Florian Pittis

Ieri s-au implinit 11 ani de la moartea lui Moţu Pittiş

Ieri 05.08.2019 ... 12 ani de absenta...

Joi, 4 octombrie, se împlinesc 75 de ani de la naşterea lui Florian Pittiş, extrem de îndrăgit actor de teatru şi film, regizor, traducător, interpret de muzică folk şi una din vocile care ne dezvăluiau lucruri incredibile despre natură, sănătate, tehnologie și istorie, în cadrul celebrei emisiuni de la TVR, „Teleenciclopedia”.

Pittiş a fost şi realizator de emisiuni radio şi cel care a pus bazele Radio România 3 Net, primul post public de radio din lume care a emis exclusiv pe Internet, post care astăzi îi poartă numele. Nu în ultimul rând, cel alintat „Moţu”, a fost un om complex, inegalabil prin generozitate şi naturaleţea incredibilă, o voce care adunase, parcă, toate misterele şi sensibilităţile lumii.

Florian Pittiş s-a născut la 4 octombrie 1943, la Bucureşti, fiind singurul fiu al unui pilot aviator, Nicolae Pitiş, comandant de escadrilă şi al Anei Pitiş, secretară de şcoală, casnică şi apoi croitoreasă, cea care ”semănând cu Danielle Darieux”, dorise – dar familia nu-i permisese – să devină actriţă.

Din câte se cunoaşte, numele său de familie a ajuns să fie scris cu doi de „t” dintr-o greșeală a angajatului stării civile, care pur şi simplu a completat eronat certificatul său de naștere.

La vârsta de 4 ani, cel alintat – de toţi, începând cu bunica sa din partea tatălui – „Moţu”, a debutat în teatru pe scena Teatrului Savoy în spectacolul „Congresul puştilor”, de Saşa Georgescu şi I. Avian, în rolul „Ciuculeţ”, în compania altor tineri interpreţi ca Flavia Buref, Ileana Cotrubaş sau Alexandru Lulescu.

A frecventat grădiniţa în limba română, dar şi cea de la „Maison des Français”, unde înregistrează primul mare „succes” muzical, el interpretând „Pe Mureş şi pe Târnave”, îmbrăcat fiind în costum popular.

În clasa a IV-a a pus în scenă actul III din „O scrisoare pierdută”, de Ion Luca Caragiale, repartizându-şi rolul cetăţeanului turmentat.

Ca licean la „Gheorghe Lazăr”, se întâlneşte cu neuitatul actor Petre Gheorghiu, în calitate de conducător al cercului dramatic al elevilor – din care mai făceau parte viitori actori, ca bunul prieten Mihai Stan, Dan Tufaru, Marina Maican, Alinta Ciurdăreanu, Aimee Iacobescu şi alţii.

În anul 1956 începe să frecventeze restaurantul „Ceahlăul”, care se afla în colţul străzii pe care locuia, şi unde era o formaţie extraordinară, care cânta „Rock Around the Clock”, al lui Bill Haley, la acordeon, ţambal şi la nai. Era momentul în care începea marea sa pasiune pentru muzica rock.

În 1958, a făcut figuraţie în spectacolul „Omul cu mârţoaga”, la Teatrul Naţional din București.

La examenul de admitere de la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din Bucureşti nu reuşeşte, din cauza unor probleme de dicţie.


Pittiş face, apoi, un an de Politehnică şi lucrează, concomitent, ca electrician la Teatrul Bulandra. E începutul perioadei în care va vedea de o sută şi ceva de ori „Cum vă place”, sau „D-ale carnavalului”, în care învaţă spectacolele pe dinafară, studiind intens arta unor mari actori ca Jules Cazaban, Ştefan Ciubotăraşu, George Mărutză, Clody Berthola şi alţii. Ia lecţii de dicţie, îşi corectează rostirea, iar într-un caz de forţă majoră, când un actor lipseşte, eminentul regizor Liviu Ciulei îl invită să preia un rol – deja învăţat – din „Cum vă place”.

A urmat un nou examen de admitere şi perioada studenţiei la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică, pe care-l va absolvi ca şef de promoţie.

Este angajat la Televiziunea Română, apoi la Teatrul Bulandra, unde va interpreta numeroase roluri în spectacole regizate, în principal, de Liviu Ciulei, dar va demara şi propriile spectacole de poezie şi muzică, dedicate mai ales tinerilor.

Începând cu anul 1971, a început să poarte părul lung, şi a declarat întotdeauna că nu are de gând să renunţe la el, chiar dacă în acele vremuri, astfel de rebeli nu erau bine văzuţi. Peste ani, Pittiş îşi aminea că adesea era chemat la organele de partid, cele care cenzurau şi muştruluiau artiştii. Povestea Florian Pittiş că, de cum intra în sala cu activişti de partid, nici n-apuca bine să inchidă uşa în urma sa şi turuia: „Bună ziua, eu nu mă tund !”.

Prima piesă pusă în scenă ca regizor a fost „Față în față cu lumea”, un spectacol în colaborare cu Mircea Vintilă, realizat începând cu anul 1979, urmat de „Cum se numeau cei patru Beatles („City Sugar”), de Stephen Poliakoff, în traducerea sa – în 1980 – și „Poezia muzicii tinere” – un spectacol de muzică și poezie – în 1981.


Este parte a renumitului trio de neuitat Pittiş – Dan Tufaru – Anda Călugăreanu, sub bagheta unui alt mare dispărut, Alexandru Bocăneţ – în exact perioada de glorie a divertismentului TV -, participă la Cenaclul „Flacăra” – unde a cântat şi recitat dumnezeieşte – , iar în anul 1992 întemeiază, alături de Mircea Baniciu, Mircea Vintilă şi Vladi Cnejevici, formaţia Pasărea Colibri, cu care concertează până în 2001 şi împreună cu care înregistrează patru albume. După acel moment, locul său în formaţie a fost luat de Marius Baţu.

Regizorul Constantin Moruzan îl invită pentru prima dată la Radio, pentru a interpreta un rol alături de marele George Calboreanu, iar apoi, în 1965, a participat la serialul radiofonic “Cosma”, adaptat după romanul lui Panait Istrati, în regia lui Dan Puican. Au urmat peste 40 de ani de evenimente la Radiodifuziune, în 1973, la 13 august, Florian Pittiş a devenit prezentatorul “Clubului Curioşilor”, de la fostul Program 3, apoi a realizat “Pittiş Show” – prin care adus o contribuţie notabilă la popularizarea muzicii pop-rock – , iar după Revoluţie, alături de Camelia Stănescu, a realizat emisiunea “Declaraţie de iubire”, la Radio România Cultural.


