui chip. Ce dracu, se gandi, apoi rase. Figura de pe ecran rase si ea. Isi dadu seama ca era in direct la televizor, pe principalul canal de stiri. Se gandi la o farsa, bineinteles sunt cei de la „Camera ascunsa…” dar aceasta emisiune era pe un alt canal. Se freca bine la ochi,  mai sorbi o data din cafea si mai trase o data din tigara. Era ciudat sa se vada la stiri, in direct, in timp ce statea pe fotoliu in propria lui camera. Cauta cu ochii camera de luat vederi care il filma, cu gandul sa o sparga, indiferent cat de scumpa era. Era un timid, dar dimineata, abia trezit din pat era ciudat. Era zbarlit si doar suradea tamp. Apoi spuse cu voce tare: hei. Doar ca sa zica ceva, sa nu-l ia ceilalti de prost. Se gandi la enormitatea faptului. El pe micul ecran, la ora de maxima audienta, la stiri. Se enerva si schimba programul de la telecomanda. Nici o schimbare. Ba da, era o schimbare, sigla din coltul televizorului. Tot el si pe celalalt program. Nu stia ce reactie sa mai aiba. Farsa se intindea pe mai multe programe, te pomeni. Schimba iar. Pe micul ecran tot el, cu telecomanda in mana, gesticuland si vorbind singur. Spunea: cine esti, ce vrei? Era surprins. Unde-i camera, intreba, n-am chef de glume proaste. Se ridica si incepu sa caute prin incapere. Nimic, personajul de pe ecran, care era el, cauta si el. Nici un hohot de ras, nimic. Nu stia cum sa isi explice ceea ce traia. Voia doar sa caute camera si pe manuitorul ei si sa il pofteasca la o cafea, cel putin. Se uita mai bine pe ecran. Ceea ce vedea era filmat fix de langa el, de la cativa pasi. Camera se misca odata cu el. In camera lui nu avea cum fi. Era prea mica. Poate il filma de pe geam sau prin pereti sau cumva. Deschise usa si iesi in hol. Se simti usurat. Adica, sa fii filmat, chiar daca asa de dimineata si sa fii transmis la televizor nu e de colo. Simti ca il cuprind emotiile, ca un val, asa. Se sterse cu mana pe cap. Transpirase rau in cele cateva secunde cat se vazuse la televizor. Intra iar in camera. Era zapacit. Pe micul ecran-tot el, intrand in camera. Se enerva si stinse televizorul de la telecomanda. Se aseza iar in fotoliu, gafaind. Sorbi dintr-una cele doua guri de cafea care mai erau, mai trase o data din tigara si o stinse in scrumiera. Se gandi ca nu are cine sa ii faca lui asemenea farsa. Sa chemi televiziunea acasa la om pentru ce? Sa il vezi in pijama cum isi bea cafeaua si fumeaza? Mai ales ca reclamele la fumat erau interzise la orice post de televiziune. Si in direct sa fii…Se gandi in primul rand la copii. La Luca si la Ana, cei doi copii ai surorii lui. La sora sa. La cumnatul sau. La mama sa. Doar atatia oameni locuiau in aceasta casa cu 5 camere. Cineva dintre ei trebuie sa fi chemat televiziunea, care era la el in camera si il filma ca sa il vada o tara intreaga. Cand esti intr-o asemenea situatie, nu te gandesti de ce, te gandesti cine. Nu putea lua de bune toate astea, desi se considera a fi un om cu destul umor ca sa rada la orice gluma buna. Haide, unde sunteti, zise cu voce tare. Ma dau batut, nu stiu ce gluma imi faceti, zise iar, mai mult ca sa se auda, caci i se facuse frica. Dar, dupa cateva secunde gandi: am devenit celebru peste noapte. O sa am ce vorbi cu baietii. Haha. Si incepu sa rada. Ha ha ha. Se gandi ca nu era o camera de luat vederi ci insusi televizorul incepuse sa filmeze, asa cum si transmitea. A, e firesc atunci si incepu sa rada iar. Se indrepta spre televizor si vazu ca de fapt camera de luat vederi nu era televizorul. Era un alt unghi de filmare. Apoi se gandi ca era filmat cu o camera invizibila, de o persoana invizibila care se tot rotea in jurul lui si il transmitea la televizor. Si asta ca tot nu gasise camera de luat vederi, dupa 10 minute de cautari prin toata camera lui. Nu i se paru aberant ca sa aduca aceasta ipoteza. Desi stia ca astfel se apropia putin de nebunie sau de superstitie. Vazuse atatea filme cu tot felul de fantezii incat decise ca era adevarata aceasta concluzie. Aprinse televizorul si se uita la el insusi pe toate programele, pana si la cele pe care erau de obicei purici. Se uita la el insusi in timp ce se uita la el insusi. Sunt celebru, gandi dintr-o data. De fapt, sunt mai mult decat celebru. Nimeni nu a aparut vreodata, cel putin nu la noi in tara pe toate