Cartea fără titlu

I

Mă numesc, Dominic Sefciuc, sunt la vârsta majoratului, am tot viitorul în față și tot în față, un panou pe care scrie: În acest oraș, nu se aruncă guma de mestecat sau chiștocul de țigară pe jos! Aștept autobuzul care trebuie să mă ducă în centru, abia ce am ajuns în urbea Batost, iar praful de pe băncile din stația de autobuz, precum și urmele tălpilor, te fac să aștepți în picioare un autobuz care se pare că nu mai sosește. Am venit în acest oraș turistic, universitar și industrial cu scopul de-a deveni jurnalist. Mâine dau proba scrisă la narațiune și argumentare, așadar, mi-am rezervat o cameră la un hotel. Nu prea scumpă dar decentă. Trebuie să am mintea limpede, așa că mi-am închis telefonul, nu înainte de-ai da „raportul” firesc mamei referitor la călătorie, la ce am mâncat și dacă sunt bine, evident cu nelipsitele încurajări. Până să vină autobuzul am asistat la un incident foarte ciudat. Un băiat, ușor trecut de 14 ani în timp ce aștepta la fel ca mine în picioare gândindu-se la ale lui probabil, a fost lovit cu pumnul în nas de un trecător ce avea ceva mai mult peste vârsta lui. Adică băiatul stătea pur și simplu și s-a trezit cu un pumn în nas. Acesta, contrariat și furios, s-a dus după el și zicându-i: „Ce ai mă cu mine? De unde mă cunoști mă, tu mine mine? Ce ți-am făcut, cu ce ți-am greșit?”, moment în care individul care l-a lovit din senin s-a întors spre el cu intenția de conflict. Tânărul lovit  gratuit, în acea clipă a scos un spray lacrimogen și l-a activat pe fața agresorului timp de 5 secunde, moment în care individul avea profunde semne de iritare. La scurt timp, băiatul lovit a strigat din toți rărunchii: POLIȚIA! iar individul agresor și-a văzut de drum. Am urmărit scena îngrozit și am rămas fără cuvinte. Pentru că în primul rând nu a intervenit nimeni. Probabil așa e în orașele mari, nu-mi dau seama.

  Autobuzul care urma să mă ducă la hotel a sosit și după ce m-am urcat, am făcut o imagine asupra contradicției dintre ceea ce scria pe acel panou, care voia să dea turiștilor impresia că respectiva urbe este una civilizată și ceea ce tocmai văzusem. Contradicția uriașă m-a tulburat, dar trebuia să ignor cumva incidentul, ca să am mintea limpede și relaxată pentru examenul de admitere pe care aveam să-l susțin mâine. În mintea mea totuși, mă gândisem că ăsta ar fi fost un subiect interesant de prezentat într-o gazetă. Că asta intenționam să fac pe viitor, gazetărie, și nu publicitate sau comunicare și relații publice. Mi-ar plăcea să fiu un gazetar care pune la zid și trage cu gloanțe cinstite în nelegiuiri și în injustiție.
  Autobuzul se opri în prima stație și la scurt timp după plecare i-am revăzut pe cei doi, am auzit zgomotul unui deodorant, ce s-a dovedit a fi acel spray lacrimogen pe care victima din stație îl aplicase agresorului. Am făcut legătura mai târziu: Acel individ care l-a lovit în plin cu pumnul, plecase pe jos până la prima stație, unde l-a reîntâlnit pe băiat. Acesta când l-a văzut, a avut o reacție justificată dar nepermisă. Controlorul care se afla și el în autobuz, a strigat la șofer să lase ușa deschisă și să mai staționeze puțin, până iese afară tot gazul toxic, moment în care individul agresor a coborât. Băiatul a fost luat la rost de organul de control:
-Prezintă-mi și mie un act de identitate și un document de călătorie, bilet sau ce ai tu!
-Poftiți!
-A păi ăsta e handicapat, n-ai ce să-i faci!
-Domnule vă rog să mă înțelegi că în această situație eu sunt victimă, nicidecum agresor. Acel individ căruia i-am aplicat acel jet de spray m-a lovit fără ca eu să-i fi făcut nimic.
Între timp, în autobuz, lumea era contrariată. „Păi cum domnule, că ăștia-s periculoși, trebuie ținuți la distanță de noi”. Controlorul i-a replicat cu “N-ai ce să le faci domnule la ăștia, e handicapat, mi-a arătat legitimația de handicapat, că știți, are voie să circule cu ea”. Numai doi cetățeni care stăteau în fața mea spuneau:
-Da mă, da’ n-auzi că cică ăla s-a luat de el în gară degeaba!
-Aha, făcu celălalt călător.