În anul 1998, i se oferă funcţia de director al postului România Tineret, şi, după o perioadă de gândire, îşi preia postul la 1 decembrie 1998.

Cariera artistică a lui Pittiş înseamnă zeci de roluri în teatru – el a fost Alencon din “Elisabeta I”, de Paul Foster, Alioşka din “Azilul de noapte”, de Maxim Gorki, Edmund şi Jamie din “Lungul drum al zilei către noapte”, de Eugene O’Neill, sau Ariel din “Furtuna”, de William Shakespeare, toate în regia lui Liviu Ciulei şi, de asemenea, a jucat în celebrul “Hamlet”, al lui Alexandru Tocilescu, care a avut premiera în 1985. A regizat, el însuşi, pe scena Bulandrei, spectacole precum “Cum se numeau cei patru Beatles”, de Stephen Poljakoff, “Câinele grădinarului”, de Lope de Vega, “Meditaţiile Ritei”, de Willy Russel, şi “Black & White”, de Keith Waterhouse & Willis Hall, dar a jucat şi în câteva filme, precum „Gioconda fără surîs” – 1967, regia Malvina Urşianu, „Adio, dragă Nela – 1972, regia Cornel Todea, „Veronica se întoarce” – 1973, regia Elisabeta Bostan, sau „Înnebunesc şi-mi pare rău – 1992, regia Ion Gostin.

Pittiş a asigurat şi dublajul de voce în seria „Aventurile Ursuleţului de Pluş”, şi în filmul „Marea Aventură a Porcuşorului”, în rolul lui Winnie de Pluş, vocea în original aparţinându-i lui Jeff Bennet.

Pittiş a semnat şi cronici muzicale în diverse publicaţii, a fost membru şi purtător de cuvânt în Marea Lojă Națională din România şi a tradus în limba română textele unora din cântecele lui Bob Dylan, cum sunt „A Hard Rain’s A-Gonna Fall”/”Va veni iar o ploaie grea”, „Death is Not the End”/”Sfârşitul nu-i aici”, sau „Rainy Day Women”/”Toţi suntem puţin luaţi”.

S-a căsătorit, la 12 martie 1999, cu Niculina Anda, de profesie educatoare.

Preşedintele României Ion Iliescu i-a conferit lui Florian Pittiş, la 7 februarie 2004, Ordinul Meritul Cultural în grad de Comandor, Categoria D – „Arta Spectacolului”, „în semn de apreciere a întregii activităţi şi pentru dăruirea şi talentul interpretativ pus în slujba artei scenice şi a spectacolului”.

La 16 noiembrie 2004, Radio Romania Tineret se transformă în Radio3net, un post cu emisie pe Internet, un proiect al lui „Moţu”. Se schimbă modul de lucru, concepţia şi aparatura. Se formează asfel o comunitate online, în care ascultătorii sunt tot mai prezenţi, iar unii dintre ei au devenit chiar realizatori de emisiuni.

„Moţu” şi echipa sa, din care făceau parte, în acel an, 10 angajaţi şi 10 colaboratori, a pornit astfel în descoperirea unui tărâm neexplorat pe atunci în România. La festivitatea de lansare, Florian Pittiş a renunţat la unele din şuviţele sale rebele, aşa că, în loc de panglică de inaugurare, i-a fost tăiat părul. După ce s-a negociat cât de mare să fie „pierderea”, Ducu Bertzi a … făcut onorurile.

În doar câteva săptămâni de la lansarea oficială, Radio3net ajunge la 150.000 de accesări săptămânale din întreaga lume.

Actualitate, interactivitate, muzică, teatru, dosare tematice, documentare ample, prezentări de evenimente şi de personalităţi, linkuri spre nenumărate alte surse de informare şi de cultură de pe întreg mapamondul, plus cristalizarea unei echipe tinere, îndrăzneţe şi competente – iată principalele realizari ale lui Florian Pittiş ca „om de radio”, conform dictonului său preferat „După mine, Progresul !”.

Radio3net este parte a unei instituții publice de media, dar deosebit de concepțiile clasice ale unui post de radio. Legătura cu ascultătorii se face instantaneu, prin chat, iar camerele web oferă imagini din studio. Postul emite live 24/24/7 cu tronsoane realizate de moderatori sau colaboratori. Temele (topicele) puse în discuție pe chat, sunt comentate prin intermediul moderatorului aflat în fața microfonului.

Site-ul web al postului Radio3net găzduiește o colecție impresionantă de albume folk și rock, de povești ale teatrului românesc radiofonic și de înregistrări video de la festivalurile muzicale din țară.

Să amintim că, în afara activităţii artistice şi a celei legate de radio, Pittiş a fost membru şi preşedinte al Senatului Clubului Aristocratic al Rapidului, fiind un susţinător declarat al acestei populare echipe de fotbal, apoi că a fost una dintre vocile consacrate ale îndrăgitei emisiuni „Teleenciclopedia”, producţie a TVR, dar şi faptul că a fost un fumător – poate prea pătimaş – de Carpaţi fără filtru, producţie „exclusivă” de Sfântu Gheorghe.

La 19 aprilie 2006, Florian Pittiş a participat la întâlnirea „Amfiteatrul Deschis Team Work”, cu titlul „Rockul de ieri – rockul de azi”, organizată de ONG-ul pentru tineret Team Work. La evenimentul desfăşurat la Facultatea de Litere a Universităţii Bucureşti, fostul solist al formaţiei Pasărea Colibri, a povestit participanţilor cum a evoluat cultura rock de la începuturi până atunci.

În mai 2006, Pittiş a primit un premiu al revistei VIP pentru proiectul Radio3Net şi tot în acea lună, împreună cu Ducu Berzti, a efectuat ultimul său turneu, în Statele Unite, pentru a susţine o serie de concerte în scop caritabil. Fondurile strânse au fost donate proiectului de construire a noii biserici româneşti “Sfântul Apostol Andrei” din statul Maryland, biserică a cărei construire a fost propusă de Părintele Calciu.

Din păcate, tot în anul 2006, a fost diagnosticat cu o boală gravă, cancer de prostată, care avea să-i macine trupul şi să-i grăbească sfârşitul.

