Argumentul lui Smerdeakov împotriva credinței și suicidul ca păcat suprem

"Sfînta Scriptură spune că dacă ai cât de cât credință în sufletul tău, măcar cât bobul de mazăre și poruncești muntelui: "ridică-te și aruncă-te în mare", așa o să se întâmple, negreșit. Dacă eu sunt un necredincios, iar dumneata atît de credincios, încît mă blestemi mereu, încearcă numai de poruncește muntelui să se urnească din loc și să se arunce nu în mare (fiindcă ar fi prea departe), dar uite, măcar în scursura asta clocită din spatele grădinii noastre, și ai să vezi că nici nu se va clinti măcar, oricât ți-ai sparge dumneata pieptul poruncindu-i. Și asta înseamnă că nici dumneata nu ai destulă credință, Grigori Vasilievici, și că știi numai să-i ocărăști pe alții cum îți vine la gură. Și apoi trebuie să ne gândim că, în zilele noastre nu numai dumneata, dar nimeni pe lume, începînd cu cele mai simandicoase persoane și sfîrșind cu cel mai pîrlit mujic, nu poate să urnească muntele din loc și să-l prăvălească în mare, în afară poate de un singur om de pe fața pămîntului, sau cel mult doi, care-și caută mîntuirea sufletului prin ce știe ce pustietăți din țara Eghipetului, unde li s-a pierdut urma; Dacă este așa, înseamnă că toți ceilalți sunt niște necredincioși, și atunci te întreb: crezi dumneata oare, că pe toți aceștia, cîți or fi pe lume, adică întreaga omenire, în afară de cei doi pustnici, Dumnezeu o să-i afurisească, și în marea lui îndurare, pe care i-o cunoaștem cu toții, n-o să ierte chiar pe nimeni dintre ei? Dimpotrivă, eu, în sinea mea, chiar dacă mi s-a clătinat credința, nădăjduiesc totuși, c-o să capăt iertare, spălându-mi păcatul în lacrimi de pocăință.

[...]

- Află că nimeni din noi nu crede, pentru că sîntem cu toții niște oameni superficiali, și apoi nici nu avem timp, și nu avem timp în primul rând pentru că sîntem prea ocupați, în al doilea rînd pentru că Dumnezeu nu ne-a lăsat destul răgaz: A făcut ziua numai de 24 de ore, așa că nu avem nici când să dormim cît am vrea, darămite să ne pocăim! Și tu te-ai lepădat de credință față de călăii tăi tocmai cînd ar fi trebuit să te gîndești mai presus de toate la credința ta și cînd a trebuit să dovedești cît ești de credincios! E sau nu așa măi băiete?
- O fi și așa, dar judecă și dumneata, Grigori Vasilievici, dacă nu cumva tocmai asta îmi ușurează păcatul. Căci dacă aș crede în adevărul acestor cuvinte, dacă aș crede așa cum ar trebui să cred, atunci ar fi un mare păcat să nu înfrunt orice chinuri pentru credința pe care o am și să trec la legea spurcată a mahomedanilor. Atunci însă n-aș mai ajunge să înfrunt nici un fel de chinuri, pentru că ar fi de ajuns să-i strig muntelui: "Ridică-te și zdrobește pe călăii mei, și el s-ar urni din loc și i-ar strivi ca pe niște gîndaci, iar eu aș pleca mai departe, înălțînd cîntări" de slavă Domnului-Dumnezeu. Dar dacă eu în clipa aceea aș încerca tot și i-aș striga din răsputeri muntelui: "strivește-i pe călăii mei", și el nici nu s-ar clinti din loc, atunci, spune și dumneata, n-aș pune la îndoială credința mea într-o clipă atât de cumplită, când aș simți răcorile morții? Și așa tot știu că nu sînt chiar întru totul vrednic să intru în împărăția cerurilor (căci muntele nu s-a urnit la porunca mea, și deci credința mea înseamnă că nu are nici o trecere acolo sus și nici nu mă așteaptă cine știe ce răsplată în ceruri), pentru ce atunci, pe lângă toate celelalte, m-aș lăsa jupuit de piele, fără să mă aleg cu niciun folos? Căci oricum, chiar dacă aș fi jupuit de piele pînă la jumătatea spinării, muntele nu s-ar clinti la porunca sau la țipetele mele. Într-o clipă atât de înfricoșată, nu numai că te cuprind îndoielile, dar îți pierzi de bună seamă și mințile, încât, nu mai ai nici cumpătul să judeci. Și atunci, nu văd de ce ar fi atât de cumplit păcatul dacă, încetînd să mai caut vreun folos sau vreo răsplată, mi-aș păstra măcar pielea întreagă. De aceea mă bizui pe îndurarea Celui-de-Sus și trag nădejde c-am să fiu iertat."

