Culorile ...

(ghinionul meu -dau numai peste subiecte ...fusion   )

Obtinerea culorilor ideale in pictura este uneori o mare problema, precum acest ...ultramarin (superb) din renumita lucrare a lui Johannes Vermeer .."Fata cu perla in ureche "



Michelangelo  a lasat neterminata...The Entombement nereusind sa-si procure pigmentul.




La inceputuri se obtinea din ..lapis lazuli , sursa minereului fiind  un lant de munti din nordul Afganistanului, dupa extragere suferind un proces sofisticat de prelucrare pana la produsul final. Drept care era f scump , rivalizand cu aurul. Era folosit doar pt picturile cu Fecioara Maria si Isus. Ce-a mai urmat ..aici !

" The art critic John Ruskin said, in a lecture delivered at the Philosophical Institution in Edinburgh, “The blue colour is everlastingly appointed by the Deity to be a source of delight; and whether seen perpetually over your head, or crystallised once in a thousand years into a single and incomparable stone, your acknowledgment of its beauty is equally natural, simple, and instantaneous.”

Recunosc ca aceasta culoare ma fascineaza .

Eu stiu ca nu atat pigmentul cat culoarea. Intr-o culoare pentru un tablou mai intra liantul si alte cateva componente, iar astea nu merg intotdeuana bine impreuna. Stiu un artist care utiliza pasta de dinti ca suport. Tablourile ieseau grozav, desi miroseau zdravan a prospetime

Este un proces de prelucrare a mineralului cu uleuri, rasini etc . Chestia e ca nu iese de fiecare data aceeasi culoare , dar baza o da ..pilitura de lapis lazuli. Asta era pe vremuri ...Acum , chimia-i baza .

Decat sa miroasa a ulei ranced , preferabila pasta de dinti. 

Eu stiu ca lapis lazuli e un compus mineral destul de comun pana la obtinerea lui prin sinteza in laborator (1828) cand a devenit chiar banal. Mai stiu ca are la baza piritele (informatie din faculta) si ca in pictura se utiliza amestecat cu ceara si un anumit ulei din seminte asemanatoare inului si racinului (ele erau de fapt rare  si aveau avantajul ca nu alterau culoarea la preparare).

lapis lazuli de afganistan este de fapt turquoise, ca si asta e o chestie (in functie de participarea elementelor exista in nuante albastru-deschis, albastru-ciel, verde-albastru, etc.)

Obiectele din  lapis lazuli ce se regasesc frecvent in muzeele lumi sunt importante prin prelucrare...nu prin valoarea materialului sau prin unicitatea lui.

ar mai fi de adaugat ca cel mai apreciat zacamant e cel rusesc de langa lacul Baykal.

Despre albastru in natura mineraliera...recomand marmura/granitul: azul bahia, cu care am lucrat acu ceva ani in urma, la vila unui demnitar ce nu a intrat niciodata in vreun scandal public si care este probabil singurul membru roman al grupului bilderberg..."manastire'ntr-un picior: ghici ciuperca cine-i ??"

Nu fac recomandarea pentru decoratiuni, ci ca amestec de nuante imposibil de egalat...

nuanta nu este nici bleu-ciel, nici verde-albastru , etc ! este ..ultramarin !
mai bine aduc aici articolul (ca nu l-ati citit)  , care este mai degraba un ..eseu , decat un articol 