La 2 august 2007, cu doar câteva zile înainte de final, el a scris câteva rânduri prin care cerea medicilor care l-au îngrijit să respecte intimitatea suferinţei sale: „Subsemnatul Florian Pittiş declar prin prezenta şi pe propria răspundere că nu doresc sub nici un motiv ca nici un aspect al bolii mele pentru care sunt internat să fie comunicat presei sau persoanelor neautorizate de mine. Mulţumesc pe această cale întregului presonal medical al spitalului în care mă aflu internat pentru modul exemplar în care mi-au apărat şi îmi apără dreptul la intimitate şi pentru îngrijirea pe care mi-o acordă. Cu tot respectul, Florian Pittiş”.

Florian Pittiş a trecut la cele veşnice la 5 august 2007 şi, drept omagiu, o zi mai târziu, postul Radio3net i-a preluat numele.

La 7 august, Florian Pittiş a fost condus pe ultimul drum, prin faţa Casei Radio, sute de colegi l-au aşteptat cu lacrimi în ochi şi cu buchete de flori, pe fundalul sonor al celebrelor sale melodii. Foştii colegi, prieteni, cunoscuţi şi admiratori ai lui Florian Moţu’ Pittiş au aplaudat minute în şir, cu durere, pentru ultima dată, prezenţa îndrăgitului artist la Radio. Câteva ore mai târziu, el îşi găsea odihna de veci pe Aleea Actorilor din Cimitirul Bellu.

La 2 octombrie 2008, Radio România şi Casa de Producţie Roton au lansat albumul „Sunt tânăr, Doamnă…”, care a omagiat amintirea regretatului Florian Pittiş. Albumul a cuprins cele mai îndrăgite melodii şi cele mai cunoscute poezii interpretate de marele artist. Pe aceeaşi compilaţie se regăseau şi gândurile unor buni prieteni de-ai „Moţului”: Mircea Florian, Ovidiu Lipan Ţăndărică, etc., precum şi fotografii ale îndrăgitului actor.



În 13 octombrie 2008, în cadrul obişnuitelor întâlniri cu publicul de la barul Ramada – Majestic de pe Calea Victoriei din Bucureşti, Teatrul Naţional Radiofonic a organizat audiţia spectacolului „Sfârşitul nu-i aici, Florian Pittiş – Moţu”, în premieră radiofonică – realizat după un scenariu de Simona Vasiliu – consacrat marelui actor, muzician şi realizator de programe radiofonice pentru tineret.

La 3 octombrie 2014, Editura Casa Radio a lansat audiobook-ul „Moment poetic”, în interpretarea lui Florian Pittiş, apărut în Colecţia „Fonoteca de Aur”, seria „Spectacolul poeziei”. Datorită înregistrărilor din Fonoteca Radio România, realizate în perioada 1989-2004, momentul a priljuit audiţia interpretării, de către actor, a versurilor marilor poeţi Mihai Eminescu, Alexandru Macedonski, Ion Barbu, Gherasim Luca, Nicolae Labiş sau Ştefan Augustin Doinaş.

În fine, la 26 noiembrie 2015, Consiliul General al Municipiului Bucureşti a hotărât, în unanimitate, ca, în amintirea sa, strada Gina Patrichi din zona Aeroportului Băneasa să se numească „Florian Pittiş”.

În luna mai a fiecărui an, Primăria Sectorului 5, Colegiul Național „Gheorghe Lazăr” şi Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra”, organizează Festivalul Național de Arte pentru Liceeni „Florian Pittiș”, în 2017 având loc ediţia a X-a, între 11 şi 13 mai, cu participarea a zeci de trupe de teatru şi muzică din liceele ţării. Evenimentul îşi propune să aducă un omagiu „lăzăristului” Florian Pittiş şi să sprijine tinerii care doresc o carieră în domeniul scenei. În fiecare an, în cadrul galei şi a festivităţii de premiere, artişti români susţin recitaluri în memoria lui Florian Pittiş.

Tot în luna mai, în fiecare an, Primăria Sectorului 3 organizează, în Parcul Titan, evenimentul „Flori pentru suflet – Remember Florian Pittiș”, care în acest an a ajuns la ediţia a V-a şi a avut loc în perioada 12-14 mai. Evenimentul este o sărbătoare a spiritului, în care artiștii și publicul își arată prețuirea față de cel care a fost Florian Pittiș. Manifestarea, care a devenit o tradiție, reunește, în fiecare an, public din toate generațiile. Conceput ca un eveniment de stare, în care muzica și poezia se împletesc cu proiecții video, spectacolul reunește artiști legați indisolubil de Florian Pittiș sau cărora Moțu le-a marcat destinul artistic.



An de an, pe plaja de la Vama Veche, are loc, la mijlocul lunii august, Festivalul Smart Folk You „Florian Pittiş”, care în 2017 şi-a derulat cea de-a 13-a ediţie. La eveniment participă artişti şi trupe cu renume, şi are loc pe plaja pe care s-a desfăşurat încă de la prima ediţie, la manifestare fiind aşteptaţi toţi cei care l-au iubit pe Florian Pittiş, iubesc muzică bună şi Vama Veche.

De asemenea, anual, în preajma zilei de naştere a artistului, la Bucureşti, are loc Gala Smart Folk You ! Florian Pittiș, anul acesta evenimentul desfăşurându-se între 29 septembrie şi 1 octombrie, în Piața George Enescu.

…A fost odată ca niciodată un domn cu plete, un rebel, un visător incorigibil, un spirit de-a pururi tânăr și liber…

de Răzvan Moceanu – RADOR

Florian Pittiș (04.10.1943-05.08.2007)
Noapte bună, Motu, și adio - Adrian Păunescu
Buletin de stiri sub semn de doliu,
Umbrele pe scena se aduna,
Ai plecat din rolurile vietii,
Pentru rolul mortii. Noapte buna!
Într-o viata exceptionala,
Le faceai în felul tau pe toate
Si-a venit târâs la tine moartea,
Contrapunctul de banalitate.
Înaintemergator în viata,
Înaintemergator în arte,
Pentru ce motiv sa fii, de astazi,
Înaintemergator în moarte?
De la care band de îngeri tragici
Ar putea un plânset sa porneasca,
Daca însisi Beatlesii si Stonesii
Gusta înca pâinea pamânteasca?
Fara zgomot ti-ai trait sfârsitul,
Fara speculatii, fara jale,
Ai plecat din rolurile vietii,
Ca sa intri-n rolul mortii tale.
Ultimul popas, la tine-n teatru,
Unde ai venit la tinerete,
Doliul tau ni s-a urcat pe tâmple,
De lumina ta sa ne dezvete.
O furtuna s-a stârnit în scena,
Straniu turbion al vestii rele,
Cineva, care produce noapte,
Sufla-n reflectoare si în stele.
Clipa despartirii e aproape,
Pleci, într-o tacere suferinda,
Parca mor, si eu, putin, cu tine
Si îmi pierd imaginea-n oglinda.
Freamata prin tara vesti cumplite
Si noroiul ne-a cuprins cu brio,
Sa nu uiti sa-l vizitezi pe Shakespeare,
“Piesa-i gata si ai tras oblonul”,
Noapte buna, Motu, si adio.

