Horea Porumb -eseuri/proza scurta

Horea Porumb se prezinta 

Eliberati-va as numi acest eseu ...

Un lama tibetan
Vorbind despre moarte
"Orice religie ascunde o psihoterapie" - spunea Carl Jung (1875 - 1961). Este şi impresia mea, după ce am asistat recent la o convorbire cu Sogyal Rimpoché, un lama tibetan. L-am văzut cu toţii pe lama Sogyal Rimpoché în filmul Micul Buddha, unde îşi juca propriul său rol: acela de dascăl tibetan al "micului Buddha", viitorul lama. Eu l-am cunoscut, deci, pe Rimpoché în carne şi oase. E tot aşa de zâmbitor şi durduliu ca şi în film, senin şi parcă infantil. Ca şi micul Buddha din film, Sogyal a aflat, la vârsta de opt ani, că era reîncarnarea unuia dintre profesorii celui de-al 13-lea Dalai-lama. (Actualul Dalai-lama, Tendzin Gyatso, este al 14-lea din seria inaugurată în 1578. De reţinut că religia tibetană e o variantă relativ recentă a budismului.) Sogyal a fost trimis să facă studii la Delhi şi apoi la Cambridge. A devenit între timp un propagator al învăţăturilor tibetane în Occident. E autorul unei cărţi de largă circulaţie: Cartea tibetană a vieţii şi a morţii, al cărei mesaj s-ar reduce la frazele următoare: "Învăţaţi să muriţi şi veţi învăţa să trăiţi. Nimeni nu poate trăi dacă nu e pregătit să moară". Nu sunt un practicant budist şi nici nu intenţionez să militez pentru învăţătura tibetană. Nu sunt mistic şi nici idealist. Conversaţia cu Rimpoché, sau, mai degrabă, monologul acestuia, a fost în aşa măsură de interesant şi tulburător, încât simt nevoia, datoria, chiar, să-i redau spusele, sperând ca propriul meu comentariu să nu le denatureze sensul.
În Franţa, alături de cei 300 000 – 400 000 de practicanţi budişti de origine asiatică, există 10 000 – 20 000 de convertiţi autohtoni, iar aproximativ 5 milioane se simt "apropiaţi" ideilor budiste. Cam 40% dintre francezi cred în reîncarnare! Budismul a început să se extindă în Occident o dată cu publicarea de către Eugène Burnouf, în 1844, a Introducerii în istoria budismului indian. Europenii au fost mai întâi seduşi de aparentul său raţionalism: budismul este o doctrină non-teistă, care se bazează pe raţiune, pune accentul pe experienţa individuală, nu pare a impune nici o dogmă şi propovăduieşte o morală umanistă, fără referire la o revelaţie divină. Mai târziu, ei au fost atraşi de caracterul său esoteric, care contracara, parcă, materialismul omului modern. De câteva decenii, după efervescenţa anilor '60 şi, mai ales, după compromiterea ideologiilor utopice, budismul s-a încetăţenit drept o cale de cunoaştere a sinelui, de transformare spirituală, este resimţit ca o "ştiinţă interioară", laică. Ea ar răspunde marilor întrebări existenţiale şi ar facilita accesul individului la fericire. Ne amintim că Dalai-lama a obţinut Premiul Nobel pentru pace în 1989. În limba tibetană, Dalai-lama înseamnă "ocean de înţelepciune".
Faptul că un lama tibetan a ajuns să se adreseze unor ascultători europeni trebuie văzut pe fondul fragilizării noastre spirituale, care este o caracteristică a post modernismului. Budismul tibetan a înţeles că omul aspiră să se simtă autonom, dar că, în acelaşi timp, simte nevoia să recurgă, parcă, şi la remedii supranaturale. Teama noastră de moarte nu reflectă decât teama de a ne cunoaşte pe noi înşine şi incapacitatea noastră de a ne ameliora, de a ne debarasa de ceea ce este inutil. Faptul că perspectiva morţii ar trebui să fie învăţătorul nostru cel mai preţios este o idee pe care o găsim nu numai la budişti, ci şi la creştini şi musulmani, însă ea nu a fost explorată îndeajuns. Profetul Mohamed, de pildă, îndemna la purificarea "inimii" prin reamintirea morţii. Sintagma "Memento mori" a fost mereu prezentă în cultura noastră, dar cu toate acestea noi n-am fost obişnuiţi să privim viaţa şi moartea ca pe un tot unitar. Avem obiceiul să amânăm într-una confruntarea cu ideea inexorabilului, (care echivalează cu o amânare a cunoaşterii de sine) printr-o "lene activă", găsindu-ne ocupaţii care să ne îndepărteze de momentele de meditaţie, în loc să provocăm acest demers tocmai în clipele când suntem în depline puteri.