Michelangelo couldn’t afford ultramarine. His painting The Entombment, the story goes, was left unfinished as the result of his failure to procure the prized pigment. Rafael reserved ultramarine for his final coat, preferring for his base layers a common azurite; Vermeer was less parsimonious in his application and proceeded to mire his family in debt. Ultramarine: the quality of the shade is embodied in its name. This is the superlative blue, the end-all blue, the blue to which all other hues quietly aspire. The name means “beyond the sea”—a dreamy ode to its distant origins, as romantic as it is imprecise.
Derived from the lapis lazuli stone, the pigment was considered more precious than gold. For centuries, the lone source of ultramarine was an arid strip of mountains in northern Afghanistan. The process of extraction involved grinding the stone into a fine powder, infusing the deposits with melted wax, oils, and pine resin, and then kneading the product in a dilute lye solution. Because of its prohibitive costs, the color was traditionally restricted to the raiment of Christ or the Virgin Mary. European painters depended on wealthy patrons to underwrite their purchase. Less scrupulous craftsmen were known to swap ultramarine for smalt or indigo and pocket the difference; if they were caught, the swindle left their reputation in ruin.
In 1824, the Societé d’Encouragement offered a reward of six thousand francs to anyone who could develop a synthetic alternative to ultramarine. Two men came forward within several weeks of one another: Jean-Baptiste Guimet, a French chemist, and Christian Gmelin, a German professor from the University of Tübingen. The prize was fiercely contested. Gmelin claimed he had arrived at a solution a year earlier but had waited to publish his results. Guimet countered by declaring that he had conceived his formula two years prior but—like Gmelin—had opted not to publicize his findings. The committee awarded the prize to Guimet, much to the displeasure of the German gentry, and the artificial blue became known as “french ultramarine.”
[size]

Yves Klein, IKB 191, 1962.
As a recreational painter, I feel undeserving of the ministrations of ultramarine. The color, like a truffle in the kitchen, is not an appropriate ingredient for dabblers and dilettantes. A tube of synthetic ultramarine paint is no more costly than a cerulean or cobalt, yet it still cuts an imposing figure. To apply it crudely seems a slight against the past. Many artists far more gifted than myself would have gladly given their left ear for a single ounce of the pigment. I wonder what Titian or Veronese would make of the paintings of Clyfford Still or Yves Klein, with ultramarine applied by the canful. Their hearts might stop calculating the cost.
Synthetic ultramarine, due to its lack of mineral inclusions, boasts a richer tone than its semiprecious predecessor. Traditionalists like Andrew Wyeth insisted on grinding the original, at great personal expense, even with the artificial paint readily available. “A color may be too pure. Modern shades and colors often appear hideous, ironically,because of their extreme purity,” writes Alexander Theroux in his triptych of essays The Primary Colors. “Old-fashioned blue, which had a dash of yellow in it … now seems often incongruous against newer, staring, overly luminous eye-killing shades.” In our pursuit of perfection, of unspoiled coloration, we purged colors of their unique characters.
Even the finest natural ultramarine, ground assiduously by hand, is riddled with odd minerals: calcite, pyrite, augite, mica. These deposits cause the light to be refracted and transmitted in subtly different ways. No two strokes of paint are the same in their fundamental composition. Stand at the right angle and you might catch a quiet glimmer of white or gold, like a prick of light from some distant province of the cosmos.
[/size][size]

Sassoferrato, The Virgin in Prayer, 1640–50.
Blue remains a muse precisely because it is a mirage. “Among the ancient elements,” writes William Gass in his treatise On Being Blue, “blue occurs everywhere: in ice and water, in the flame as purely as in the flower, overheard and inside caves, covering fruit and oozing out of clay.” Yet we can’t handle or touch the blue of the flame any more than we can bottle the blue of the sky.
Kandinsky, a connoisseur of color, believed wholeheartedly in its spiritual properties: “The deeper the blue becomes, the more strongly it calls man towards the infinite, awakening in him a desire for the pure and, finally, for the supernatural.” He wasn’t alone in this sentiment. Eastern spiritualists have long associated deep blue gemstones, such as lapis lazuli, with the sixth chakra, or third eye, the seat of elevated consciousness in the human body. The Egyptian Book of the Dead recognizes lapis lazuli, carved in the shape of an eye and set in gold, as an amulet of inestimable power. Cleopatra, in common lore, wore powdered lapis lazuli as eye shadow.
Some colors assert themselves like unwelcome solicitors, or dinner guests with outspoken opinions, but ultramarine never impresses itself unduly on its viewer. It peddles neither sheer bliss nor utter despair. The art critic John Ruskin said, in a lecture delivered at the Philosophical Institution in Edinburgh, “The blue colour is everlastingly appointed by the Deity to be a source of delight; and whether seen perpetually over your head, or crystallised once in a thousand years into a single and incomparable stone, your acknowledgment of its beauty is equally natural, simple, and instantaneous.”
Ravi Mangla is the author of the novel Understudies. He lives in Rochester, New York.