-Frații Karamazov, Feodor M. Dostoievski,  Editura UNIVERS; Traducere de Ovidiu Constantinescu și Izabella Dumbravă, Bucureși 1982

Pornind de la acest text din romanul Frații Karamazov, propun să dezbatem utilitatea sau necesitatea credinței. Dacă într-adevăr este o virtute, sau...

În ortodoxie, mutarea munților e metaforică (...?) și înseamnă trecerea oricăror obstacole și biruirea lor prin credință. Dar dacă la ceas de cumpănă tu nădăjduiești că vei fi salvat, iar Dumnezeu nu-ți dă ascultare, atunci nu e firesc să ți se clatine virtutea? Poate Dumnezeu nu te place, poate te urăște, poate nu-i pasă, (poate suferă alături de tine...?)

Dincolo de faptul că Smerdeakov a comis păcatul suprem (?) prin suicid, neavând posibilitatea să se pocăiască, argumentul lui privind credința mi se pare, valid și solid. La prima vedere. Totodată, cred că acesta a ales ca formă de exprimare a pocăinței suicidul, care poate fi considerat la un moment-dat o formă de jertfă. Nu e cazul aici, pentru că personajul a făcut-o pentru a fugi de responsabilitatea care i-ar fi adus consecințe nefaste ca urmare a uciderii tatălui său.

Pe de altă parte, profesorul Valery Legasov, care a dat în vileag neregulile care au dus la catastrofa de la Cernobîl pentru o valoare fundamentală - adevărul s-a sinucis. Avea dreptul să o facă? Nu am cunoștințe solide în domeniul religiei ortodoxe, de aceea, las deschisă comunicarea și dialogul, și-i provoc pe cei care înțeleg mai bine mine decât mine, să argumenteze următoarele aspecte: de ce uneori, muntele problemelor nu se clintește din fața celui care are credință și care copleșit de încercări, mizerie și suferință se leapădă de ea?

De ce suicidul e păcatul suprem, mai grav decât însăși uciderea? Dacă o faci ca o jertfă și nu din egoism, mai poate fi numit păcat? Iar dacă da, poate fi el fi iertat?

Pornesc acest dialog, și sunt curios în ce direcție duce. E foarte posibil să nu fi înțeles exact mesajul lui Dostoievski, deși l-am analizat cam un an, și m-a zgândărit de multe ori. E foarte posibil să nu fi pus corect problema, dar de undeva trebuia să se plece...

citadin a scris: Dacă credința este într-adevăr o virtute... ??  

In teologie DA, este una dintre cele patru virtuti, din care tu ai amintit frecvent doar trei: "Credinta, Speranta, Caritate, Dragoste"

citadin a scris: În ortodoxie, mutarea munților e metaforică (...?) și înseamnă trecerea oricăror obstacole și biruirea lor prin credință. Dar dacă la ceas de cumpănă tu nădăjduiești că vei fi salvat, iar Dumnezeu nu-ți dă ascultare, atunci nu e firesc să ți se clatine virtutea? Poate Dumnezeu nu te place, poate te urăște, poate nu-i pasă, (poate suferă alături de tine...?)

Sau poate are motivele sale. Caile Domnului sunt incurcate si nu intotdeauna usor de inteles. Am sa iti relatez in cele ce urmeaza o pilda Zen si o intamplare personala recenta...

1. Se facea ca doi vecini se certau aprig pe roadele unui mar. Pomul era crescut la gardul dintre cele doua proprietati, pe teritoriul unuia, dar crecile sale se rasfrangeau peste hotar pe pamantul celuilalt. Fiecare credea ca rodul i se cuvine si pentru ca prin preajma trecea un mare maestru Zen, acesta a fost chemat sa medieze cazul. Mai intai inteleptul a intrebat pe cei doi daca vor ca judecata sa se faca dupa legea lui Dumnezeu, sau dupa legea oamenilor ?... Dupa legea lui Dumnezeu, au raspuns petentii intr-un glas..!!