Prima constatare a unui astfel de demers ar fi că discontinuitatea este caracteristica principală a continuumului universal. Nimic nu pare a fi veşnic. Totul în lume e „impermanent” şi în primul rând noi înşine. Ne ataşăm de lucruri, de idei, de ambiţii, de viaţă şi acest ataşament ne creează suferinţă - atât pentru că aceste lucruri sunt impermanente, cât şi pentru că noi înşine suntem trecători; durerea este deci dublă. Dacă am reuşi să ne eliberăm de asemenea legături, am putea savura mai din plin fiecare moment al vieţii, am câştiga, mai ales, încredere. Budiştii au o expresie: "Am pierdut norii, dar în schimb am câştigat Cerul". Cartea tibetană mai spune: "Desprinderea de legături e adevărata cale spre libertate. Bunătatea pe care o câştigăm ne va supravieţui." Să încercăm să înţelegem aceste două afirmaţii.
În viziunea budistă, descoperirea "cerului" este descoperirea faptului că există, totuşi, ceva permanent în lume. Este descoperirea naturii imortale a spiritului. Este descoperirea feţei ascunse a propriei noastre persoane. Practicanţii budişti reuşesc să trăiască această experienţă prin meditaţie. A fost dat şi altora să o cunoască în momente de "iniţiere" violentă. E cazul, de exemplu, al celor aflaţi în situaţii de moarte iminentă ("near death experience"), dar e cazul, de asemenea, al celor care, în diverse situaţii, au trăit momente de extaz mistic, pe care respectivii le-au descris tot ca pe un fel de "moarte". Momentul de extaz nu e rezervat exclusiv religioşilor: Plutarh a descris călătoria iniţiatică, în alte sfere, a unui soldat din antichitate, iar în timpul războaielor napoleoniene, într-o epocă de ateism (împins până la fanatism), au fost înregistrate numeroase trăiri de aceeaşi natură. E interesant că toţi vorbesc despre o senzaţie fără echivalent în experienţa terestră, de abandonare a corpului, de zbor vertiginos spre o altă lume, de imersiune într-o lumină intensă şi caldă. Apar, eventual, mediatori (îngeri, imagini ale unor personaje defuncte), dar niciodată vreo divinitate. Timpul pare că nu mai există şi promite eternitatea. Revenirea la viaţă e resimţită ca un regret, ca o pierdere a unei companii agreabile, iar experienţa trăită rămâne durabilă.
Prin examinarea numitorului comun al acestor trăiri, rezultate din contemplarea voită sau accidentală a morţii, tibetanii au ajuns (mai demult decât exegeţii moderni) la concluzia că omul poate, în anumite situaţii, să întrezărească "cerul", să străpungă norii care îl ţin ascuns. Senzaţia trăită în acel moment, cea de zbor, de abandonare a corpului, de imersiune în lumina intensă şi căldura de la capătul unui "tunel" e imposibil de descris. Cel mai adesea, lumina e echivalată cu înţelepciunea, iar senzaţia de căldură cu aceea de "bunătate", cu dragostea de semeni, cu compasiunea.