[/size]

Ufffff…

Io mi-s inginer…am studiat in doua domenii, ce au putine lucruri comune, dar pastreaza acelasi spirit, capabil sa instaureze in oricine un anume mod de a intelege, cerceta si selecta informatiile primite.

Sunt asadar prizonierul acestei formatii.


********

Nu, n-am citit articolul citat de tine, pentru ca linkul nu a functionat…Si daca ar fi functionat, probabil ca nu l-as fi parcurs decat in diagonala, avand in vedere experimentul cu celalalt topic unde se supunea dezbaterii un punct de vedere deja format despre o panza “controversata”. Iarasi, ca si in primul caz, m-ar fi descumpanit lungimea lui, si calitatea autorului (un capitol la care tu ar trebui sa lucrezi mai intens: cernerea).

“Cine vorbeste mult, spune putine” zice o maxima inteleapta, iar cel care dezvolta logaritmic o parere, face asta din neincredere in tema sustinuta (in cel mai fericit caz, din motivul ascuns de a se convinge pe sine).

Lecturile mele nu mai au timp pentru amatorisme. Abia pot citi cartile recunoscute de critica impartiala si confirmate pe plan international,  ce pot concura la vreun premiu. Nu din snobism, ori pentru ca as avea vreo garantie a calitatii prin asta: ci ca sa ma mentin in actualitatea unor discutii de un anumit nivel. Nu am vreme de irosit nici cu entuziastii, nici cu tinerele sperante (categorii printre care profesionismul se intalneste rar si ocazional).

Regret ca trebuie sa insist, insa  Lapis Lazuli  nu este un material rar, valoros, sau greu de procurat. Nu a fost, si cu siguranta nu va fi vreodata, asa ceva. Filoanele contin blocuri de peste 110 kg si mai inalte de 5 metri. Iar prin ’92 intr-o piata din Egipt se puteau cumpara artefacte miniaturale confectionate artizanal din lazuli, pe pret de nimic (am si achizitionat; voi pune poze).

Desigur, daca in zona in care locuiesti nu se gaseste lapte, laptele poate deveni chiar si moneda de schimb, iar penuria va intra oricum imediat  in atentia negustorilor care stiu intotedeauna sa impuna o (i)moralitate a lor , cu rezultat direct in cresteri astronomice de pret.

Am si o carte despre Michelangelo si promit sa verific informatiile furnizate de tine. Din cate imi amitesc insa artistul (arhitect, pictor, sculptor, poet) Michelangelo, cu o impresionanta forta de miunca si genialitate, era intr-o opozitie flagranta cu omul Michelangelo, despre care se spun atat de multe incat ai putea croii o versiune proprie in legatura cu povestea lipsei de fonduri necesare procurarii unui pigment (cea mai insistenta sustinand o strategie obscura de a presa clerul finantator in scopul (subteran) de a obtine  suplimentarea fondurilor alocate panzei).

Este iar posibil ca pigmentul ultramarinului sa nu fie o simpla macinare de mineral ci mai degraba o sortare a acestor pulberi din care au fost inlaturate cu migala nuantele deschise.

Eu nu stiu despre astea, dar daca el s-ar fi obtinut din minele afgane, atunci prelucrarea sugerata ar fi fost una obligatorie.


*****************


Cateva vorbe despre buna credinta a autorului…care in opinia mea...cam lipseste.

El face un “poem” reusit (daca asta si-a propus) insa plin de licente si de inexactitati. Cea mai  grava, careia i-ai cazut si tu victima este premiza, potrivit careia ultramarinul ar fi o culoare. Nu e.