In memoriam de Ana Vancu


Florian Pittiş şi-a trăit toată viaţa ca în aforismul celebru, pe deplin, de parcă nu ar exista ziua de mâine. „Vorba lui Bob Dylan, nu ştiu cum se face că în fiecare zi mă scol tot astăzi“, spunea „Moţu“. Cu deviza asta-n suflet, şi-a dedicat cei 64 de ani trăiţi multor pasiuni: a fost actor, regizor, traducător, rocker şi folkist, iubitor de poezie, rapidist pătimaş şi realizator de radio. Aşadar, Pittiş, artistul desăvârşit, fără pereche!

Florian Pittiş ştia care e cea mai potrivită definiţie care să-i fie scrisă pe mormânt. Un mesaj modest, fără prea multe pretenţii, autentic, la fel cum şi-a purtat blugii şi părul. Inspiraţia i-a venit citind necrologul unui chitarist celebru, în revista sa preferată, „Rolling Stone“. Printre rânduri, şi-a regăsit viaţa într-o singură frază. „Despre chitaristul respectiv scria că a trăit în aşa fel, încât cel mai frumos lucru care se poate spune despre el pe mormânt e doar acesta: «S-a născut, a cântat la chitară, a murit». Acelaşi lucru ar putea să fie spus şi despre mine: s-a născut, a trăit în sensul deplin al cuvântului – sau a încercat să trăiască! –, a murit“, povestea Florian Pittiş în emisiunea „Travelling circular“ la Televiziunea Română. Aşa a fost viaţa lui Florian Pittiş de la un capăt la altul. Fără să fie nostalgic şi să privească în viitor, Pittiş a trăit clipa. A trăit şi a transpirat, după cum obişnuia să mai răspundă uneori la întrebarea „Ce-aţi mai făcut, domnule Pittiş?“.

Era fericit acţionând, şi doar aşa se explică mulţimea de talente dobândite şi activităţi culturale pe care le-a încercat însetat, fără teamă. L-a jucat pe Laertes, în „Hamlet“-ul regizat de Alexandru Tocilescu, cu aceeaşi dedicare cu care a recitat „Sunt tânăr, doamnă“, poezia lui Mircea Dinescu. A tradus şi a cântat melodiile lui Bob Dylan şi a ţinut conferinţe în săli de cămin despre profunzimea versurilor lui Leonard Cohen. Şi sfârşitul nu-i aici. Vocea Teleenciclopediei, a celor mai cunoscute cântece folk româneşti, dar şi răcnetul din peluza echipei de fotbal Rapid, Florian Pittiş a rămas în memoria colectivă ca artistul perfecţionist, a cărui calitate de glorie a fost „contează cât şi cum gândesc“.

Respins de la Teatru din pricina „r“-ului „N-aveţi decât să mă invidiaţi, dar eu pot să fac în fiecare seară această minune: să iau viaţa de la capăt“, spunea Florian Pittiş într-un interviu acordat Magdalenei Boiangiu în 1984, în revista „Teatru“. E lecţia după care s-a ghidat mereu, mărturie stau îndeletnicirile înşirate mai sus. A înţeles-o foarte bine încă de tânăr, când a fost respins la admiterea la IATC (actuala Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „Ion Luca Caragiale“ din Bucureşti). A fost nevoit să o ia de la zero, urmând cursurile de la Politehnica din Bucureşti pentru un an. Timp suficient ca să se pregătească mai bine pentru admiterea din anul următor şi să-şi dreagă vocea, fără că aceasta să fie o metaforă. Pittiş a fost respins pentru că avea un „r“ prea puternic, care a fost considerat defect de dicţie. Eşecul nu l-a descurajat, astfel că a luat lecţii susţinute de dicţie de la cea care a devenit una dintre cele mai apreciate profesoare de dicţie, Ileana Cârstea Simion. Pittiş a fost primul ei elev.



Respins de la Teatru din pricina „r“-ului „N-aveţi decât să mă invidiaţi, dar eu pot să fac în fiecare seară această minune: să iau viaţa de la capăt“, spunea Florian Pittiş într-un interviu acordat Magdalenei Boiangiu în 1984, în revista „Teatru“. E lecţia după care s-a ghidat mereu, mărturie stau îndeletnicirile înşirate mai sus. A înţeles-o foarte bine încă de tânăr, când a fost respins la admiterea la IATC (actuala Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „Ion Luca Caragiale“ din Bucureşti). A fost nevoit să o ia de la zero, urmând cursurile de la Politehnica din Bucureşti pentru un an. Timp suficient ca să se pregătească mai bine pentru admiterea din anul următor şi să-şi dreagă vocea, fără că aceasta să fie o metaforă. Pittiş a fost respins pentru că avea un „r“ prea puternic, care a fost considerat defect de dicţie. Eşecul nu l-a descurajat, astfel că a luat lecţii susţinute de dicţie de la cea care a devenit una dintre cele mai apreciate profesoare de dicţie, Ileana Cârstea Simion. Pittiş a fost primul ei elev.

Am moştenit lecţiile de dicţie de la mama, care nu ştiu dacă a vrut ca eu să-i urmez meseria. Când Pittiş a venit la mama pentru a lua lecţii de dicţie, ea mi l-a dat mie direct. «Îl corectezi tu», mi-a zis. Nu mai făcusem asta deloc, dar era încrezătoare că o să mă descurc. Nu mi-a dat nici exerciţii, nimic. Mi-am pus mintea la contribuţie. Ştiam câte ceva din domeniul respectiv, dar nu şi exerciţiile pentru corectarea „r“-ului. Le-am inventat, le-am făcut şi l-am corectat şi a fost un student minunat“, a povestit Ileana Cârstea Simion într-un interviu pentru Digi24 întâlnirea cu viitorul acor