  Eu am fost martor și n-avea cum să nu mă afecteze, dar n-am intervenit...  Băiatul a fost coborât de controlori și nu știu ce  s-a întâmplat cu el. Încercam să nu fiu afectat mai mult decât era cazul, pentru că mâine urma să susțin examenul, dar trebuie să recunosc că m-am simțit puțin vinovat.
  Geamantanul de dimensiunea unui rucsac ceva mai mare a fost coborât de mine din respectivul autobuz și la prima trecere de pietoni am zărit oameni care mai de care. Unii supărați, alții zâmbitori, alții scârbiți, alții nepăsători sau prinși de grijile lor existențiale și cotidiene. Am urcat în cameră după ce recepționera mi-a confirmat rezervarea și am început să despachetez din lucruri. M-am recompensat la sfârșit cu o țigară din pachetul în care mai rămăsese doar două. Îmi promisesem că dacă voi fi admis, mă voi lăsa. Făcusem un pact cu divinitatea și aveam degând să-l onorez. Mă gândeam la câte oportunități mi-ar oferi orașul ăsta dacă ar fi fost să fiu admis la jurnalism și asta îmi dădea o stare de fericire lăuntrică, dar și o motivație pentru a fi un student conștiincios, chiar perfecționist. Pentru că am o datorie față de oameni, vreau să urmez această carieră, nu doar pentru bani. Îmi vine în minte faptul că sunt puțin ipocrit, că am lăsat ceea ce văzusem mai devreme pe seama altor oameni. Dumnezeu știe ce s-o fi întâmplat cu băiatul ăla.

  Mănânc ceva copios și adorm. Mă trezesc peste trei ore. Revizuiesc puțin materia din care am studiat și pe care trebuie să o expun cât mai bine în examen. Adorm iar și mă trezesc la 4 dimineața. De emoție îmi sare somnul complet, cobor la bar pentru a-mi comanda un ceai, dar recepționera îmi comunică politicos că barul e închis la ora asta. Mă duc la non-stop și-mi iau două plicuri de cappuccino. Mă învârt prin cameră, îmi deschid telefonul și văd vreo 5 mesaje. Nu le citesc. Sunt mesaje de încurajare pentru examen. Nu am nevoie de încurajare, nu am nevoie de baftă, nu am nevoie de noroc. Eu mă duc acolo pe munca mea, nu merg la noroc. Sunt pregătit, și mă duc să-mi iau ce-i al meu! Unul din cele 45 de locuri scoase la concurs. Mă trezesc că e ora 7:30 și plec de la hotel. Iau un taxi până la facultate. La 8:30 se intră în sală, iar eu am ajuns prea repede. Mă plimb pe străduțele din jur, îmi iau un stimulent, o cola și un pachet de țigări de la un chioșc și privesc ceasul. Mă îndrept către facultate. Nu socializez cu nimeni și suntem anunțați că putem intra în săli. În clasă e rumoare, și prefer să stau în stare de reflecție după care în contemplație față de viitorul meu. În sală intră comisia de supraveghere, se face anunțul stereotip, după care ne sunt verificate legitimațiile de concurs și actele de identitate. Limba română o știu, să narez de asemenea, iar la argumentare nu stau deloc rău, mai ales că în liceu am participat la dezbateri în care aveam să apărăm chiar și partea cu care nu eram de acord. Termin lucrarea și ies afară din sală al treilea. Aflu că rezultatele se vor afișa peste două zile, așă că logic, mă îndrept către primul bancomat să-mi scot niște bani pentru a putea plăti șederea mea la hotelul nepretențios pentru încă două zile.