canalele in acelasi timp. Pai, numai criminalii periculosi sau teroristii sunt transmisi asa, de fapt nimeni. Nici macar criminalii periculosi si teroristii. Se bucura atat de tare incat se gandi sa ii trezeasca pe toti din casa. Pe mama lui, pe sora, pe cumnatul si pe cei doi copii. Am castigat la loto, se gandi, si ma cauta sa imi dea premiul. Dar pe toate programele? O zgaltai pe mama lui din camera ei si ii zise: hai sa vezi ceva. Apoi pe sora lui, pe cumnatul si pe cei doi copii. Haideti sa vedeti ceva. In camera mea, repede. Sau, aprinde televizorul din camera mare. Mai, Razvan, n-ai somn,  de ce ma trezesti la ora asta, eu la 8 ma duc la servici, spuse sora lui. Mai, Razvan, e prea devreme sa ma scol, spuse mama lui. Copiii trebuie sa se trezeasca la 7 si vorbim atunci. Mama, am castigat la loto, trezeste-te. Cum asa? Hai sa vezi, nu intelegi? E ceva important. Bine, da ce poate fi asa important? Am castigat la loto, nu intelegi? Bine, vin, stai ca vin. De fapt, in casa erau trei televizoare. Unul la el in camera, unul la mama, unul in camera mare, la sora si cumnatul ei. Aprinde televizorul, nu intelegi? Dormind in picioare, aprinsera televizoarele, aproape in acelasi timp. Pe ecran, camerele lor, cu propriile lor persoane, dar in prim-plan Razvan. Ce-i asta, ce dracia dracului. Ia, uite, tu esti, ii zise zise sora lui. Da, e unchiu’ Razvan, zisera cei doi copii. Cumnatul lui nu prea vorbea, dar ii spuse: felicitari ca am aparut la televizor. Si rase. Acum camera invizibila panorama, vazand intreaga familie uitandu-se la ei insisi la televizor. Toti se mirau, care mai de care mai tare. Pai, suntem la camera ascunsa. Da pe dracu, e Big Brother, zise mama. Unde-s camerele, intreba sora lui. Le-ai ascuns si ai vrut sa ne filmezi. Sau ai chemat televiziunea cat timp dormeam. Ce incerci sa faci, Razvan? Eu, nimic, asa m-am trezit si eu, am vrut sa vad stirile de dimineata si m-am vazut pe mine. In acelasi timp, incepura sa sune trei telefoane mobile. Ce dracu… alo. Da, mai, nu stiu. Ma vad si eu, da, dar nu stiu de ce. Pe Razvan il vad acuma, da, in camera lui, a mers sa raspunda la telefon. Pe Razvan il filmeaza astia, ma, nu pe noi. Cu cine vorbesti, il intreba mama lui pe Razvan in timp ce acesta raspundea la telefon. Stai, e Horea, amicul meu, mai, am crezut ca ma suni de la loterie sa-mi spui ca am castigat un milion de dolari. Da pe dracu, auzi, te vad la televizor pe toate programele si nu stiu ce s-a intamplat. Deci ma vede si altcineva, am crezut ca e ceva cu circuit inchis la noi in casa, nu stiu ce e, mai Horea, m-am trezit si am aprins televizorul, am crezut ca e vreo farsa intai, apoi mama mi-a zis ca suntem la emisiunea aia, Big Brother, ea rade aici langa mine. Mai, is celebru, dar bogat nu is, te invit la o bere azi, vii? Vin, da. Ok, pe la cat? Hai ca avem despre ce povesti, spuse si incepu sa rada. Dupa ce stabilira intalnirea, inchise telefonul. Bai, dar nimic nu merge altceva, tot pe tine te vad pe toate programele, spuse sora lui. Pai, cineva ne-a invitat la emisiunea Big Brother, intr-adevar. Nu „ne-a” invitat, pe tine te-a invitat, ca noi nu vrem sa participam, spuse sora lui Razvan. E tare ciudat, asa-i? Acesta a fost primul semn de schimbare. Oamenii din toata lumea au inceput sa vada la televizor, pe orice program ar fi zapat, chipul lui Razvan Vischi. Emisiunile se intrerupsesera pe la 6 dimineata, deci in timp ce Razvan dormea si pe ecran aparea numai chipul lui. Il vazusera in baie, pregatindu-si cafeaua, cautand dupa camera de luat vederi, trezindu-i pe ai lui si apoi vorbind la telefon. Pe toate ecranele din lume acelasi chip. Chiar daca statea, chiar daca doar mergea dintr-o camera in alta, chiar daca manca sau fuma, chipul lui Razvan Vischi aparu pe toate ecranele lumii. Oamenii il vedeau. Unii au inceput sa il placa din primele clipe, altii il detestau de la primele aparitii, de fapt era o singura aparitie continua. Razvan se intalni in acea zi, aproape de amiaza cu Horea, prietenul sau. Vorbira mult, band cateva beri. Despre aparitia sa pe toate programele TV. In timp ce stateau la masa, un tip ii contacta, spunandu-i ca este de la ziarul local, reporter si nu doar in tara asta de cacat aparuse la televizor, ci in toata lumea. Il sunase un reporter din strainatate