Primul rol, în spectacolul pe care l-a văzut de 236 de ori Pentru că-şi dorea morţiş să devină actor, în timpul studenţiei la Politehnică, Pittiş şi-a găsit de muncă la Teatrul Bulandra. A lucrat, fără plată, ca electrician. Dirija reflectorul de urmărire în timpul repetiţiilor şi spectacolelor, seară de seară. Experienţa din culise s-a dovedit a fi cea mai bună meditaţie primită înainte de noul examen de admitere. A văzut de 236 de ori „Cum vă place“, spectacolul pus în scenă de Liviu Ciulei, şi, doar!, de 128 de ori „Sfânta Ioana“ al aceluiaşi regizor. Ştia replicile pe dinafară ale tuturor actorilor. Atunci s-a molipsit de pasiunea nebună pentru acest mod de a exista: acela de a-ţi trăi orele, zilele şi nopţile în funcţie de clipele în care eşti pe scenă. Şi tot atunci, cu puţină şansă, s-a întâmplat ca, într-o seară, rolurile să se schimbe şi lumina reflectoarelor să cadă pe el. „Dl Ciulei mi-a propus, într-o seară, când am înlocuit un actor «indispensabil»: «Vrei sa joci în Cum vă place?». Toată viaţa am să-l ţin minte cum stătea acolo, la el în cabină – el juca, în spectacolul acela antologic, rolul lui Jacques Melancolicul. Fuma liniştit, în răgazul dintre două spectacole şi, zâmbind, mi-a pus această întrebare care, într-un fel extraordinar, mi-a marcat viaţa. Apoi, ca director, m-a şi angajat. Prima mea replică rostită pe scena Bulandrei în calitate de actor angajat a fost «Vă rog să-mi daţi o clipă ascultare»“, îşi amintea Florian Pittiş într-un interviu din anii ’90 acordat revistei „Formula As“. Aşa a ajuns la Teatru, încercând şi a doua oară, terminând studiile cu moţ, adică şef de promoţie, la clasa lui Radu Beligan.

Actor de la 4 ani, regizor de la 14 Episodul de la Bulandra n-a fost însă primul moment când Florian Pittiş a apărut pe scena unui teatru. S-a întâmplat la 4 ani, când mama sa, Ana, care şi-ar fi dorit să devină actriţă, l-a înscris în spectacolul „Congresul puştilor“, de Saşa Georgescu şi I. Avian. Juca rolul „Ciuculeţ“, un scurt act dramatic cu un băieţandru care avea un câine bolnav, supărat pe prietenii lui care nu veneau să-l vadă. Dar, oricâtă joacă părea să fie la vârsta aceea pe scenă, a fost momentul declanşator care i-a decis viitorul. „După acest spectacol, am învăţat, curând, să citesc. Citeam literele de tipar. Cu timpul, am început să citesc toate piesele de teatru din casă. M-a atras şi pentru că numele personajelor erau scrise cu majuscule. Mai târziu, ca elev, am citit toate piesele de teatru din biblioteca şcolii. Fiind încă în şcoala primară, am văzut de 23 de ori capodopera «O scrisoare pierdută», regizată de Sică Alexandrescu. Aşa încât, ceva mai târziu, am montat chiar eu actul III din «O scrisoare pierdută». Eu jucam rolul cetăţeanulului turmentat. Aveam 14 ani“, a povestit Pittiş începuturile sale timide actoriceşti. Apoi, s-au legat tot mai multe întâmplări în direcţia carierei visate. De pildă, tatăl său, Nicolae, fost pilot de aviaţie, ieşit la pensie, a încercat să-şi ocupe timpul cu diverse activităţi. Una dintre ele a fost cea de figurant de teatru. L-a luat cu el şi pe fiul său adolescent, aşa încât, în 1958, tânărul Florian a făcut figuraţie în spectacolul „Omul cu mârţoaga“, la Teatrul Naţional din Bucureşti. Momentul de cumpănă a fost în perioada liceului, când, la „Gheorghe Lazăr“ – unde învăţa la o clasă de matematică-informatică –, actorul Petrică Gheorghiu de la Teatrul Bulandra a venit să propună înfiinţarea unui cerc dramatic. A fost printre primii înscrişi.

Partenera sa ideală de teatru şi de concert Florian Pittiş a fost „moţatul“ familiei şi a rămas alintat aşa şi de colegi şi de prieteni. Porecla i-a dat-o bunica lui, care-l adora. Pentru că a fost primul băiat al familiei, cel care avea să ducă numele mai departe, Florian era, carevasăzică, mai cu moţ. Aşa a devenit Moţu. Există însă o confuzie legată de numele său, pe care l-a făcut celebru în toată ţara. Pitiş a ajuns să fie scris cu doi de „t“ dintr-o greşeală a angajatului care i-a făcut actele de naştere. O eroare pe care tatăl său n-a mai avut răbdarea să o repare şi aşa a rămas.

După facultate, Florian Pittiş a început să lucreze în televiziune şi la Teatrul Bulandra. A interpretat numeroase roluri, de la Ariel în „Furtuna“ de W. Shakespeare, în regia lui Liviu Ciulei, la Laertes în „Hamlet“, în regia lui Alexandru Tocilescu şi până la Sonnenstich, în „Deşteptarea primăverii“ de Frank Wedekind, regia Liviu Ciulei. Spunea că partenera ideală de teatru a fost Mariana Mihuţ, pe care o cunoscuse în 1970, iar chimia a fost reciprocă. Într-un documentar realizat de TVR despre viaţa şi cariera lui Florian Pittiş, Mariana Mihuţ povesteşte că Moţu a fost printre colegii săi de scenă preferaţi pentru că era la fel de „nebun ca mine“ . „Nebuni“ au fost şi în 1979, când au fost împreună la concertul Rod Stewart.

„A fost unul dintre partenerii mei de scenă preferaţi pentru că era la fel de pasionat şi de nebun ca mine. Dacă nu chiar mai tare. Foarte concentrat, profesionist, un perfecţionist. Era o bucurie să joci cu el, pentru că în acelaşi timp era şi spontan. Gusta o glumă bună în timpul unui spectacol şi gusta faptul că te adaptai la situaţia creată. Am jucat în atâtea turnee şi condiţiile erau mereu altele şi am avut atâtea sute şi sute de spectacole împreună, încât deja cred că ne simţeam foarte bine pe scenă. Mi-amintesc cu drag când, în '79, am fost împreună în turneu în America. Rod Stewart tocmai lansase un disc şi avea concert. Biletele erau foarte scumpe, erau diurna pe câteva zile. Nu s-au găsit prea mulţi amatori să meargă cu el la concert, dar eu am vrut să-l văd pe Rod Stewart, astfel că am fost împreună cu Moţu la concert. Şi într-adevăr m-a marcat pe viaţă pentru că a fost un eveniment în care am fost mai vie ca niciodată“, a povestit Mariana Mihuţ pentru TVR. „Bună ziua, eu nu mă tund!“ În paralel cu teatrul, Pittiş a început să fie tot mai popular şi datorită spectacolelor sale muzicale din televiziune, unde a făcut un trio cu Anda Călugăreanu şi Dan Trufaru. Şi tocmai pentru că avea bucuria noilor începuturi, s-a apucat să-şi facă singur spectacole de teatru, să interpreteze roluri în teatru radiofonic, să cânte. Aşa a luat naştere şi „Poezia Muzicii Tinere“, o serie de spectacole unde Pittiş traducea versuri din rockerii la modă, Beatleşii, şi nu numai. A pornit cu afişe scrise de mâna lui. În scurt timp, PMT se ţinea de trei ori pe zi – la matineu, prânz şi seara.


