"Sfînta Scriptură spune că dacă ai cât de cât credință în sufletul tău, măcar cât bobul de mazăre și poruncești muntelui: "ridică-te și aruncă-te în mare", așa o să se întâmple, negreșit. Dacă eu sunt un necredincios, iar dumneata atît de credincios, încît mă blestemi mereu, încearcă numai de poruncește muntelui să se urnească din loc și să se arunce nu în mare (fiindcă ar fi prea departe), dar uite, măcar în scursura asta clocită din spatele grădinii noastre, și ai să vezi că nici nu se va clinti măcar, oricât ți-ai sparge dumneata pieptul poruncindu-i. Și asta înseamnă că nici dumneata nu ai destulă credință, Grigori Vasilievici, și că știi numai să-i ocărăști pe alții cum îți vine la gură. Și apoi trebuie să ne gândim că, în zilele noastre nu numai dumneata, dar nimeni pe lume, începînd cu cele mai simandicoase persoane și sfîrșind cu cel mai pîrlit mujic, nu poate să urnească muntele din loc și să-l prăvălească în mare, în afară poate de un singur om de pe fața pămîntului, sau cel mult doi, care-și caută mîntuirea sufletului prin ce știe ce pustietăți din țara Eghipetului, unde li s-a pierdut urma; Dacă este așa, înseamnă că toți ceilalți sunt niște necredincioși, și atunci te întreb: crezi dumneata oare, că pe toți aceștia, cîți or fi pe lume, adică întreaga omenire, în afară de cei doi pustnici, Dumnezeu o să-i afurisească, și în marea lui îndurare, pe care i-o cunoaștem cu toții, n-o să ierte chiar pe nimeni dintre ei? Dimpotrivă, eu, în sinea mea, chiar dacă mi s-a clătinat credința, nădăjduiesc totuși, c-o să capăt iertare, spălându-mi păcatul în lacrimi de pocăință.
[...]
- Află că nimeni din noi nu crede, pentru că sîntem cu toții niște oameni superficiali, și apoi nici nu avem timp, și nu avem timp în primul rând pentru că sîntem prea ocupați, în al doilea rînd pentru că Dumnezeu nu ne-a lăsat destul răgaz: A făcut ziua numai de 24 de ore, așa că nu avem nici când să dormim cît am vrea, darămite să ne pocăim! Și tu te-ai lepădat de credință față de călăii tăi tocmai cînd ar fi trebuit să te gîndești mai presus de toate la credința ta și cînd a trebuit să dovedești cît ești de credincios! E sau nu așa măi băiete?
- O fi și așa, dar judecă și dumneata, Grigori Vasilievici, dacă nu cumva tocmai asta îmi ușurează păcatul. Căci dacă aș crede în adevărul acestor cuvinte, dacă aș crede așa cum ar trebui să cred, atunci ar fi un mare păcat să nu înfrunt orice chinuri pentru credința pe care o am și să trec la legea spurcată a mahomedanilor. Atunci însă n-aș mai ajunge să înfrunt nici un fel de chinuri, pentru că ar fi de ajuns să-i strig muntelui: "Ridică-te și zdrobește pe călăii mei, și el s-ar urni din loc și i-ar strivi ca pe niște gîndaci, iar eu aș pleca mai departe, înălțînd cîntări" de slavă Domnului-Dumnezeu. Dar dacă eu în clipa aceea aș încerca tot și i-aș striga din răsputeri muntelui: "strivește-i pe călăii mei", și el nici nu s-ar clinti din loc, atunci, spune și dumneata, n-aș pune la îndoială credința mea într-o clipă atât de cumplită, când aș simți răcorile morții? Și așa tot știu că nu sînt chiar întru totul vrednic să intru în împărăția cerurilor (căci muntele nu s-a urnit la porunca mea, și deci credința mea înseamnă că nu are nici o trecere acolo sus și nici nu mă așteaptă cine știe ce răsplată în ceruri), pentru ce atunci, pe lângă toate celelalte, m-aș lăsa jupuit de piele, fără să mă aleg cu niciun folos? Căci oricum, chiar dacă aș fi jupuit de piele pînă la jumătatea spinării, muntele nu s-ar clinti la porunca sau la țipetele mele. Într-o clipă atât de înfricoșată, nu numai că te cuprind îndoielile, dar îți pierzi de bună seamă și mințile, încât, nu mai ai nici cumpătul să judeci. Și atunci, nu văd de ce ar fi atât de cumplit păcatul dacă, încetînd să mai caut vreun folos sau vreo răsplată, mi-aș păstra măcar pielea întreagă. De aceea mă bizui pe îndurarea Celui-de-Sus și trag nădejde c-am să fiu iertat."