si ii comunicase ca vad la TV un tip in timp ce face fapte cotidiene. Ceva ca la Big Brother. Il vazuse in casa, la magazin si pe drum, in timp ce mergea nu se stie unde. Inseamna ca pe toate canalele aparea el, Razvan Vischi. Nu tu politicieni, nu tu filme, nu tu publicitate. Doar un tip pe care cred ca il ura toata lumea pentru ca bloca alte aparitii de la TV. In timp ce statea la masa cu Horea si cu reporterul, cei din bar isi tot dadeau ghionturi si il aratau pe el. In bar era un televizor la care arata chiar barul si, la o masa stateau trei persoane care beau bere si discutau. Da-l mai tare, spuneau tipii aceia, sa auzim ce vorbesc. Barmanul veni si le spuse: bautura e din partea casei, tocmai am aparut la TV. Stiu, raspunse Razvan, multumim. Telefonul suna de cateva ori. Intai a fost mama lui sa ii spuna sa vina mai repede acasa. Ok, vin, cred ca vrei sa te vezi la televizor, nu? A doua oara a fost presedintele tarii care ii spuse: Ce gluma e asta? V-am urmarit, am facut repede o ancheta, stiu cine sunteti. Dar de ce apareti pe toate programele, nu ati putut lasa macar un program si pentru noi? Razvan fu foarte politicos si rase. In bar intrara cativa politisti. Care vorbeau: si pe toate programele, nu? Pe toate programele apare un individ ca… asta, zise, aratand spre el. Nu va suparati, cine sunteti, intreba politistul care intrase primul. Sunt Razvan Vischi, vorbesc la telefon cu Presedintele. Dupa cum puteti vedea, cineva ma filmeaza. Veniti cu noi. Se vede treaba ca nu voiau sa piarda controlul celei mai influente parti a mass-media. Nu tu stiri despre Guvern, nu tu filme de propaganda, nu tu sport, nu tu publicitate. O sa dea faliment astia, ii spuse lui Horea, incheind convorbirea. Politistii se oprisera si se uitau la TV, uimiti ca apareau pe micul ecran. Spune ceva, daca nu te arestez pentru subminarea puterii de stat, il interpela celalalt politist. Voiau sa il bata. Nu mai bine va spuneti of-ul la TV? intreba Razvan. Noi suntem reprezentanti ai guvernului, spuse un politist si putem sa te arestam in orice minut de acum incolo. Dar chiar nu aveti de ce, raspunse Razvan. Pur si simplu am venit la o bere cu un amic, am inteles ca a fost filmat pana si drumul meu pana aici. Eu nu pot confirma ca ma filmeaza cineva invizibil doar pe mine, vedeti doar ca si voi sunteti filmati. Politistul vorbea la telefon si spunea: da, l-am gasit, sefu, acum il aducem. Razvan nu avea chef sa se duca nicaieri, nu avea chef sa se uite la TV, se gandise la o varianta de raspuns. Pai, vad ca e ceva important. Apar la TV si nu stiu de ce. Cum nu stii de ce, ba. Fara ba, ii zise Razvan, ca nu ne-am tras de chiloti impreuna. Horea ii zise: du-te cu ei, ca e ceva important. Discutasera mai inainte despre enormitatea acestui fapt si despre cateva din implicatiile politice si financiare ale televizarii. Cum m-ati gasit atat de repede? intreba Razvan. Vezi, zise politistul, vezi ca recunoaste ca e terorist? Hai cu noi. Mi-ar trebui un avocat, nu pot asa, macar unul din oficiu. Televiziunea e o treaba de stat, spuse politistul, nu te putem lasa asa singur. Si daca se poate, sa stea alaturi de mine tot timpul un reprezentant al guvernului, nu? intreba Razvan. Asta vom vedea, veniti. De unde va filmeaza? Nu stiu. Lasa ca raspunzi la sectie, hai. Si Razvan ii urma, dupa ce ii spuse prietenului sau sa anunte familia unde e. Nu e tocmai bine sa fii chiar atat de celebru, gandi el in timp ce urca in masina politiei. Telefonul suna incontinuu. Mama ii spuse ca stia unde se afla, doar se transmitea totul in direct. Urma o ancheta grea in care politisti il amenintara, il rugara, il terorizara, il intrebara unde e camera de luat vederi. Avu o criza de nervi si un acces de plans dupa ancheta. Il intrebau cateva ore deja tot felul de intrebari. Dar mai ales aceeasi intrebare obsesiva: unde e camera de luat vederi care il transmitea pe toate programele din lume. Televiziunile oprira transmisia programelor lor, facura tot felul de chestii tehnice, oprira releele de televiziune, taiara cablul, in mod normal nu ar fi trebuit sa se vada nimic pe nici un program, doar pureci. Dar, in locul purecilor, la orice aparat TV se vedea filmat Razvan Vischi. Nu era un tip frumos, avea ochii caprui, avea o barba de cateva zile, parul saten tuns