„Când publicul începe să te iubească, responsabilitatea este imensă. Ştii că nu-l mai poţi minţi pentru nimic în lume, nu mai poţi veni la spectacol să te odihneşti, trebuie să exişti la cel mai înalt nivel, la cea mai înaltă tensiune. Am fost şi sunt mereu obligat să fiu în punctul culminant“, explica Florian 
Pittiş rolul de artist în interviul din revista „Teatru“. Mişcarea hippie specifică anilor '60 l-a influenţat pe tânărul Pittiş, care a început să poarte ochelari ca John Lennon, să fie fanul ţigărilor Carpaţi de Sfântu Gheorghe fără filtru şi să-şi poarte părul lung. Sigur că partidul îl voia tuns, dar nici Pittiş nu s-a lăsat uşor. Povestea că, de cum intra în sala cu activişti de partid, nici n-apuca bine să inchidă uşa în urma sa şi spunea: „Bună ziua, eu nu mă tund!“. De altfel, artistul nu s-a ferit niciodată să spună liber ce gândea, chiar şi în vremurile în care cenzura îl verifica la sânge.



„Mi-aduc aminte de o discuţie cu reprezentant al Securităţii, care se ocupa de Bulandra. Stând de vorbă cu mine, mi-a spus: «Mă, ţie nu ţi-e frică?». «De ce întrebi?» «Aşa, că eşti cu gura mare.» «Uite care e treaba. Eu am avut nota 7 numai la purtare. În rest, sunt deştept. Nu e aşa că aveţi un dosar atât de gros despre mine? Nu e aşa că, dacă vreţi să-mi faceţi rău, îl activaţi? Iar dacă aveţi un dosar gol-goluţ despre mine şi vreţi să-mi faceţi rău, îmi găsiţi 100 de dolari în Larousse?» A început să râdă: «Eşti deştept!». «Asta am zis-o eu primul!», i-am răspuns. Şi atunci de ce era să-mi fie frică? Dacă voiau să-mi facă rău, îmi făceau oricum“, povestea Florian Pittiş despre atitudinea sa faţă de autorităţi, în-
tr-un interviu acordat Televiziunii Române, în anii liberi ai democraţie, când nu mai conta cât de lung are părul.


Au existat şi rivalităţi din pricina pasiunii sale „vişinii“ cu prietenii şi colegii de la teatru, dar nu s-au pierdut prietenii. Cel mai adesea se tachina cu Mircea Vintilă şi cu Dorin Liviu Zaharia, care erau progresişti. La Bulandra era, de asemenea, nebunie mare. Pittiş a povestit, în acelaşi interviu pentru 1923.ro, că lui Octavian Cotescu, care ţinea cu Politehnica Iaşi, după o înfrângere a favoritei lui, i-a fost adus în cabină un coşciug, recuzită dintr-un spectacol. „Eu aveam noroc că majoritatea tehnicienilor din teatru erau rapidişti. S-a ajuns până acolo ca, în «Hamlet», la celebra scenă a întâlnirii lui Laertes cu regele – eu jucând rolul primului – , când Rapid a avut un meci important, electricianul să mă ţină la curent din culise, prin semne, cu evoluţia scorului. Stabilisem cu el că atunci când ridica mâna dreaptă însemna că a înscris Rapid, iar la cea stângă – adversarul. Din fericire, cea dreaptă a fost mai activă“, a mai spus Pittiş. Pittiş spunea că preferă să nu meargă pe stadion, la meciurile Rapidului, pentru că aducea ghinion echipei. La primul meci al Rapidului disputat după moartea sa, pe 5 august 2007, împotriva Gloriei Bistriţa, echipa a purtat banderole negre în semn de recunoştinţă pentru suporterul pătimaş.



Florian Pittiş, dacă ar trăi, probabil că ar fi recunoscut pe stradă chiar şi de tinerii de azi drept rockerul care a insistat că nu contează cât de lung ai părul – desigur, el a purtat plete, fără negocieri, încă din 1971 –, instigând în versuri la gândire critică. Spiritul de frondă în faţa regimului comunist s-a menţinut şi în epoca postdecembristă şi încă îşi păstrează valabilitatea. Acesta a fost Moţu Pittiş, omul care a înţeles rockul cum puţini români mai înţeleg şi a fost un adevărat profesor pentru generaţii întregi. A avut talent la muzică, încă din copilărie. Primul său succes pe o scenă cu public s-a produs la grădiniţă, când a cântat „Pe Mureş şi pe Târnave“, îmbrăcat, corespunzător, în costum popular. Iar primele interacţiuni cu ritmurile rock au avut loc prin 1956, când avea, aşadar, vreo 13 ani – şi-au fost, de fapt, interpretări la acordeon, ţambal şi nai. Mergea la restaurantul Ceahlăul, unde nişte lăutari cântau de zor „Rock Around the Clock“, în ciuda regimului, a politicilor radioului public şi a tuturor. Mai târziu, când era elev al Liceului „Gheorghe Lazăr“, s-a apucat şi să cânte rock: „Ne-am organizat o formaţie muzicală a noastră. N-aveam chitară electrică, adică din asta, modernă. Pe-a noastră am amplificat-o printr-un aparat de radio vechi, aşa că ne curentam uneori. Eu băteam într-o tobă cu piciorul, că n-aveam pedale, cu beţele într-un scaun. Eram la baterie şi solist vocal“, povestea artistul într-un interviu pentru „Formula As“, în 2007.