De aici nu e decât un pas să asociem aceste calităţi unei fiinţe supreme, lui Dumnezeu, lui Buddha, de exemplu. Nimeni nu a menţionat însă vreodată să fi "întâlnit" vreo divinitate la capătul unui astfel de voiaj. Acest "ceva" de la capătul tunelului, care nu poate fi nici descris, nici numit, nici conceptualizat, este o dimensiune nouă, pe care o descoperim, în fond, în noi înşine. Este natura fundamentală a omului, este "bunătatea imuabilă". Budiştii tibetani o compară cu cerul senin. Falsa natură a omului e asemănată cu norii, care-l obnubilează. Cel mai adesea nu vedem cerul deloc, pentru că este acoperit de nori. Scopul spre care tinde spiritul este "cunoaşterea", apropierea de cer. Dar ego-ul l-a deturnat de la acest scop, l-a determinat să se orienteze spre alte preocupări, să se ataşeze valorilor lumeşti, să se mulţumească cu norii. Indienii au altă imagine: este aceea a unei comori ascunse sub apele unui lac agitat. Doar când lacul devine calm avem acces la viziunea tezaurului care zace la fund. Suferinţa pe care o resimţim în Occident este o suferinţă a spiritului; nu suferim din cauza a ceea ce percepem venind din lumea exterioară, ci din cauza spiritului însuşi, prizonier al unei tendinţe care nu-i este naturală, tendinţa de a acapara, de a ne agăţa. Descoperim cerul când reuşim să înlăturăm norii, să liniştim apele, când ne-am debarasat de aceste legături.
Conform credo-ului tibetan, prin contemplarea morţii, experienţa cunoaşterii naturii imortale a spiritului ar putea fi accesibilă fiecăruia dintre noi. Dacă n-am putut s-o descoperim mai devreme, o vom descoperi cu siguranţă la moarte, moartea este deci momentul cel mai important al vieţii! În acea clipă, spiritul-ego-gânditor piere şi dispar o dată cu el toate iluziile spiritului ordinar, mânia, ignoranţa. Abia atunci revenim la adevărata noastră natură. E clipa "deşteptării".
"Ai voinţă, găseşti şi calea" - spune un dicton occidental, care pare a contrazice cele de mai sus. A te debarasa de legături nu înseamnă însă a te debarasa de aspiraţii. Dimpotrivă, dacă te-ai eliberat de legăturile care te apasă, trăieşti mai senin şi găseşti şi calea eficientă de a le realiza.
Atunci când am citit, cu ani în urmă, o presupusă "maculatură", intitulată Viaţa după viaţă, am fost încântat să pot furniza o explicaţie biofizică a senzaţiilor descrise de aceia care au trecut prin clipele de moarte iminentă: potenţialul de membrană, pompa de ioni, terminarea ATP-ului, ultimul influx nervos…
E interesant de văzut (am privit în acest sens o emisiune la televiziune) cum toate argumentele ştiinţifice, justificările fiziologice, teologice chiar, pe care încercăm să le oferim spre a le demistifica trăirile, îi lasă sceptici şi indiferenţi pe aceia care au trăit experienţe de moarte iminentă, ca şi pe cei care, sub diverse forme, au reuşit să cunoască "cerul senin". Ei resimt această senzaţie în mod durabil, devin mai detaşaţi, au pierdut angoasa morţii, sunt mai implicaţi în viaţa socială, devin blânzi şi contrastează cu cei din jur prin înţelepciunea de care dau dovadă.
Cei care au văzut cerul ştiu să lase la o parte, de acum înainte, ceea ce este accesoriu, norii. Culmea, o dată ce au trecut de nori, ei au putut vedea că aceştia erau minusculi, surprinzător de apropiaţi de pământ, că ei nu aveau nici o legătură cu cerul, că nu-i aparţineau!
Care poate fi esenţa acestui mesaj? Că înţelepciunea, bunătatea, fericirea şi sursa păcii cotidiene se găsesc în noi înşine. Nu trebuie să fii budist tibetan pentru a afirma aceste lucruri, care astăzi sunt acceptate unanim. Budismul o face însă sub forma unei imagini. Adevărata natură a spiritului, esenţa universului se găseşte ascunsă, deci, în noi înşine şi este "cerul" de dincolo de nori, este "lumina" de la capătul tunelului, echivalentă cu înţelepciunea şi compasiunea.
Hinduşii o ştiau de milenii: "Brahma sunt eu" - pare că şuieră yoghinul în timp ce expulzează ultima cantitate de aer din plămâni. Această lumină e eternă, indestructibilă.
E ceea ce întâlnim în clipa morţii, cu seninătate, dacă am ştiut să ne pregătim pentru acest ultim moment.