-Frații Karamazov, Feodor M. Dostoievski, Editura UNIVERS; Traducere de Ovidiu Constantinescu și Izabella Dumbravă, Bucureși 1982
Pornind de la acest text din romanul Frații Karamazov, propun să dezbatem utilitatea sau necesitatea credinței. Dacă într-adevăr este o virtute, sau...
În ortodoxie, mutarea munților e metaforică (...?) și înseamnă trecerea oricăror obstacole și biruirea lor prin credință. Dar dacă la ceas de cumpănă tu nădăjduiești că vei fi salvat, iar Dumnezeu nu-ți dă ascultare, atunci nu e firesc să ți se clatine virtutea? Poate Dumnezeu nu te place, poate te urăște, poate nu-i pasă, (poate suferă alături de tine...?)
Dincolo de faptul că Smerdeakov a comis păcatul suprem (?) prin suicid, neavând posibilitatea să se pocăiască, argumentul lui privind credința mi se pare, valid și solid. La prima vedere. Totodată, cred că acesta a ales ca formă de exprimare a pocăinței suicidul, care poate fi considerat la un moment-dat o formă de jertfă. Nu e cazul aici, pentru că personajul a făcut-o pentru a fugi de responsabilitatea care i-ar fi adus consecințe nefaste ca urmare a uciderii tatălui său.
Pe de altă parte, profesorul Valery Legasov, care a dat în vileag neregulile care au dus la catastrofa de la Cernobîl pentru o valoare fundamentală - adevărul s-a sinucis. Avea dreptul să o facă? Nu am cunoștințe solide în domeniul religiei ortodoxe, de aceea, las deschisă comunicarea și dialogul, și-i provoc pe cei care înțeleg mai bine mine decât mine, să argumenteze următoarele aspecte: de ce uneori, muntele problemelor nu se clintește din fața celui care are credință și care copleșit de încercări, mizerie și suferință se leapădă de ea?
De ce suicidul e păcatul suprem, mai grav decât însăși uciderea? Dacă o faci ca o jertfă și nu din egoism, mai poate fi numit păcat? Iar dacă da, poate fi el fi iertat?
Pornesc acest dialog, și sunt curios în ce direcție duce. E foarte posibil să nu fi înțeles exact mesajul lui Dostoievski, deși l-am analizat cam un an, și m-a zgândărit de multe ori. E foarte posibil să nu fi pus corect problema, dar de undeva trebuia să se plece...
[...]
- Află că nimeni din noi nu crede, pentru că sîntem cu toții niște oameni superficiali, și apoi nici nu avem timp, și nu avem timp în primul rând pentru că sîntem prea ocupați, în al doilea rînd pentru că Dumnezeu nu ne-a lăsat destul răgaz: A făcut ziua numai de 24 de ore, așa că nu avem nici când să dormim cît am vrea, darămite să ne pocăim! Și tu te-ai lepădat de credință față de călăii tăi tocmai cînd ar fi trebuit să te gîndești mai presus de toate la credința ta și cînd a trebuit să dovedești cît ești de credincios! E sau nu așa măi băiete?