Începând cu anii ’70, Florian Pittiş a luat în serios munca de răspândire a „muzicii tinere“, cum se spunea. Mai întâi, prin spectacolele de muzică şi poezie susţinute pe scena Teatrului „Bulandra“, apoi prin intermediul activităţilor din cadrul Cenaclului Flacăra. Chiar s-a aflat printre membrii fondatori ai Cenaclului, care a luat fiinţă pe 17 septembrie 1973. În vreme ce comuniştii cenzurau apariţiile obraznice de la „Bulandra“, tinerii îşi construiau propriile arme de rezistenţă prin cultură.

Românii şi-au dat rapid seama că Cenaclul Flacăra este gura de oxigen de care aveau nevoie în atmosfera înecăcioasă a vremurilor. Cenaclul s-a plimbat prin toată ţara, din Apuseni până la mănăstirile Bucovinei. Însă nu doar publicul se bucura, de pildă, de „Problema spinoasă a nopţilor“, ci şi artiştii aveau micile lor satisfacţii particulare. Când autobuzele lungi, cu burduf – care puteau transporta până la 133 de oameni, plus unul pe locul taxatoarei, după cum îşi amintea Pittiş – ajungeau în sate şi oraşe mici, atunci era încântarea mai mare. Atunci începea Moţu să cerceteze cu amănuntul librăriile şi magazinele săteşti, în căutarea cărţilor pierdute, scoase din circulaţie, interzise, cenzurate, imposibil de găsit prin Bucureşti.

Minunaţii ani ’70 În acea perioadă, Moţu Pittiş n-a performat numai pe scena Cenaclului. Nu, a ajuns în casele românilor, chiar şi din platourile televiziunii publice. În prima parte a anilor ‘70, sub regia lui Alexandru Bocăneţ, a format un trio muzical, cu Anda Călugăreanu şi Dan Tufaru, care mai însufleţea programele de seară ale TVR. „Trioul acela a apărut dintr-o joacă a noastră, de un Revelion. Regretatul Bocăneţ, soţul, pe-atunci, al Doinei Levintza, a avut ideea să petrecem Revelionul la ei acasă. Aşa că am sosit la ei, Dan Tufaru, soţia lui, Anda Călugăreanu şi cu mine. Am hotărât să fim deosebit de eleganţi, să nu punem muzică, să închidem radioul, televizorul, telefonul şi să dăm, fiecare din noi tot ce avem mai bun. Şi ne-a ieşit seara aia atât de bine, că am hotărât să o «facem» şi la televiziune. În vremea aceea, Dumnezeul televiziunii era genialul Tudor Vornicu. El ne-a dat mână liberă. Nimeni nu ne-a impus nimic... De necrezut, nu?“, povestea Pittiş în „Formula As“. „Latura frumoasă a snobismului“ Florian Pittiş devenise un artist nelipsit de la întrunirile tinerilor care reuşeau să trăiască în afara Cortinei de Fier, chiar dacă asta se întâmpla în vreun subsol din Centrul Vechi al Bucureştiului. Desigur, Club A a fost unul dintre aceste locuri şi un fenomen cu un impact asemănător Cenaclului Flacăra. Florian Pittiş a început să frecventeze Clubul pe la sfârşitul anilor ’60 şi a reuşit să urce pe scenă în 1974. „Era pe atunci un club închis, unde nu intra Miliţia. Să fii acceptat să intri ca spectator ţi se punea nodul în gât, dar să mai vii să şi cânţi acolo!“, spunea el. „Ceea ce se întâmpla în club era într-un fel şi latura frumoasă a snobismului. Folkul devenise un fel de domeniu aristocratic. Se formase o familie a folkiştilor, atât creatori, cât şi cei care se bucurau, spectatorii. Se invitau între ei la petreceri, discutau ore în şir după concerte“, continua Pittiş.

Un moment de referinţă pentru felul în care Florian Pittiş înţelegea să activeze, subtil, în aceste cercuri este anul 1975. Atunci, Moţu a dat citire, pur şi simplu, fără adnotări şi observaţii, Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, chestiune care n-a trecut neobservată de oamenii de partid. „Eram în 1975, după ce s-a semnat Actul de la Helsinki, şi am citat din Editura Politică declaraţia drepturilor omului. Ar fi trebuit să fie pe toate gardurile. După care, fără să existe nimic scris din partea nimănui, a funcţionat acea autocenzură din partea tuturor, în special la Asociaţia Studenţilor din Bucureşti, că e mai bine să nu-l chemăm pe ăla. De aici s-a pornit că aş fi fost interzis. Nu a scris nimeni nimic. Dar pornind de aici, că e mai bine să nu-l chemăm, studenţii mai isteţi au înţeles ce se întâmpla“, spunea Moţu Pittiş într-un interviu la TVR.

«Aceasta a fost Pasărea Colibri» Proiectul pentru care Pittiş a rămas, însă, celebru şi astăzi, este Pasărea Colibri, grupul alcătuit alături de Mircea Baniciu, Mircea Vintilă şi Vlady Cnejevici, în iarna lui 1992, la Râmnicu Vâlcea. A fost o reuniune spontană, pe scenă, nu vreun plan elaborat din greu. Aşa era în anii aceia, era loc pentru toată lumea, iar oamenii nu se cramponau în marketing şi brand. Istoria este povestită de Mircea Baniciu: „Eram într-un spectacol. Începuserăm să mergem împreună în spectacole, dar formula nu era certă, cântam mai mulţi pe scenă. La un moment dat, eram pe scenă, fiind foarte frig în sală. Erau şi Mircea Vintilă şi Moţu Pittiş. După ce s-a terminat spectacolul, cu un succes neaşteptat, Moţu s-a dus la microfon şi a spus: «Aceasta a fost Pasărea Colibri». Atunci au început să vină scrisori la radio, să întrebe lumea. Au început să ne întrebe fanii unde şi când va mai cânta Pasărea Colibri. El spunea întotdeauna: «Aşa a dat Domnul», de s-a înfiinţat Pasărea Colibri, dar mai era ceva. Eu eram atunci în Phoenix, dar nu eram în cea mai bună relaţie cu Nicu Covaci. El concerta atunci la Sala Palatului cu un alt solist vocal şi atunci Moţu a zis: «Dom’ne, l-am degradat pe Baniciu de la pasărea cea mai mare, la cea mai mic㻓. Restul este discografie, „În căutarea cuibului pierdut“, „Ciripituri“ şi „Cântece de bivuac“ fiind primele şi albumele de referinţă a trupei. Multe dintre piesele cântate de Pasărea Colibri au fost scrise sau traduse de Pittiş, după cum povesteşte şi Mircea Vintilă: „Pe Moţu l-am cunoscut în 1973 la Liceul «Şincai». Acolo era o seară a Cenaclului Flacăra. El a venit împreună cu Anda Călugăreanu şi cu Dan Tufaru. Atunci l-am cunoscut şi am fost pe scenă 34 de ani. Sunt momente impresionante, multe cântece au fost scrise cu el, în bucătăria lui. Moţu Pittiş avea mereu uşa deschisă la apartament şi nouă ne făcea o plăcere teribilă să mergem, când erau Floriile şi de ziua lui. Stăteam în bucătărie cu Cristi Minculescu, Gil Dobrică, Paul Grigoriu. Bucătăria era cel mai râvnit loc atunci când noi veneam la el. Tot atunci au fost scrise multe texte pentru cântecele mele, «Adio, deci, pe curând», «Epilog»“.