scurt. Avea cateva kilograme in plus. Era imbracat normal, cu tricou si jeansi. Chipul oricarui trecator. Prin ce difera chipurile noastre intre ele? Cateva trasaturi de creion, niste riduri in plus sau in minus, ceva care te face altfel decat ceilalti oameni. Asa era Razvan Vischi, nimic special. Uneori il vedeai la TV in prim plan, alteori era inconjurat de oameni, era ca un film. Artistic. Il vedeai in culori, nu alb-negru. Albastru imbracat, pe tricoul bleu nu scria nimic. Uneori zambea, alteori privea drept in ochii celorlalti, alteori privea in jos. Nu stiu cati psihologi ii facusera portretul robot in mintea lor. Normal, il categorisisera cei mai multi. Armate de oameni il cautasera de dimineata. Cativa politisti chiar il gasisera si ii facusera o ancheta rapida, in care el se enervase si se smiorcaise. Chiar nu stia ce sa le raspunda in legatura cu cine il filma. Langa el aparusera persoane importante. Vorbise la telefon cu Presedintele, ale carui servicii secrete il descoperisera din primele ore ale trasmisiei. Sau ale transmisiilor, ma rog. Pe unele programe aparea in prim-plan, cu chipul intreg. Pe altele, imagini mai indepartate. Sub unele programe curgea un teletext cu numele sau: Razvan Vischi. Asta de cand era in sectia de politie. Nu stia nimeni, nici un expert stiintific, psihologic sau guvenamental cine il filma si il transmitea in ciuda faptului ca oprisera orice transmisie televizata. Radioul public si cele private transmiteau cuvintele lui Razvan si ancheta in curs. Nu mai avea timp sa se gandeasca cat de celebru este. Doar atat stia, ca doar el aparea la televizor. Nu il bagau la arest, la un moment dat chiar il ignorara, incepand sa trasmita mesaje pentru tara, sa nu se panicheze lumea, sa mearga in continuare la serviciile lor, sa cumpere in continuare din magazine. Facura chiar un apel catre soldatii in rezerva sa se prezinte la cazarmi. Se uita la ceilalti in timp ce faceau asta si vazu ca multi dintre ei erau mai panicati decat el. La un moment dat simti ca vrea sa urineze si intreba de un WC, ii spusera ca doar insotit poate sa mearga acolo. Bine, unde este acel WC? Intra cu un tip imbracat in politist care ii spuse sa lase usa deschisa. In timp ce urina, il auzi pe politist intreband catre ceilalti: ma vezi, ne vedeti? Da, ce dracu, ii vad capul individului in timp ce se pisa, pe tine nu te vad. Dupa aceea incepu iar sa le explice oamenilor din jurul lui ca el nu e vinovat cu nimic. Il lasara singur apoi intr-o camera cu usa deschisa. Faceau experiente pe el. Tot pe tine te vedem, spuse un tip, ce dracia dracului? Il legara la ochi si incepura iar sa comunice cu tara si cu lumea, era ca si cum ar fi asistat pe viu la un program normal de televiziune si pe el l-ar fi ignorat. Mai, nu e din capul lui, auzi, camera de luat vederi nu e in capul lui si nu filmeaza prin ochii lui, spuse un tip. Doar ca il vedem la TV. Va rog, eliberati-ma, spuse el. Nu se poate, ramai cu noi aici, ii comunicara autoritatile. Atata timp cat esti filmat si esti transmis la TV, apartii de statul roman. Se inserase. Pana la urma intelese ce faceau cei din jurul lui. Incercau sa il ascunda in multime, sa nu se stie de fapt cine e filmat in prim-plan. Personaje diferite intrau si ieseau pe usa camerei in care era sechestrat. Statul roman functiona la maxim. Presedinti de partid, diferite personalitati publice apareau, rosteau discursuri si apoi plecau, ignorandu-l unii, vorbind uneori cu el altii. Totul era politizat. La un moment dat incepura sa apara tot felul de ambasadori care vorbeau in limbi straine, rostind diferite feluri de discursuri. Doar din apropierea lui Razvan Vischi se putea vorbi cu cei din tarile lor si se pare ca guvernul roman facuse un pact cu ei ca acestia sa poata aparea la TV. Vreau sa dorm, le comunica celor care l-au arestat, sunt foarte obosit. Inainte de asta fu nevoit sa semneze o declartie prin care se punea la dispozitia statului si nu incerca sa submineze autoritatea statului, indiferent ce ar fi insemnat aceasta. Nici cand il dusera intr-o camera cu pat nu fu lasat singur. Cineva statea pe un scaun langa el, cu arma pregatita. Se intinse pe pat si se trezi dupa cateva minute la fel de obosit, zgaltait de cineva care ii spuse ca dormit deja 5 ore si ca ajunge atat. Oamenii