Culori in spectrul vizibil sunt numai  sapte (roșu, oranj sau portocaliu, galben, verde, albastru, indigo și violet). Punct. Eventual noua ? (discutii in derulare continua si azi pentru “alb” care e de fapt o compunere a tuturor celorlalte si “negru”  ceva rezultat  procesului opus dispersiei).

Intre cele sapte culori, specificate clar, exista insa cert:  doar tonuri si nuante…

Lapis Lazuli de Afganistan e o fantezie. Putem vorbi de un zacamant absolul particular in cazul lazuritului din Tadjikistan ( Munții Pamir), insa cel afgan are o atat de  larga varietate de calitati cromatice incat atunci cand vine vorba de unicitate nu poate aspira decat la titlul de primul depozit exploatat (cu o anumita doza de probabilitate si asta).

In continuare articolul, scris de un pusti indian pentru un periodic in prabusire, mai face si afirmatia ca pigmentul era la fel de scump ca valoarea lui in aur…Ceea ce ar putea fi adevarat, avand in vedere ca aurul insusi nu era cotat cine stie ce in epoca: ducatul venetian (devenit zecchino) ce corespundea florinului din Florenta abia putand acoperii o masa copioasa la un han..


Sunt inca multe..

Fiatlux, nu vreau sa ma cert cu nimeni, si nici nu tin mortis la parerile mele..
Le pot schimba pe sustineri adevarate, solid argumentate si succint expuse.

Faptul ca intr-o problema sau alta am adunat altfel de dovezi si certificari nu ar trebui sa insemne nimic.

Am luat nota de eseul indianului, cochetez de multa vreme cu ultramarinul eu insumi (desi sunt indragostit de cobalt) si ma bucur ca ai adus aceasta discutie in actualitate.

Sfatuitorul a scris:

inspirat! ca pierdeai vremea ! 

Dude , iti stiu formatia ! ca de-aia-s p'aici ! daca-mi amintesc bine , aceasta ..metoda a studiului m-a lasatt paf , mai ales dupa ce ti-am citit ..auto-"rechizitoriul " pe han si care a anulat ..3/4 din defectele tale ! 
Imi pare rau ca te-am facut sa pierzi timpul pretios, dar bine ca te-am incitat ! 
Din pacate la nivelul conversatiilor, eu stau ..prost, pt ca in structura mea sta ..dezordinea si ..nerabdarea . Recunosc si-n fatza ...MAPN ! 

Revenind la ultramarine, nu contest cunostintele tale , ba dimpotriva . Se pare insa ca acest ...pigment   era supraapreciat de pictorii din toate timpurile , primii fiind persii care l-au si folosit. Am gasit alte referinte care sustin asta >
"This fabulous pigment, called Ultramarine ("from overseas"), was - like the known Lazuline Blue - obtained from the precious stone Lapis Lazuli although it was immensely richer, deeper and more powerful. A painter's dream, this hugely expensive pigment had been developed by Persians in Afghanistan, and would play a huge role in the Renaissance colour palette." De aici.


si >>"The natural ultramarine pigment, obtained from the semi-precious stone lapis lazuli, has been one of the most valued pigments by European painters since the late 13th century. Before the 19th century, the only known source of lapis lazuli was in the quarries of Badakhshan (northeastern Afghanistan), a site visited and described by Marco Polo. He wrote: “There is a mountain in that region where the finest azure [lapis lazuli] in the world is found. It appears in veins like silver streaks.” Lapis lazuli provided not only a vibrant blue color unmatched by any other pigment available at the time, but it added a divine nature to the artwork in which it was used. Since it was valued more highly than gold, its use typically conveyed the high status of a work’s commissioner. Ultramarine was the pigment often reserved to paint the mantel of the Virgin Mary."
de aici.




si adnotarea de sub imaginea  "Judecatii de apoi" .. .."The Sistine Chapel’s “Last Judgment" Ultramarine pigments have been used pervasively by artists starting in the late 13th century. Jerschow, Del Federico and coworkers provide key insight on why and how color fades in ultramarine pigments." 