- O fi și așa, dar judecă și dumneata, Grigori Vasilievici, dacă nu cumva tocmai asta îmi ușurează păcatul. Căci dacă aș crede în adevărul acestor cuvinte, dacă aș crede așa cum ar trebui să cred, atunci ar fi un mare păcat să nu înfrunt orice chinuri pentru credința pe care o am și să trec la legea spurcată a mahomedanilor. Atunci însă n-aș mai ajunge să înfrunt nici un fel de chinuri, pentru că ar fi de ajuns să-i strig muntelui: "Ridică-te și zdrobește pe călăii mei, și el s-ar urni din loc și i-ar strivi ca pe niște gîndaci, iar eu aș pleca mai departe, înălțînd cîntări" de slavă Domnului-Dumnezeu. Dar dacă eu în clipa aceea aș încerca tot și i-aș striga din răsputeri muntelui: "strivește-i pe călăii mei", și el nici nu s-ar clinti din loc, atunci, spune și dumneata, n-aș pune la îndoială credința mea într-o clipă atât de cumplită, când aș simți răcorile morții? Și așa tot știu că nu sînt chiar întru totul vrednic să intru în împărăția cerurilor (căci muntele nu s-a urnit la porunca mea, și deci credința mea înseamnă că nu are nici o trecere acolo sus și nici nu mă așteaptă cine știe ce răsplată în ceruri), pentru ce atunci, pe lângă toate celelalte, m-aș lăsa jupuit de piele, fără să mă aleg cu niciun folos? Căci oricum, chiar dacă aș fi jupuit de piele pînă la jumătatea spinării, muntele nu s-ar clinti la porunca sau la țipetele mele. Într-o clipă atât de înfricoșată, nu numai că te cuprind îndoielile, dar îți pierzi de bună seamă și mințile, încât, nu mai ai nici cumpătul să judeci. Și atunci, nu văd de ce ar fi atât de cumplit păcatul dacă, încetînd să mai caut vreun folos sau vreo răsplată, mi-aș păstra măcar pielea întreagă. De aceea mă bizui pe îndurarea Celui-de-Sus și trag nădejde c-am să fiu iertat."
-Frații Karamazov, Feodor M. Dostoievski, Editura UNIVERS; Traducere de Ovidiu Constantinescu și Izabella Dumbravă, Bucureși 1982
Pornind de la acest text din romanul Frații Karamazov, propun să dezbatem utilitatea sau necesitatea credinței. Dacă într-adevăr este o virtute, sau...
În ortodoxie, mutarea munților e metaforică (...?) și înseamnă trecerea oricăror obstacole și biruirea lor prin credință. Dar dacă la ceas de cumpănă tu nădăjduiești că vei fi salvat, iar Dumnezeu nu-ți dă ascultare, atunci nu e firesc să ți se clatine virtutea? Poate Dumnezeu nu te place, poate te urăște, poate nu-i pasă, (poate suferă alături de tine...?)
Dincolo de faptul că Smerdeakov a comis păcatul suprem (?) prin suicid, neavând posibilitatea să se pocăiască, argumentul lui privind credința mi se pare, valid și solid. La prima vedere. Totodată, cred că acesta a ales ca formă de exprimare a pocăinței suicidul, care poate fi considerat la un moment-dat o formă de jertfă. Nu e cazul aici, pentru că personajul a făcut-o pentru a fugi de responsabilitatea care i-ar fi adus consecințe nefaste ca urmare a uciderii tatălui său.
Pe de altă parte, profesorul Valery Legasov, care a dat în vileag neregulile care au dus la catastrofa de la Cernobîl pentru o valoare fundamentală - adevărul s-a sinucis. Avea dreptul să o facă? Nu am cunoștințe solide în domeniul religiei ortodoxe, de aceea, las deschisă comunicarea și dialogul, și-i provoc pe cei care înțeleg mai bine mine decât mine, să argumenteze următoarele aspecte: de ce uneori, muntele problemelor nu se clintește din fața celui care are credință și care copleșit de încercări, mizerie și suferință se leapădă de ea?
De ce suicidul e păcatul suprem, mai grav decât însăși uciderea? Dacă o faci ca o jertfă și nu din egoism, mai poate fi numit păcat? Iar dacă da, poate fi el fi iertat?
Pornesc acest dialog, și sunt curios în ce direcție duce. E foarte posibil să nu fi înțeles exact mesajul lui Dostoievski, deși l-am analizat cam un an, și m-a zgândărit de multe ori. E foarte posibil să nu fi pus corect problema, dar de undeva trebuia să se plece...