importanti dorm putin, ii spuse. Bineinteles ca protestase. Se spala la o chiuveta si isi satisfacu necesitatile fiziologice, apoi ii pusera in fata ceva de mancare. Nici in armata superiorii nu m-au chinuit atat de tare, gandi. Chiar daca el descoperise ca era celebru si chiar daca doar pe el il filmau acele camere, nu se putea bucura de aceasta celebritate. Nu se simtea destul de puternic ca sa se lupte cu toate statele din lume in care aparea la TV. Un tip statea langa el si spuse: Statul roman a hotarat sa retraga de pe piata toate televizoarele, va rugam sa predati la primarie orice aparat TV pe care il detineti. Credea ca statul roman facuse ipoteza ca era o invazie extraterestra, filmau un individ in timp ce faceau rau celorlalti. Era inchis in acea camera in care deja era ignorat de toata lumea. A doua zi de dimineata ii permisera sa vorbeasca cu mama lui la telefon. Ea ii spuse ca se intamplase ceva si mai ciudat: sora lui facuse niste fotografii copiilor ca sa le aiba ca amintire si, eventual, sa le puna pe facebook si descoperise ca fotografiile erau ale lui, ale lui Razvan Vischi, el aparea in acele fotografii. Cum pizda masii? intreba el. Tot facebook-ul, de sus pana jos, era plin de fotografiile lui Razvan Vischi. Doar el aparea in fotografiile de pe internet. Nu se poate, mai apuca sa ii spuna mamei lui si ii luara telefonul. Apoi urma o ancheta mai dura decat ziua precedenta. Pe toate telefoanele smart din ziua respectiva, de oriunde ar fi fost fotografia, in loc de persoana fotografiata aparea el, Razvan Vischi. Orice telefon sau aparat de fotografiat scotea din el doar fotografii cu chipul lui Razvan Vischi. Ii aratara fotografia, una singura. El ce putea sa spuna? Era o fotografie care il avantaja, aratandu-l simpatic. Ii spusera ca pana si la ziar, fotografiile facute cu tunurile aparatelor de fotografiat rezultau aceeasi fotografie. In timp ce tipareau ziarele de dimineata, cei responsabili vazusera rezultatul final: in loc de fotografiile ce le facusera si incercau sa le publice, aparea in fotografii doar Razvan Vischi. Unii chiar pusesera pe piata acele ziare, fara sa le verifice. In continuare la TV aparea doar el si in plus ziarele erau toate cu chipul lui. La radio, de asemenea, tot ceea ce spunea el, bineinteles in discutii, toate politicoase de acum, cu cei care il interogau. Doar ati vazut ca peste noapte nu am fost nicaieri, ati vazut ca am dormit, spuse Razvan cand il intreba Presedintele, care era langa el cand se trezise. Nu pot, nu am cum influenta fotografiile din inchisoare, mai reusi sa spuna el. Incepura sa vorbeasca doar ei doi, pe ceilalti ii daduse afara din camera in care era inchis. Cine esti tu? intreba Presedintele. Nu te intreb cum faci asta, pentru ca pana la urma ne vei spune si asta. Daca este nevoie, te vom omori. Nu faci asta cu voia noastra. Stii ce consecinte poate avea asta in cateva zile? Oamenii deja s-au revoltat, ei nu mai vad la TV ceea ce le place, sistemul s-ar putea prabusi, am aflat ca vanzarile de produse au o scadere foarte mare din lipsa de publicitate, o multime de oameni ne-au telefonat sa ne spuna asta, deja sunt multimi uriase in fata guvernului si fac scandal. Oamenii nu mai vor sa mearga la lucru, ei simt ca s-a intamplat ceva, ne vad doar pe noi la TV si asta pentru ca am actionat repede. Cum faci sa apari la TV si cum ai corupt aparatele de fotografiat? Nu stiu, fu nevoit sa le raspunda. Dar cine esti? Probabil ca stiti totul despre mine deja, sunt un cetatean normal al acestei tari, doar ca ieri dimineata m-am trezit si am vrut sa ma uit la stiri si m-am vazut pe mine la TV. Am reusit sa vorbesc cu ai mei, am stabilit o intalnire si am vorbit despre asta doar cu un prieten de-al meu si acolo m-au gasit niste politisti care m-au arestat. Si altceva, intreba presedintele? Ce ai sa le comunici atat de important oamenilor, intregii omeniri, din intreaga Lume civilizata incat sa meriti sa apari pe toate programele, in toata mass-media? Asta nu stiu, spuse Razvan Vischi. Ce meserie ai? Nici o meserie, sunt pensionar de boala, spuse el, am avut un accident si nu mai pot lucra. Stau acasa si uneori merg la o asociatie si joc sah. Cum te intelegi cu ai tai? Bine, nici o problema, mama e pensionara de varsta, sora mea e casatorita si are