Apoi maestrul Zen a facut o gramada din toate merele intr-o parte, pentru primul vecin, iar dincolo a lasat un singur mar pentru al doilea ... si apoi a plecat in drumul sau multumit de incercarea reusita..

2. Aveam programare la service sa imi montez  un carlig de remorca. Masina mea e putin mai complicata, asa ca si operatiunile necesare  sunt deosebite (demontat bara, stopuri, toba.. etc.). Cand am aflat ca trebuia sa ma prezint Marti 13.(08.2019), m-am ingrijorat intrucat sunt profund superstitios si am facut chiar o rugaciune ca sa alung piaza-rea, la o biserica ce mi s-a ivit in cale... Dumnezeu mi-a dat semn ca va fi bine, caci iata, cineva necunoscut mi-a zambit fara motiv (insusi aparitia bisericii in drumul meu era un semn, intrucat ma rog rar)

La atelier, dupa doua ore de asteptare si de umilinti (o persoana cu aceiasi problema mi-a luat-o prin fata fara rusine) s-au uitat doar in treacat la masina si mi-au spus ca ei nu au cum sa ma ajute. S-ar putea sa para banal, insa fusesem programat fix pentru interventia asta si aveam un intreg proiect cu carligul in chestiune ... unul important.. In clipele alea totul s-a naruit in secunde... am avut de pierdut.

Peste cateva zile, la o alta unitate am fost primit respectos si mi-au rezolvat problema in cele mai bune conditii... insa mai inainte a trebuit sa ma intorc la jegosii aia, caci ramasese la ei o cutie cu un releu pentru instalatia electrica.. Am fost socat sa recunosc in fata rampei principale epava contorsionata a masini ce imi sarise inainte la coada... Carligul ei nou nout stralucea acum tantos in mormanul de fiare..

Asa ca mi-am zis inca o data ca Dumnezeu ma iubeste.. Ca in Marti 13.(08.2019) era de fapt randul meu, fiinda intentionam sa fac o modificare autoturismului intr-o zi nefasta. Daca as fi reusit, ar fi trebuit sa iau platforma in aceiasi dupa-masa si pe drum.... cine stie... cum n-am mai condus remorci... cine stie ?? Nenorocitul acela insa a sarit peste ordine si asta pentru ca in prealabil eu ma rugasem sa fiu ferit de  ghinionul ce imi era rezervat acelei zile... Am multumit atunci si multumesc si acum... si nimeni nu ma poate convinge ca nu a existat o interactiune intre evenimente (sunt un om rational, fara prejudecati si de doua ori inginer; nu pot judeca decat pe criterii precise, palpabile, masurabile, iar daca ai vedea statisticile intamplarilor nasoale de care am avut parte in zile de marti si vineri 13, mi-ai da si tu dreptate)

*****

citadin a scris:Dincolo de faptul că Smerdeakov a comis păcatul suprem (?) prin suicid, neavând posibilitatea să se pocăiască, argumentul lui privind credința mi se pare, valid și solid. La prima vedere. Totodată, cred că acesta a ales ca formă de exprimare a pocăinței suicidul, care poate fi considerat la un moment-dat o formă de jertfă.

Nu stiu care ar putea fi pacatul suprem. Habar n-am de vreo ierarhie, desi ortodoxia detine canoane destul de precise. Oricum in opinia mea, biserica si dogma sunt chestiuni care au putine in comun cu credinta. Au avut un trecut comun, insa au evoluat pe carari diferite..

Pe de alta parte o izbavire prin moarte, prin provocarea propriei morti, suna a un non-sens. Adica sa iti pui capat zilelor prin anularea existentei imi pare mai degraba o ofensa adusa divinitatii decat o jertfa in onoarea sa.

Eu zic ca aici ar trebui sa vedem doar viziunea personala a lui Dostoievski despre nihilism (de care ne mai povesteste in Demonii, dar si in Crima si Pedeapsa") Vorbim la el de un sens dual al termenului. In primul rand, credința ca morala si ideile tradiționale nu au nicio valoare; In al doilea rând, supozitia ca instituțiile sociale și politice ale societății sunt atât de corupte incat ar trebui distruse. Este o speculatie la observatii pe care Nietzsche le abordeaza mult mai putin fictiv si cu certitudine mult mai convingator.