  Eu am fost de fel mai însingurat deși îmi place să socializez și provin dintr-un orășel de provincie unde ne cunoaștem în mare unul cu altul, dar fiecare își vede de treaba lui. În special babele care spionează în spatele perdelelor, ajungând să fie numite de mine și de ceilalți vecini de vârsta mea care CNN, care BBC, care Euronews. Pentru că am fost și sunt mai însigurat, am început să explorez orașul, să mă învăț cu el, să încerc să-l cunosc cât mai bine. Cu tot ce înseamnă asta: Bulevarde, obiective turistice și industriale, instituții, baruri, cinematografe și teatre, stadioane și locuri în care se țin evenimente. N-am reușit să duc lucrul ăsta la bun sfârșit așa cum mi-am propus, dar nici nu avea cum să fie altfel, din moment ce aveam doar două zile la dispoziție, timpul necesar până la care aveam să aflu rezultatul final al examenului de admitere de la facultatea de jurnalism. Orice ar fi fost, eu îmi repetam “Don’t worry, be happy” așa cum ne spunea Booby McFerry.

  Am fost admis și în euforia mea m-am dus către camera de hotel, mi-am cumpărat o sticlă de vin pe care am băut-o până la jumate combinată cu vreo 4 țigări. Nu mi-am respectat promisiunea către providență de-a mă lăsa de fumat și am părăsit hotelul 2 ore mai târziu, am luat un taxi și am ajuns la gară. Am plătit cursa, nu i-am lăsat niciun bacșiș taximetristului, pentru că nu a fost amabil cu mine când am încercat să intru o vorbă cu el. M-a salutat rece după ce i-am urat spor la bani și am intrat în clădirea gării. Toate cele patru ghișee erau aglomerate, dar mai aveam timp până la plecarea trenului, așa că nu am intrat în panică. O babă care era în spatele meu intra în mine, nu știu, credea că dacă se apropie mai mult de ghișeu își cumpără biletul mai repede. Ajunsese să se lipească de mine și m-am iritat spunându-i:
-Poftiți doamnă dacă vreți să ajungeți mai în față, poftiți înaintea mea!
-Vai, vă rog să mă scuzați...
-Vă rog, treceți înaintea mea!
Baba se băga în sufletul meu, mai avea puțin și se freca de mine. Mi-am văzut de ale mele, după 15 minute am ajuns în fața ghișeului și tocmai atunci se terminase hârtia din imprimiantă. Aveam de ales între a aștepta să schimbe rola de la imprmantă sau de-a sta la alt ghișeu. Am ales prima variantă. Între timp veneau în fața mea cetățeni care se grăbeau și voiau doar să ceară informații. Operatorul RTS de la ghișeu era nervoasă și le spunea că biroul de informații e în cealaltă parte. Mi-am ridicat în cele din urmă biletul, am așteptat trenul care avea întârziere fie din cauza infrastructurii proaste în care nu s-a mai investit, fie din cauza unui incident, nu-mi dau seama exact. Vagoanele erau ponosite, în unele părți mirosea a boschetar, în compartimentele din capăt de lângă toalete venea un iz de WC nespălat și mă gândeam că va trebui să rezist 2 ore fără să am contact cu compartimentul în care are acces doar o singură persoană. Data viitoare sigur aleg autocarul.