Pasărea Colibri şi-a luat zborul de pe scena muzicală în 2002, iar Florian Pittiş s-a dedicat altor proiecte de suflet, cum ar fi Festivalul Folk You!, care avea loc în fiecare vară la Vama Veche, precum şi emisiunilor radio, domeniu care l-a pasionat până la sfârşitul vieţii. „Eu fac parte din partidul John Lennon-Bob Dylan“ John Lennon şi Bob Dylan au fost cei doi stâlpi pe care s-a sprijinit templul muzical al lui Florian Pittiş. În septembrie 1981, a început seria „Poezia muzicii tinere“, un spectacol care vorbea despre succesele The Beatles, amestecate cu poezie şi muzică. „Aşa am încercat să fac: să dovedesc că muzica rock, atât de iubită de tineri, nu este un simplu divertisment, făcut să-ţi intre pe o ureche şi să-ţi iasă pe alta, este o muzică menită să-i facă pe oameni să reflecteze“, declara în revista „Teatrul“ din 1984, despre raţiunea acestui spectacol. Mai târziu, în 2007, venea cu alte completări: „Eu nu m-am considerat niciodată muzician sau cîntăreţ. Am dorit să informez oamenii din jurul meu. Am reuşit să strîng în casă o adevărată avere: discuri, casete-video, casete-audio,ulterior şi CD-uri. Acesta e motivul pentru care am şi făcut acel celebru spectacol, «Poezia muzicii tinere». Pentru că în acea perioadă nu exista o asemenea colecţie, foarte necesară în opinia mea, nici la Biblioteca Academiei, nici la Biblioteca Universitară, nici la Biblioteca Centrală de Stat“.

Şi în ceea ce îl priveşte pe Bob Dylan, motivaţiile au fost similare. „Pentru că alţii nu-l cântau, l-am cântat eu, informativ“. Fascinaţia pentru opera lui Dylan l-a făcut pe Pittiş să-i traducă multe dintre cântece, explicând şi rolul artistului american în evoluţia muzicii rock: „Această minune care pe lângă ritmul rock and roll-ului, pe lângă armoniile extraordinare, a adus gândirea, textul în rock, construind corpul rockului. Acestea ar fi cele trei puncte principale până la naşterea conceptului de muzică rock, dintr-o dată altceva decât rock and roll-ul de până atunci. Dylan a fost un precursor din toate punctele de vedere, inclusiv din modul în care circulă poeţii astăzi. Ne place, nu ne place, întărim noi în continuare, ştiu e magia cuvântului scris, dar în mod sigur, în momentul de faţă, circulă mai mult decât poeţii, scriitorii“, explica el pentru „Pop Rock & Sport“, în 1992. În definitiv, aşa se definea Moţu Pittiş, prin aceste două repere din istoria muzicii rock: „Eu ştiu doar atât, că eu fac parte din partidul John Lennon-Bob Dylan“. Mihai Nicolau, alias Baby Jesus, toboşarul trupei rock The Sonic Taste, producer/host la radio Tananana „M-a dat afară din birou pentru că mi-am tuns pletele“

„Eu cred în adevăratul nostru tineret, în acei copii care nu sunt dispuşi să ia totul de-a gata, care nu cred tot ce li se spune la şcoală sau acasă, care învaţă pentru că trebuie să înveţe, pentru că, oricum, în viaţă se vor lovi de diverse probleme şi vor profita de acele elemente de bază - în formarea lor - pe care le oferă şcoala. Aşa încât eu îmi propun să le ofer tinerilor români «cultura în recreaţie»“, astfel prezenta Florian Pittiş postul Radio3Net, lansat pe 16 noiembrie 2004, ca succesor al fostului Radio România Tineret – al cărui director fusese din 1998. Eforturile lui Pittiş de a nu lăsa să se piardă nişa de piaţă dedicată tinerilor, l-a dus cu un pas înainte: Radio3Net a fost primul post de radio public din lume care a emis exclusiv pe internet.

Emisiunile radio se concentrau mai ales pe zona de pop-art, însă nu totul era rezumat la muzica tinerilor. Printre invitaţii Radio3Net s-au numărat şi oameni de cultură, precum Liviu Ciulei şi Alexandru Tocilescu, iar tinerilor le erau prezentate şi muzici devenite deja clasice, cum ar fi repertoriului marelui Gică Petrescu. Florian Pittiş înţelesese exact cu cine avea de-a face în anii 2000 şi începea să vorbească pe limba noii generaţii: „S-a născut deja o nouă civilizaţie, o civilizaţie paralelă pentru unii. Această civilizaţie numită www, cum foarte inspirat o numea un prieten de-al meu din America. Aici lucrurile stau cu totul diferit decât în civilizaţia obişnuită. Libertatea este mult mai mare. S-a ajuns chiar la un nou limbaj, cu totul altul decât cel obişnuit... Limbajul la care s-a ajuns aduce cu scrierea prin pictograme, cuneiforme, hieroglife, iconiţe“. Astăzi, aceste aspecte sunt banalităţi, dar începutul e aici, în vorbele lui Moţu. Cât de mult a fost influenţată generaţia aceasta, milenialii, cum e cunoscută astăzi, de personalitatea şi de deschiderea oferită de Moţu Pittiş nu se poate afla decât însumând poveştile individuale.

Dor de Pittis

Florian Pittiș, alintat „Moţu” ar fi împlinit 80 de ani

4 octombrie 2023

„Vrei să fii fericit? Dacă eşti pregătit să suferi, iubeşte!” , spunea Florian Pittiș. Noi, din Banatul de Munte îl iubim, îl amintim spunându-i povestea an de an cu prețuire, cu tristețe, cu dor… pentru că a fost irepetabil și ne lipsește și, da încă îl mai iubim pe artist.