Nihilismul în Rusia a devenit repede apreciat ca un concept revoluționar, "creând o atmosferă de război cultural între cei care au respectat modurile nihiliste și cele care nu au făcut-o".

citadin a scris:E foarte posibil să nu fi înțeles exact mesajul lui Dostoievski, deși l-am analizat cam un an, și m-a zgândărit de multe ori. E foarte posibil să nu fi pus corect problema, dar de undeva trebuia să se plece...

Atunci Dostoievski a reusit sa iti comunice exact mesajul sau. El nu proclama nimic, ci doar te forteaza sa gandesti... concluziile nu sunt importante. Analizele si introspectiile... doar ele... la Dostoievski ...

Utilitatea credintei este evidenta cred pentru oricine. O urla in gura mare intreaga istorie. Un om care are credinta e net superior seamanului sau necredincios (vorba unui cetatean de pe aici: si ateul e la randul lui un credincios, in necredinta sa). Acum daca vorbim de credinta in Dumnezeu, asta e altceva.

Supunanduse unei instante superioare omul e mult mai responsabil si mai cumpatat.

„Credinţa într-un Dumnezeu, Dumnezeul cel Unul, Viu şi Adevărat este credinţa celui umil şi înţelept. Nu este credinţa celui mândru, a cărui mândrie îl face nesocotit. Aceasta deoarece el se zeifică pe el însuşi sau o altă creatură de-a Creatorului şi nicidecum pe Creator.

Cu cât omul este mai umil, cu atât el este mai înţelept. Cu cât el este mai arogant, cu atât e el mai nerod. Dumnezeu dă discernământ celui umil pentru ca acesta să ştie şi să înţeleagă, dar El se opune celui mândru. Cu cât cel umil trăieşte mai mult în pace cu Dumnezeu, cu atât Dumnezeu îl înzestrează cu discernământ. Şi discernământul este lumina ce duce la Dumnezeul cel Unul, Viu şi Adevărat. Binecuvântaţi sunt cei ce au discernământul de a vedea vremelnicia lumii şi nimicnicia omului. Binecuvântaţi sunt cei ce se simt mici şi neînsemnaţi pentru că Dumnezeu îi va ridica la cunoaşterea supremă, la cunoaşterea existenţei şi măreţiei Dumnezeului celui Preaînalt.

*****

citadin a scris:Dincolo de faptul că Smerdeakov a comis păcatul suprem (?) prin suicid, neavând posibilitatea să se pocăiască, argumentul lui privind credința mi se pare, valid și solid. La prima vedere. Totodată, cred că acesta a ales ca formă de exprimare a pocăinței suicidul, care poate fi considerat la un moment-dat o formă de jertfă.

The dude a scris:Nu stiu care ar putea fi pacatul suprem. Habar n-am de vreo ierarhie, desi ortodoxia detine canoane destul de precise. Oricum in opinia mea, biserica si dogma sunt chestiuni care au putine in comun cu credinta. Au avut un trecut comun, insa au evoluat pe carari diferite..

Pe de alta parte o izbavire prin moarte, prin provocarea propriei morti, suna a un non-sens. Adica sa iti pui capat zilelor prin anularea existentei imi pare mai degraba o ofensa adusa divinitatii decat o jertfa in onoarea sa.
Eu zic ca aici ar trebui sa vedem doar viziunea personala a lui Dostoievski despre nihilism (de care ne mai povesteste in Demonii, dar si in Crima si Pedeapsa") Vorbim la el de un sens dual al termenului. In primul rand, credința ca morala si ideile tradiționale nu au nicio valoare; In al doilea rând, supozitia ca instituțiile sociale și politice ale societății sunt atât de corupte incat ar trebui distruse. Este o speculatie la observatii pe care Nietzsche le abordeaza mult mai putin fictiv si cu certitudine mult mai convingator.

Nihilismul în Rusia a devenit repede apreciat ca un concept revoluționar, "creând o atmosferă de război cultural între cei care au respectat modurile nihiliste și cele care nu au făcut-o".

citadin a scris:E foarte posibil să nu fi înțeles exact mesajul lui Dostoievski, deși l-am analizat cam un an, și m-a zgândărit de multe ori. E foarte posibil să nu fi pus corect problema, dar de undeva trebuia să se plece...