II

Când am ajuns acasă, părinții m-au felicitat și m-au îmbrățișat. Am stat de vorbă cu bătrânul meu tată la o cană de vin în timp ce-mi aducea elogii și mă proiecta ca pe un mare gazetar de tipul lui George Alexiu Stănișor sau ca pe cel al unui realizator de talk-show-uri de genul lui Andrei Barbu Maxim. Sigur că eu eram bine ancorat în realitate și mi-era puțin jenă să-i stric buna-dispoziție, așa că am ascultat elogiile lui și m-am prefăcut la rându-mi mulțumit de parcă aș fi ajuns deja Richard Austin Quest. Hai să fim serioși!

Noi locuiam într-un orășel de provincie dar la curte. Aveam o proprietate ușor sărită de o mie de metri pătrați în proximitatea noastră aflându-se și blocuri. În copilăria mea socializam mai mult printre copiii care stăteau la bloc. Majoritatea foștilor mei prieteni erau plecați prin toată lumea pentru a-și face un rost, că la noi în patrie nu era chip de una ca asta. Eu m-am încăpățânat să rămân aici, dar ce-i drept nici nu eram atât de copt la minte ca să văd cum e lumea și să iau o decizie sau alta. Sunt proaspăt absolvent al clasei a 12-a și   mi-am trasat un drum imaginar, plin de provocări dar și satisfacții. Părinții îmi pot oferi tot sprijnul pentru a deveni jurnalist, atât moral cât și (sau mai ales) financiar. Mama e contabilă-șef iar tata inginer constructor. Educația în familia noastră a primat și cumva m-am obișnuit cu această cutumă încă din frageda preadolescență. Nu am luat-o pe legale sau alcool, dar știi cum se zice, niciodată nu e prea târziu. Am totuși o maturitate care nu se explică, decât prin faptul că am văzut în părinții mei un exemplu de demnitate și bună credință. Am mai ținut legătura cu foștii colegi de liceu, iar doi dintre ei, Cosmin și Rareș, vor studia în aceaași urbe ca și mine, deci nu voi fi chiar singur. Asta bineînțeles, până-mi voi face noi prieteni, cunoștințe și relații. Pe Rareș îl cunosc de când eram foarte mici. Avea o minge frumoasă pusă într-o plasă și când i-am cerut-o să mă lase să o văd puțin mi-a dat cu ea în cap, spunând că e o onoare pentru capul meu să fie lovit de o asemenea nestemată de minge. Ne-am certat, eram aproape să ne luăm la bătaie, până ce mama sa a intervenit și l-a convins să ne jucăm împreună. Așa m-am împrietenit cu Rareș. Acum el a fost admis la Facultatea de Litere și deși nu citise de la cap la coadă o carte în viața lui, era un tip inteligent, amuzant și uneori dădea semne de înțelepciune precoce. Mi-a spus râzând că s-a băgat la Litere că a auzit că acolo sunt gagici mișto și poate îi iese și lui ceva din treaba asta. Nici nu pomenea că ajuns acolo avea să fie constrâns să citească de la basmele lui Ispirescu până la textele biblice.

Am rămas puțin singur în zilele ce aveau să urmeze, mi-am dat seama că de la un timp, singurătatea e un prieten de nădejde, dar a nu se confunda asta cu izolarea! Era o singurătate în care mă simțeam confortabil, care-mi dădea o pace lăuntrică și pe care n-aș fi schimbat-o în favoarea unor nopți pierdute în club. Începusem în singurătatea mea dulce să citesc filosofie orientală, chiar dacă asta nu m-ar fi ajutat la îndeplinirea scopurilor mele privind cariera jurnalistică. Sau poate mi-ar fi ajutat, orice experiență îți este folositoare la un moment-dat. Ideea e că făcusem un hobby din asta. Să înveți lucruri noi, nu poate aduce nicicând ceva rău. Îmi atrăsese atenția un filosof indian care pretindea că a atins Iluminarea la vârsta de 21 de ani – Chandra Mohan Jain...
Timpul nu a mai avut răbdare, așa că a trebuit să-mi fac bagajele și să mă pregătesc de facultate.