doi copii. Eu stau intr-o camera, ma uit la TV si surfez pe internet. Altceva nimic. Asta e tot? V-am votat, atat, spuse Razvan. Domnule presedinte, v-am vazut la TV si cred ca si ceilalti oameni si lumea cred ca e mai linistita, spuse un politist intrand in camera. Bine, ok. Inca sunteti in direct. Presedintele incepu un discurs, dar nu ii iesi decat un discurs electoral, in care il acuza pe el ca era un fel de terorist care a subminat autoritatea statului roman. Presupuse existenta unui stat paralel care actionase impotriva statului real, cu Razvan Vischi cap de afis. Pe urma iesi din camera. In sfarsit il lasara singur, se gandi. Merse la baie, apoi manca si chiar gasi o tigara si o bricheta si incepu sa o fumeze. Asta fu singura data in care il lasara singur. Apoi se perindara pe langa el diferiti ambasadori care vorbeau cele mai diverse limbi straine. Se mira ca nu apareau iar politisti care sa inceapa sa il bata, sa il tortureze, sa il omoare chiar. Nu il lasau sa vorbeasca. Oricum, era timorat si nu ar fi avut ce sa vorbeasca. A treia zi, dupa inca 5 ore de somn, presedintele intra in camera si ii spuse, fara alte cuvinte: sunteti liber. Aveti nevoie de o garda de corp? Nu, raspune. Si: multumesc. Ce s-a mai intamplat? Nimic, haideti sa vedeti. Il lua cu dumneavoastra. Iesira printre diversi oameni afara, in curtea dispeceratului de politie. Arata in sus, spre cer. Mai precis, spre soare. Isi facu mana cozoroc si se uita. Isi vazu chipul acolo unde era soarele. In locul razelor care nu te lasau sa vezi isi vazu propriul chip. Era ciudat. Isi zambea siesi. Daca ar fi fost cineva mai slab de inger, ar fi lesinat. Incepu sa zambeasca si el. Apoi izbucni in ras, amintindu-si de o poeziora: „Esti frumoasa ca un stele/Tu mi-ai rupt inima-n doi”. Privea totul cu umor. De aceea sunteti liber, mai spuse Presedintele, apoi intra in sediul politiei impreuna cu ceilalti oameni din jurul lui. Era liber, dupa doua zile in care fusese anchetat si in gaurile din nas. Recapitula in gand: la TV, la radio, in ziare, in orice fotografie aparea numai chipul sau. Si acum si sus pe cer, in locul soarelui aparuse chipul sau. Vreau acasa, se gandi. Deschise poarta si iesi in strada. Politistii facusera curatenie, nu era nici un individ sa protesteze sau sa il aduleze in fata politiei. Drum bun, ii spuse, dand noroc cu el unul dintre politisti. Drum bun, spuse, si o lua cu pasi normali pe drumul spre casa. Era ora 10 dimineata, la doua zile de la schimbare. Pe drum intalni cativa oameni care il aratau cu degetul si cativa care il oprira si incepura sa discute cu el. Unul voia un apartament de la el, il confunda cu primarul si celalalt ii spunea: fa ceva sa vad si eu serialul ala, la care ma uit in fiecare zi, al treilea voia ca Razvan Vischi sa spuna chestii interesante la TV. Le promise celor trei ca le va rezolva problemele si se desparti in mod cordial de ei. Dupa 10 minute, ajunse acasa si fu primit cu uimire. Reusi sa nu vorbeasca prea mult cu mama lui, careia ii comunica doar ca este Dumnezeu si vrea sa se culce, ii era somn. Intra in camera lui, o incuie si porni televizorul, care il arata pe el in camera lui in timp ce facea acele activitati cotidiene. Se tranti pe pat uitandu-se la el insusi la TV. Incerca sa adoarma. Nu reusi, asa ca stinse televizorul. Apoi intra in bucatarie sa isi mai faca o cafea, bineinteles cu o tigara in mana. Vorbi in acest timp cu mama lui. Cum adica esti Dumnezeu? Pai asa m-am gandit daca mi s-au intamplat atatea. Mama lui avea multe intrebari sa ii puna si o asculta timp de 5 minute cum vorbeste. Sa fii atenta ce spui, atata timp cat esti cu mine o sa te vezi la TV. Ii raspunse la fiecare intrebare in parte. Mama, nu sunt terorist, nu am castigat la loto, da, am vorbit cu Presedintele, am vorbit cu multi oameni, au facut anchete, mi-au pus intrebari, nu vreau sa distrug Pamantul, ii rog pe oameni sa fie cuminti, sa nu produca mai mult rau decat este, sa nu fie violenti doar pentru ca n-au reusit sa vada la TV emisiunile favorite, etcetera. Acum vreau sa fiu singur, ca n-am mai reusit asta de trei zile. Apoi se duse in camera lui cu cafeaua intr-o mana si tigara in cealalta mana si inchise usa. Nu mai verifica daca aparea doar el la TV. Esti un stele si mi-ai rupt inima-n doi. Radea