The Dude a scris:Atunci Dostoievski a reusit sa iti comunice exact mesajul sau. El nu proclama nimic, ci doar te forteaza sa gandesti... concluziile nu sunt importante. Analizele si introspectiile... doar ele... la Dostoievski ...

citadin a scris: În ortodoxie, mutarea munților e metaforică (...?) și înseamnă trecerea oricăror obstacole și biruirea lor prin credință. Dar dacă la ceas de cumpănă tu nădăjduiești că vei fi salvat, iar Dumnezeu nu-ți dă ascultare, atunci nu e firesc să ți se clatine virtutea? Poate Dumnezeu nu te place, poate te urăște, poate nu-i pasă, (poate suferă alături de tine...?)

The Dude a scris:Sau poate are motivele sale. Caile Domnului sunt incurcate si nu intotdeauna usor de inteles. Am sa iti relatez in cele ce urmeaza o pilda Zen si o intamplare personala recenta...

[...]

... sunt profund superstitios si am facut chiar o rugaciune ca sa alung piaza-rea, la o biserica ce mi s-a ivit in cale... Dumnezeu mi-a dat semn ca va fi bine, caci iata, cineva necunoscut mi-a zambit fara motiv (insusi aparitia bisericii in drumul meu era un semn, intrucat ma rog rar)


Asa ca mi-am zis inca o data ca Dumnezeu ma iubeste.. Ca in Marti 13.(08.2019) era de fapt randul meu, fiinda intentionam sa fac o modificare autoturismului intr-o zi nefasta. Daca as fi reusit, ar fi trebuit sa iau platforma in aceiasi dupa-masa si pe drum.... cine stie... cum n-am mai condus remorci... cine stie ?? Nenorocitul acela insa a sarit peste ordine si asta pentru ca in prealabil eu ma rugasem sa fiu ferit de  ghinionul ce imi era rezervat acelei zile... Am multumit atunci si multumesc si acum... si nimeni nu ma poate convinge ca nu a existat o interactiune intre evenimente (sunt un om rational, fara prejudecati si de doua ori inginer; nu pot judeca decat pe criterii precise, palpabile, masurabile, iar daca ai vedea statisticile intamplarilor nasoale de care am avut parte in zile de marti si vineri 13, mi-ai da si tu dreptate)

Nu vreau să comentez despre superstiții decât atât cât e necesar... Mi s-a revelat, să zicem printr-un vis, că superstițiile sunt idioate. Nu cred în ele,
e strict opinia mea, și accept ca ea să nu fie neapărat adevărată.


Am plecat de la argumentul lui Smerdeakov, nu din întâmplare. Acesta s-a sinucis după ce a comis o crimă. Din disperare, de frică, nu contează. Se spune despre sinucigași cel puțin în credința poporului rus - ortodoxia - că aceștia sunt condamnați pe veșnicie. Sunt de acord că nu poate există o izbăvire prin propria moarte, mai ales dacă o faci din cauză că ești laș/ai mustrări de conștiință, sau ești egoist și vrei să-i vezi pe cei din jurul tău care ți-au făcut rău, cum te regretă.

Am dat însă și exemplul în care un om se sinucide, pentru o cauză nobilă - Adevărul. În creștinism, fie că el e ortodox, catolic, penticostal sau iehovist, Adevărul = Dumnezeu. Dacă îți iei viața pentru ca lumea să scoată la lumină adevărul (cazul profesorul Valery Legasov, care a făcut asta, pentru ca lumea să nu uite ce a fost la Cernobîl și să să se creeze nedumeriri, fapt care a dus în cele din urmă la căderea imperiului sovietic), nu poate fi aceasta o jertfă? Nu ar putea fi iertat de entitatea divină? Ar fi aceasta un non-sens?

Sau luăm alt exemplu... Cei care săreau de la etajele superioare ale turnurilor gemene pentru a nu fi mistuiți de flăcările exploziei, poate fi considerat suicid și prin urmare păcat suprem? Dar să lăsam asta cu păcatul suprem...

E valid argumentul lui Smerdeakov în ceea ce privește credința? Că dacă am avea un strop de credință, și am porunci muntelui să alunge călăii, aceștia ar da înapoi? Hai să simplificăm lucrurile!