Am făcut alegerea corectă de data asta și am luat autocarul până la Batost, iar pe drum, nelipsitul popas m-a făcut să-mi aprind ultima țigară. La un moment-dat, fatalitate! A plecat autocarul fără mine, cu bagajele cu tot, în timp ce eu mă gândeam dacă să arunc țigara pe jos sau să caut coșul de gunoi. Dincolo de faptul că mă gândeam că sunt ghinionist în ale transportului, mi-am zis că o iau pe jos până la prima localitate, de unde voi lua un microbuz, ceva... Nu m-am panicat că-mi voi fi pierdut bagajele, nu știu de ce... aveam un sentiment ciudat-pozitiv. Am mers ce am mers, până la prima piatră de kilometraj care indica faptul că mai am de parcurs 6 kilometri până în primul orășel de unde voi putea lua un autobuz sau tren până la orașul de destinație. Mi-am făcut un calcul și mi-a ieșit că în 75-90 de minute voi ajunge. Aveam bani la mine, și mi-am zis că n-are ce să fie rău, că m-oi orienta eu cumva să ajung la gară sau la autogară, ori la vreun refugiu unde oprește vreun microbuz. Și-mi treceau tot felul de gânduri prin cap. Am mers cât am mers pe acostament, dar văzând că se îngustează și că drumul devine periculos, cu atâtea autovehicule care treceau, am sărit un șanț și am intrat pe spațiu verde, un spațiu de siguranță. Pe partea dreaptă era o cireadă de vaci, iar și acum mi se rupe sufletul când mi-l amintesc pe acel om care le păzea. I-am zis „Bună ziua, om bun!” și când am văzut chipul acestuia am observat că avea un defect al pielii care pleca de la piramida nazală, trecând de ochi și ajungea pe la mijlocul frunții. M-a salutat și el și mi-a arătat că are câteva țigări în buzunar și două brichete. Eu aveam timpul limitat și nu am dat curs invitației lui de-a-i ține companie, așa cum mi-a comunicat non-verbal intenția lui bună. El avea toată ziua la dispoziție, eu aveam doar 3 ore cel mult. Mi-am zis că e mai important să ajung la gară/autogară, decât să-mi satisfac creierul cu nicotină. Și cu strângere de inimă, l-am lăsat în urmă, gândindu-mă la ce soluții aș putea găsi pentru a-mi recupera bagajul și a ajunge până la asfințit în Batost. Mi se părea că spațiul se dilată, dar am zis că e doar o închipuire de-a mea. Din punct de vedere științific, conform fizicii, doar timpul e subiectiv și trece diferit spre deosebire de spațiu, cel puțin din câte cunosc eu.

M-am trezit dintr-o dată la intrarea în localitate și mi-am odihnit picioarele pe o bancă la umbra unui corcoduș. A venit un microbuz, am plătit șoferului, în 20 de minute am ajuns la destinație. Bateria la telefon mi-era aproape consumată, așa că a trebuit să stau la un local, să fac o mică consumație pentru a-l ruga pe vânzător să-mi pună telefonul la încărcat. În timp ce eu căutam numărul de contact al companiei de transport ca să întreb de n-au găsit un bagaj, am fost apelat de un număr nerecunoscut de către agenda telefonului și mi-au spus că micul meu geamantan se află la dispeceratul companiei în cauză. Am fost nevoit să merg pe caniculă atâta timp, eram transpirat, fie, dar mi-era rușine să urc în oarece mijloc de transport în comun. Am găsit dispeceratul și acolo erau doi cetățeni, care se plângeau de faptul că primesc reclamații de la doamne, în special de la cele mai în vârstă, că ba e prea aglomerat, ba miroase câte unu’ a transpirație, moment în care m-am simțit cu musca pe căciulă. Și după ce mi-au recunoscut numărul de telefon de pe spatele geamantanului, mi l-au predat, pentru ca apoi să merg împăcat că totul s-a terminat cu bine.