iar. Nu mai era singur, oricat de mult ar fi vrut sa se convinga de asta. Asa era si pe facebook, nimic deosebit, se gandi. Telefoanele smart faceau celebru orice om care hotarase asta. Se gandi ca le va lua din celebritate acelor oameni, ca va fi, de fapt chiar este, singurul om a carui fotografie aparea acum pe fluxul de noutati. Nici un om normal nu putea rezista la asta fara sa dea in paranoia. Un Dumnezeu nebun hotarase sa il faca mana lui dreapta, se gandi. Dumnezeu nu era, nu se simtea asa, chiar daca glumise cu mama lui spunandu-i asta. Si in loc de soare era chipul lui zambind. Dupa ce reusi sa doarma cateva ore, iesi din camera si vorbi amical cu sora lui, cu cumnatul si cu cei doi nepoti cu care incepu sa faca glume. I se deschideau tot felul de oportunitati. Sunt mai celebru decat Presedintele, dar sunt mai inteligent decat el? Pe mine nimeni nu m-a ales, nu in urma unui vot popular era el asa. Si mai puse in discutie o chestiune: cat timp va dura asta? Ceva se defectase la instalatia de realitate a lumii, sau la instalatia de virtualitate. Diferiti indivizi bateau la usa in acest timp, pe care ii expedie urgent, indiferent ca erau cunoscuti, fosti oameni celebri sau necunoscuti. In fata blocului in care locuia se adunase o multime zgomotoasa, unii purtau diferite pancarte pro sau impotriva lui. Era depasit de situatie, dar incerca sa se comporte calm. Cand nervii atingeau maximumul intimpul discutiilor, intra in camera lui si fuma o tigara, uneori doua tigari sudate. Cele mai diverse situatii se cereau a fi rezolvate. Il contactara cativa oameni din televiziuni cu contracte platite care se cereau a fi semnate, ca sa emita exclusiv la televiziunea lor. Il contactara de la diferite firme de produse, de la mancaruri pana la cosmetice si autovehicule, ca sa foloseasca exclusiv acele produse in timp ce era filmat de o persoana invizibila cu o camera de luat vederi invizibila. Semna cateva si se pomeni mai bogat decat ar putea fi vreodata un om normal. O saptamana intreaga nu parasi apartamentul si se imbogati stand acasa, uitatadu-se la el insusi in timp ce isi punea semnatura pe diverse acte. Din cand in cand iesea pe balcon sa se vada sus pe cer si atunci isi amintea de poezioara, fapt care il ajuta sa nu innebuneasca. A patra zi de la schimbare, se pare ca era o schimbare pe zi, fotografia lui aparu pe toate frunzele copacilor, tufisurilor si in firele de iarba. Se gandi: am inceput sa fac fotosinteza si incepu sa rada isteric. Oriunde ai fi privit, in orice frunza vie sau rupta din orice copac, aparea chipul lui. A cincea zi, orice scria in ziar sau in orice carte, orice cuvant fu inlocuit cu numele Razvan Vischi. Intai noutatile. De exemplu, intr-un ziar care apucase sa fie tiparit, aparea el in toate fotografiile si ca titlu, subtitlu si articol de fond, orice cuvant fusese inlocuit cu „Razvan Vischi”. Era scris de o multime de ori. Firmele magazinelor, in general orice firma se transformasera in „Razvan Vischi”. Se gandi la Donald Trump cu trompetele lui de pe cladirile construite de el. Apoi, peste noapte, orice fotografie din lume, fie ca era o poza obisnuita a unor cupluri, familii, fotografii artistice sau cele pastrate in arhive, toate fura inlocuite, prin nu stiu ce proces misterios cu propria lui fotografie. Cartile, fie ca erau cele sub tipar sau cele vechi, contineau doar doua cuvine: Razvan Vischi. Picturile de asemenea. Avu o convorbire telefonica prin care i se comunica faptul ca toate tablourile din lume fusesera repictate cu chipul lui. Se gandi la SOCENG-ul lui George Orwell si la sine ca un Frate Mare. Dar nu se simtea deloc asa. Bineinteles, paranoia il cuprinse si pe el, din cand in cand era nevoit sa vorbeasca singur in camera lui, transmitand ganduri bune celor care il priveau sau il citeau sau se uitau la poza sa. Se gandi ca poate ii va face pe oameni sa se simta bine si le spuse ca puteau sa citeasca tot felul de carti, sa vada filme vechi pe video sau DVD si sa il ignore, dar pe benzile vechi sau pe filmele de pe DVD, aparea tot ceea ce facea el la televizor, totul fusese inlocuit. De cateva ori incepu sa isi planga singur de mila in camera lui. Nu era pregatit si nu fusese sa rosteasca nici o fraza memorabila in timp ce era filmat. Ii veni o idee si vru sa inceapa