Ma surprinde efortul artistilor de a descoperi noi si noi nuante ; altfel nu le-ar fi reusit atari minuni, ma gandesc. 
etc

Eu stiu ca primii au fost egiptenii. Inaintea lor, sumerienii poate, insa nu e dovedit.
Cum zice si ala din articol persii i-au dezvoltat utilizarea.

Interesant ca in mai toate culturile ultramarinul semnifica optimism si protectia zeilor.
Pana si vikingii de rang isi insemnau scuturile cu o decoratiune colorata asa, desi ei isi luau pigmentul din alta sursa.

fiatlux a scris:Ma surprinde efortul artistilor de a descoperi noi si noi nuante ; altfel nu le-ar fi reusit atari minuni, ma gandesc.
etc

Cunoscuta e metoda de procurare a pigmentilor purpurii. Ei se recoltau din fluturi tropicali, si trebuiau cateva zeci de mii ca sa scoti de o mantie regala.
Mai putin cunoscut e modul in care se obtinea ivoriu care presupunea cateva sezoane de capturi a unor moluste...pentru echivalentul unei rochii.

Ivoriu (culoarea untului) se putea insa fabrica si prin metode mai putin costisitoare, insa nu era acelasi.
Nici azi, chimia nu poate sa propuna un substitut perfect, irizarile colorantului natural fiind inegalabile.

..ok....

...indianul mai minte si cu particulele de mica inserate in pigment. Aceasta este tehnica moderna a vopselelor reflectorizante si nu se intampla pigmentilor din evul mediu, acolo unde mica....e prea mica sa produca irizari sau reflexii inegale.

...ok...


Preocuparea pentru culori e parte definitorie a viziunii plastice, si cum fiecare artist cauta cu asiduitate sa fie cat mai original...


Am dubii cu traducerea "ultramarin=overseas" ..de fapt, ca sa fiu onest nu cred in ea, ci doar in sensul unui albastru "peste masura".

E aceiasi confuzie care se face in cazul prafului de pusca. Descoperit constient (nu accidental) de un alchimist pe nume Schwartz (negru).
Pulberea neagra (de nuanta cenusiu deschis) poarta numele re-inventatorului ei (Schwartz's Powder) si n-are legatura cu felul in care ea se prezenta

fiatlux...multumesc de aprecieri...ele sunt reciproce..


Apropo de culoare. exista artisti care au abandonat totul in favoarea fascinatiei ei:



sau care au renegat-o:




In discursuri si dezvoltari de o impresionanta tinuta....

Un articol interesant -cum si cine mai invarte roata culorilor si ce iese ! Surprise ! 

Am dat de ..caietele cu schite alemarilor artisti...van Gogh, Matisse, Goethe (pt "Voiajul in Italia" a facut desene , f reusite de altfel ), Picasso, Chagall etc.. Dar fiind la ...culori , am zis sa scot o pagina din pregatirea pt scoala Bauhaus unde preda a  lui Paul Klee , "aproape ...tratate de colorimetrie " cum zic autorii articolului >>

Tare interesant cum incercau sa transmita informatii pe care azi le intelegem prin gradientul de temperatura.
era nevoie, cred ca fiecare nuanta obtinuta sa fie cumva notata pentru a putea fi utilizata si in alte dati.
notau reteta obtinerii ei...cred....

Eu, cinstita sa fiu, nu pricep mai nimic Sfatuitorule ..ca-i si-n germana ! :hoh:Dar se vede "mania" detaliului si-a trebii serioase. Admir !

Si pt ca tot sunt aici, zilele trecute am fost la o expozitie de tablouri a unui tanar cu oarece handicap mintal + autism dar cu un talent , dupa mine, impresionant . Un simt al culorilor ..al 8lea ..si-o reprezentare oarecum stilizata artistic , nu  ....reproducere. Le face din imaginatie . Iata cateva lucrari :

Nu doar Goethe are talente multiple ! Iata-l si pe V Hugo caruia Delacroix ii intrevedea o cariera stralucita in pictura daca s-ar fi tinut de ea.
V Hugo.