Am străbătut orașul pe jos, aproximativ 8 kilometri, cu geamantanul, am ajuns la cămin și când portarul mi-a cerut un act de identitate, fatalitate din nou! Portofelul era de negăsit, cu acte, bani, carduri, abonamente... tot. Am vrut să refac traseul, știind cât de mici sunt șansele să găsesc micul portofel în marele oraș. Să fie ghinion? Se zice că tot răul e spre bine. Auzisem de la celebrul jurnalist Cristian Traian Dumitrescu că lui nu-i place să joace în viață cu avantaj, ci cu handicap. Iar dacă acesta nu e de la sine, și-l crează. Mie poate mi l-a creeat fie nesiguranța asupra unui neînsemnat chiștoc, fie faptul că mi-am încălcat pactul cu providența că mă voi fi lăsat de fumat dacă iau examenul de admitere. Sau poate că l-am jignit pe văcarul acela de care și acum mi se rupe sufletul...

Oricum, handicapul cu care trebuia să joc presupunea o încurcătură al naibii de mare.

III

  Am refăcut traseul, firește, dar de data asta fără sentimente ciudat-pozitive. Eram cât se poate de speriat. Și când ești disperat lucrurile tind să nu fie mereu în favoarea ta. Îmi treceau gânduri fel de fel, că un portofel găsit de un om de bună-credință poate fi adus fie la biserică fie la poliție. M-am îndreptat așadar către prima instituție a poliției, ofițerul de serviciu m-a întrebat numele și care e problema și după ce i-am zis scurt: Mi-am pierdut portofelul, a închis geamul, a dat el un telefon și mi-a spus:
-S-a găsit un portofel cu actele pe numele dumneavoastră, urmează să fiți identificat și să dați o scurtă declarație. Un băiat la vreo 14 ani l-a găsit și l-a predat.

  Pe vremuri așa ceva era de neconceput, acum de când media prezintă tot mai multe cazuri cu astfel de evenimente, începe ușor să se schimbe mentalitatea și în rândurile noastre. Nu mă mai interesau așa tare circumstanțele în care a fost și de cine găsit: atât am apucat să-i spun ofițerului: Dumnezeu există! La care acesta cu profesionalism schimbând subiectul mi-a spus ceva la mintea cocoșului:
-Dacă ați fi pierdut doar bani, era imposibil să-i mai fi recuperat, așa... actele...

  În timp ce am refăzut traseul după ce am plecat de la poliție, m-am gândit pentru o secundă ca binefăcătorul meu să fi fost acel băiat care și-a luat un pumn în plină figură total gratuit. Era doar o speculație.  Și ca element interesant, am văzut ceva ce mi-a atras atenția: Niște cutii negre, la nivelul solului, mici de vreo 20 de centimetri care cereau în mod imperativ să nu fie atinse de parcă ar fi explodat ceva, dar era mai mult de atât... Erau niște nume acolo, și era un fel de corespondență, prin care... nu  reușesc să-mi dau seama ce era cu acele cutii în formă de felinar mortuar, dar mi s-au părut interesante. Și chiar dacă am lăsat baltă ideea asta pe moment, m-a zgândărit un timp. Și împins de curiozitate, bazat și cu picioarele pe pământ și capul bine ancorat în realitate, m-am dus să fac o investigație. Poate e mult spus, dar când am ajuns la fața locului, am dat de o echipă de muncitori constructori care începuse să escaveze locul, lucru ce a creat frustrare și dezamăgire, dar totodată uimire și suspiciune.