Am plecat de la argumentul lui Smerdeakov, nu din întâmplare. Acesta s-a sinucis după ce a comis o crimă.

Nu cred ca e relevant... cum bine observi si tu  

Din disperare, de frică, nu contează.

Propun sa consideram sinuciderea sa doar element declansator al unor decizii adoptate cu mult timp inainte... Asta pentru ca atunci cand  vorbim de Smerdeakov, e lesne de constatat ca la el suicidul functioneaza ca modus vivendi; insasi argumentele pe care le-ai invocat in portretizarea succinta a individului indica fara dubii un fel de ostentatie fata de divinitate. Motivul pentru care religiile lumii (nu doar cea ortodoxa) incrimineaza autodistrugerea rezida in faptul ca in esenta ea semnifica o grava jignire adusa creatiei... (distrugerea fiind opusul creatiei, dar si singura dintre cele doua la indemana omului)

Din punctul meu de vedere, pacatul suprem e tradarea.

In ce il priveste pe Profesorul Valery Legasov, motivatia actului sau este una atribuita si nu una asumata. As spune ca tristul eveniment e doar expolatat cinematografic de miniseria Sky/HBO Chernobyl (2019), prin dramatizare. Dar si daca ar fi fost metaforic un protest, la jertfa tot nu s-ar incadra, sinuciderea fiind prin excelenta o manifestare a neputintei si a abandonului.

In jertfa pentru un crez se afla locotenentul Sam Lawson (Too Late the Hero -  Robert Aldrich  1970); El isi da seama ca actiunea sa poate salva o situatie dificila si periculoasa, desi sansele de a continua sa traisca la capatul ei sunt aproape de zero. Accepta fara ezitare sacrificiul in numele unei cauze luptand pana in ultima secunda pentru ea.

Jertfa e alegerea lui Fidipide, curierul devotat misiunii incredintate, care isi ofera viata constient de valoare gestului sau, intrucat stie cat de important e pentru magistrati aflarea rezultatului bataliei de la Maraton.

Cei care săreau de la etajele superioare ale turnurilor gemene pentru a nu fi mistuiți de flăcările exploziei, poate fi considerat suicid și prin urmare păcat suprem?

Nicidecum. Calcul rational sau impuls animalic. Supravietuirea devenise pentru ei evident imposibila, saltul in schimb mai continea un procent infinitezimal de succes, chiar daca numai unul teorectic (sa cada pe ceva care sa amortizeze socul fatal). Apoi mai sunt de luat in calcul si reactia reflex provocata de sufocare, si cea de confuzie/ratacire cauzata de intoxicarea cu monoxid de carbon... (ori premonitia unei morti mai usoare - in treacat fie spus, eu care am cazut in cap de pe o scara, pot confirma ca nu am simtit nicio durere, nici la impact, nici imediat dupa recapatarea constintei...ci abia la cateva zile dupa);

E valid argumentul lui Smerdeakov în ceea ce privește credința? Că dacă am avea un strop de credință, și am porunci muntelui să alunge călăii, aceștia ar da înapoi? Hai să simplificăm lucrurile!

Opinez  aici ca Smerdeakov se afla intr-o eroare de logica. Eu, de pilda, sunt convins ca daca as cere ceva corect muntelui, in numele credintei mele (care nici nu este una de tip habotnic), acesta m-ar asculta si s-ar executa instant.. Mai mult decat aceasta convingere insa, eu mai stiu profund ca imi este interzis prin insasi credinta mea sa solicit probe (ca in exemplul mujicului), ori lucruri ce nu sunt in acord cu puritate si cu morala crestina.

Mecanismul pare inselator dar e limpede ca lumina zilei. Prin rugaciunea oricarui evlavios ca muntele sa o ia din loc (rugaciune ce numai formulata capata insemnatate de ordin ferm pentru respectiva forma de relief), el devine automat o unealta a indoielii si prada unor nevoi lumesti (aceea de a ajunge astfel peste calaii sai). I se cere asadar lui Dumnezeu  sa implineasca (prin translatarea muntelui) dorinte abuzive si pacatoase.. ce aduc atingere altor enoriasi (calaii mei) la fel de pacatosi in nazuintele lor ca si primii.. E un nod gordian la care o rezolvare onorabila din partea divinitatii ar fi si aceea de a ignora petitia..