sa citeasca cu voce tare dintr-o carte, sa mai alunge plictisul oamenilor, ii veni ideea sa faca o emisiune pe aceasta tema, si atunci observa ca biblia pe care o tinea in mana continea doar aceste doua cuvinte: Razvan Vischi , cu unele semne de punctuatie intre ele. Schimbarea paranoica ce o suferea lumea era mai presus de orice nebunie. Incepuse sa se dezvolte in lume aceasta nebunie de o saptamana doar, cand iesi din casa, trecu prin multimea furioasa si ajunse la cafenea, intr-o seara, cu gandul sa vorbeasca cu cineva, se saturase de familia lui si de semnat contracte. Barmanul il intreba cu ce poate sa ii fie de folos. Ii raspunse: vreau si eu o gagica, stii cum pot face rost de una? Si zambi. Pai, stiu niste prostituate, pot sa iti trimit una la tine acasa, stiu unde stai. Nu era ceva deosebit ca o persoana celebra, chiar foarte celebra in cazul lui, avea nevoie sa se destinda intr-un asemenea mod. In jurul lui erau mese ocupate cu tot felul de oameni. Remarca o tipa singura si spuse: pe ea o vreau, trimite-i din partea mea o… ce stiu eu ce beau femeile la ora asta. Tipa, ca si cum l-ar fi remarcat si ea in timp ce vorbea cu chelnerul si ar fi fost mai curajoasa decat el, se ridica si veni la masa lui. Pentru el femeile erau o limba straina si fu foarte surprins cand intre ei se asternu o conversatie cat de cat normala. Ea voia sa stie totul despre el, sa stie cum a facut de a subjugat o lume intreaga cu „chestiile alea publicitare”. Tipa era redactor la un post de radio, spunea ca si-a pierdut jobul din cauza lui. Avea o voce placuta pe care o folosea sa puna cele mai ciudate intrebari. Beau amandoi bere si povesteau. O invita la el acasa pentru o relatie sexuala si dezinteresata. De fapt, o invita la un hotel, pentru ca la el acasa era cam aglomeratie. Ii povesti multe despre el, lucruri pe care nu le mai povestise cu nimeni altcineva si vru sa stie si el multe despre ea. Era frumoasa, in opinia lui. In opinia lui orice femeie i se parea frumoasa la ora aceea. Facura dragoste in acea camera de hotel cateva ore. Apoi incepura sa povesteasca iar. Ea porni televizorul din camera si rase, vazandu-se impreuna cu el in acel pat de hotel, amandoi dezbracati si transpirati. Acum avem si filme porno la TV, spuse ea si rase iar. Adormira fericiti. Dimneata, cand se trezi, incerca sa o priveasca prin semiintunericul incaperii. Ii privi chipul, uimit. Langa el statea o dublura de-a lui, statea el insusi inca dormind. Se sperie si se ridica din pat. Doamne Dumnezeule, gandi, altceva nu stia ce sa faca. Se imbraca repede si cobori in barul hotelului. In jurul lui, toate mesele ocupate. Cu oameni care toti aveau chipul lui. El insusi multiplicat de douzeci de ori. Isi bau cafeaua si fuma doua tigari. Apoi plati si iesi in fuga din incapere, pe strazi intalni doar oameni care aveau chipul sau. Fugi de nebun pana acasa, nu se mai gandi la fata transformata pe care o lasase singura in acea camera de hotel. Oamenii se transformasera toti. Toti oamenii erau el, altcineva nu mai exista pe lumea aceasta. Se gandi ca, in sfarsit, putea sa se ascunda printre ceilalti, ca nu s-ar fi observat nici o deosebire daca el ar fi fost el sau el ar fi fost Presedintele sau el ar fi fost femeia de serviciu, sau alta persoana. Intra in casa si vazu doi copii, cu chipurile lui din copilarie, se gandi ca orice om din lume semana cu el la diferite varste, se uita in camera mamei lui si se vazu el pe sine batran, el aproape de moarte . Din gura fiecarui om intalnit in cale ieseau cuvinte fara sens: Razvan Vischi, spuneau. Razvan Vischi? A, Razvan Vischi! Razvan Vischi Razvan Vischi Razvan Vischi. Razvan Vischi. Unii intrebau, unii strigau la el, altii concluzionau: Razvan Vischi. O bleotorcaiala, gandi, si vru sa spuna cuvinte prin care sa exprime adevarul chiar aici, chiar atunci, prin care el sa se deosebeasca de ei, prin care sa isi exprime disperarea si starea nu de potentiala nebunie, ci chiar de nebunie instaurata inca din ziua cand se vazuse la televizor prima data: Incepu sa strige la celelalte 5 versiuni ale sinelui sau: Razvan Vischi! Razvan Vischi, Razvan Vischi, Razvan Vischi! Doar aceste cuvinte ieseau din gura lui. Nimic din lume nu il mai deosebea de ceilalti. Putea sa se piarda printre ei.

Mie asta mi-a placut mult