  Pentru că s-au rezolvat toate și cu bagajul și cu portofelul, am fost complet și-mi amintesc replica lui Tyler Durden din filmul lui Fincher: Eu zic nu fi complet! Eu zic, hai să evoluăm! Și de ce eram complet? Pentru că reușisem să refac niște pagube, care atunci când ele nu existau, nu mă consideram complet. Tot timpul m-am simțit așa, și cred că asta simte fiecare om. Vrea mai mult. Nu știu dacă e neapărat bine, se spune că a fi incomplet duce la progres și dezvoltare, dar totodată te face nefericit. Seneca spunea foarte frumos: Dă-i unui om când se naște scutece și lapte, și nu-i va mai fi de-ajuns lumea întreagă. Referitor la acea exclamație făcută de mine la poliție, o exclamație de bucurie, că Dumnezeu există, toți tindem să îl pupăm când ne merge bine. Sau când ne merge rău să-I cerem ceva. Dar  dintr-o dorință lăuntrică, nu-i mulțumim așa din când în când. Că ce avem ar trebui să ne mulțumească deși poate fi clișeu sau nu. E un lucru adevărat și asta primează în fața altor detalii. Deși mă așteptam să joc cu dezavantaj, providența, soarta, habar n-am cine, a fost de partea mea.

  Când am ajuns la cămin, am despachetat, dar nu aveam multe lucruri la mine, îmi adusesem doar strictul necesar. Acolo am întâlnit 3 colegi cu care m-am împrietenit dar superficial. Când am stat la o bere am văzut că nu avem prea multe lucruri în comun, și la un moment-dat, unul din ei m-a enervat cu o glumă cu care fără să-și dea seama probabil m-a atins la o coardă sensibilă. Că eram un întreținut, și că făceam parte dintr-o familie cu stare, care m-ar fi ajutat să supraviețuiesc într-un oraș universitar, cu toate cheltuielile ce ține de terminarea unei facultăți a cărei absolvire nu-mi dădea nicio certitudine că voi lucra în domeniu și că nu voi presta ceva munci necalificate la McDonald’s. M-am gândit să ies din zona de confort, părinților le dădeam raportul mai rar, și mă gândeam să am un job part-time în paralel cu studiile, pentru că asta m-ar fi motivat să-mi iau mai în serios latura educațională, vâzând cum e să muncești la munca de jos pe salariul minim. Am decis să întrerup finanțarea părinților. Oricum, pe colegii de cameră i-am lăsat deoparte, și am rezolvat la administrația căminului să mă mut într-o cameră cu un singur pat. Să pot sta singur. Deși nu eram solitar de fel, în copilărie m-am jucat și am socializat foarte mult, simțeam că se instalează o maturitate precoce ale cărei motive nu le înțelegeam. Și uite așa a început demersul meu în a-mi căuta de muncă într-o societate care nu apreciază prea mult resursa umană, cu standarde morale joase, unde banul făcut necinstit e cheltuit la cârciumi unde lăutarii cântă la masa unuia sau a altuia.

  Mi-am făcut CV, dar nu aveam ce trece în el. Și n-am înțeles-o pe asta, de ce se citește si vi, când numele documentului e de origine latină. Dar lăsând aspectele de ordin formal de-o parte și alte chițibușuri, am început să împart în stânga și-n dreapta cereri de angajare. Facultatea mă enerva, așa că preferam să merg cât mai rar pe acolo și doar la ce-i esențial sau obligatoriu, dar uneori nici atunci. Îmi vedeam de viața mea independentă parțial și începeam să-mi bag nasul în diverse chestii, să cercetez pe cont propriu anumite cazuri sau situații injuste găsite uneori în presa locală, în timp ce îmi căutam de muncă trimițând CV-uri. La un moment-dat pornisem o disuție online, și un antrepenor m-a întrebat „Ce știi să faci?” Păi... ce-am învățat în școală. Rezolvarea ecuațiilor de gradul 2, progresiile aritmetice și geometrice, explicarea celor două planuri de existență din Luceafărul lui Eminescu și controversa întâlnirii de la Yalta, care conform manualului de la editura Sigma e un mit. Firește că nu i-am spus asta bivolului, am lăsat-o tăcută, dar ce te așteptai să știu să fac la 19 ani, când am absolvit un liceu teoretic? Am reușit în cele din urmă să-mi găsesc un loc de muncă cu jumătate de normă la un magazin alimentar, aranjând marfa pe rafturi. Viitorul era promițător.