Yap...erau artisti...nu oameni de litere, pictori, dansatori...artisti.
O continuare a omului renascentist anticipat de Leo Da Vinci

despre pustiul autist ?? Pai e cunsocut ca ei aceste facilitati mult dezvoltate, in detrimentul celor care lipsesc.
E remarcabil felul in care a utilizat culoarea...intr-adevar.

Cat despre caietele marilor predecesori ??

Desigur modalitati de a contabiliza anumite reusite in vederea repetarii lor din alte perspective.
E foarte important aspectul asta, caci ideea de tratat, adica impartasire secretelor de la dascal la discipol altfel decat pe calea exemplului practic, era putin practicata si cu o eficienta nerecunoscuta de nimeni..

Probabil ca va suna cunoscut ...rosu pompeian ?! Pana sa va zic de el va rog sa intrati pe adresa asta pt a va reactualiza cateva detalii despre teribila civilizatie pompeiana ingropata in august 79 iH de lava Vezuviului ( se vorbeste de reconstituirea spatiilor de locuit din Pompei cu tot arsenalul de obiecte, decoratii , etc cu articole autentice , dezgropate din zgura, intr-un muzeu din Paris- Maillol)



De fapt mobilul crimei este acest ...rosu pompeian , care, s-a descoperit recent ca ..nu e rosu la origine ci ..galben, modificat de gazele eruptiei vezuviene .Studiul apartine unei echipe de cerc din Florentza.



detaliile aici (it)

Cand eram adolescent, pe la BCU, mi-a cazut in maini un album de reproduceri: Eros a Pompei.
Erau fresce bine pastrate in cenusa, cu scene erotice de o incredibila actualitate.

In vizita pe acolo, acum cativa ani, fratele meu March a fost foarte surprins sa le vada.
regret ca nu are timpul necesar sa ne povesteasca din calatoriile sale....

Despre reprezentarile alea in ochii unui pusti, in vremuri in care si poza unui san era socotita pornografie, alta data, in alta parte...

ups!   Sfatuitorule, raportez : Dude iar graffiteaza porcarii pe pereti ! Nu se mai poate!!!Trebuie pedepsit ! Sa stea intr-un picior cate 10 min pe ora , oriunde s-ar afla , de ex !! E prea usoara !? 

Paracioasa, Paracioasa, paracioasa........ par , par , par !!!

In primul si-n primul rand ca sunt opere de arta...

In al doilea: Nu eu le-am pus pe pereti !!!

Bai frate...Ignoranta asta...si reactia ostila in fata artei de calitate..reflexul spontan spre trivial si obscenitate...Mai fiat...nu cumva ai fost secretara de partid ?...

In al treilea, nici nu e ceva explicit, ori voit provocator. Doar niste cetateni si cetacence facand tot ce le sta in putere pentru propasirea si perpetuarea cetatii...de la fiecare dupa posibilitati, fiecaruia dupa nevoi...

 da, secretara la ..liber-schimbisti ! va rog sa ma scuzati dar am sa stau cu spatele in topicul asta !   l-am si vopsit , ca sa respect tema, dle Dude ! (e din cimitir   ..Pere Lachaise ..nu de-oriunde !)

Doamna fiatlux...mortii au avut momentele lor. Le vom afla curand si motivele.

In Pere Lachaise, Bellu, Abney, Reinvierea (salut Cornel..) cu totii au acum ultimul cuvant. Se numeste epitaf.
E ceva de dincolo de lumesc (coventional, traditional, vulgar..)

King Crimson, crede ca ar fi vorba de confuzii, pe care le denunta melodios (prin textul poetic a lui Peter John Sinfield) si  inegalabilul demers muzical de pe albumul In the Court of the Crimson King  :