… Slabă consolare, aş fi tentat să zic, odată ce am revenit cu picioarele pe pământ! De nu, hai să ne mulţumim cu ceea ce avem!

Chiar aşa să fie?
Orice limită, orice zid presupune şi o poartă, care poate fi deschisă. Dacă spiritul nostru e limitat de plafonul de nori, hai să depăşim acest plafon.
Pentru raţiunea noastră, misterul de dincolo de nori va rămâne misterios în continuare. Dar, depăşind norii, vom fi trăit experienţa acestui mister!
Viaţa este un mister şi ea, dar cu toate acestea o trăim cu toţii!


Horea Porumb

Paris, 3 noiembrie 2001"

MmmDa.....interesant...

Totusi cu observatiile despre bisericile romanesti din Paris, nu pot fi de acord.

Fiatlux ! 

Drumul spre lumină
Moto
Înţelepciunea începe odată cu uimirea.
Socrate
Scriu aceste rânduri sub impresia unei serii de experienţe personale. Prima am trăit-o în Grecia, la Muntele Athos, în acel sanctuar al creştinătăţii unde liturghia cântată ţine de la trei noaptea până la şapte dimineaţa. Acolo am avut impresia că mă desfac în bucăţi şi că mă dizolv apoi în Univers. Apoi în Canada, la Toronto, la festivalul anual al aborigenilor americani, Pow Wow, când m-am strecurat printre şamanii ce invocau sacrul bătând în marele tambur, am avut din nou aceeaşi senzaţie de fuziune cu Întregul. Am avut o surpriză diametral opusă în localitatea vecină, Kitchener-Waterloo, la „Perimeter Institute”, un sanctuar modern, dedicat continuării operei lui Einstein, laureat al Premiului Nobel pentru fizică în 1921, atunci când eu, om de ştiinţă, am citit rândurile ce-i aparţineau : „Emoţia cea mai minunată şi profundă pe care o putem trăi este senzaţia mistică,… germenele oricărei ştiinţe veritabile.” 
Din punct de vedere etimologic, misticul e o fiinţă capabilă de uimire. Oare mă pot considera unul dintre ei? Rabinul din vecini ne-a trecut într-o zi pragul şi mi-a spus: „Am descoperit că numele tău, Horea, provine de la rădăcina aramaică şi ebraică HOR, care înseamnă Lumină. Asta-i cartea ce trebuie s-o citeşti!” - şi-mi puse în mână Kabbala. Emoţia acestei lecturi, combinată cu impresiile mele de la întâlnirea cu un lama tibetan, urmată de o alta, în preajma coloşilor de la Stonehenge, cu un practicant druid, m-au determinat să mă lansez în reflecţia de mai jos, în căutarea numitorului comun a trei “experienţe aparent disparate: cea a “morţii iminente”, cea a meditaţiei şi cea a studiului mistic.
Voi începe prin a aminti în ce constă experienţa de iminenţă a morţii, „near-death experience”, NDE. Există peste nouă milioane de cazuri documentate numai în S.U.A., unde trebuiesc îndeplinite 18 criteriipentru ca o nouă istorie să fie contabilizată. Iată un fragment din mărturia supravieţuitorului unui accident ce era să-l coste viaţa: „M-am simţit absorbit, aspirat dintr-o dată într-o linişte imensă şi luminoasă. Eram Lumină, acea lumină, acea conştiinţă eternă, fără început, fără sfârşit.” Dacă ar fi să fie comparată cu ceva uman, Lumina e asociată adesea cu bunătatea, înţelepciunea, sau Cunoaşterea, cu C mare. Reîntorşi la viaţă, cei care „au văzut moartea şi Lumina” se implică în activităţi civice total transformaţi: au cunoscut „bunătatea imuabilă”, zic ei. 
Atitudinea lor se aseamănă cu cea a „filosofului” din „Grota” lui Platon: oamenii îşi făceau o idee asupra lumii privind umbrele ce defilau pe peretele opus. Doar filosoful caută şi descoperă deschiderea pe unde pătrunde lumina. Îşi învinge, însă, tentaţia de a ieşi, revenind printre ai săi, asemenea unui Bodhisattva, deci un salvator, spre a-i trezi din iluzie. O primă învăţătură: nu devii un „sfânt” până n-ai văzut „lumina”! Acesta e şi sensul „visului lui Iacov”: îngerii urcă mai întâi scara spre cer, şi abia după aceea se întorc printre oameni!
„Dărâmaţi biserica aceasta şi în trei zile o voiu ridica” - spunea Iisus. „El însă grăia de biserica trupului Său” - adaugă Ioan. Cu această remarcă, istoria grotei lui Platon devine mai limpede: omul e incitat să se îndrepte spre lumină coborând în propriul „templu”, în sine însuşi.
Cei care, prin rugăciune, ajung la starea de extaz mistic, precum şi cei care practică meditaţia, raportează experienţe „luminoase” similare celor trăite de oamenii „care au văzut” moartea. Ei sunt de părere că Lumina denotă forţă, înţelepciune, frumuseţe - forţă în sensul de omnipotenţă, universalitate; înţelepciune în sensul de omniştiinţă, de principiu ordonator; frumuseţe, în sens de compasiune, bunătate, iubire. Ei mai exprimă convingerea că vor întâlni aceeaşi Lumină în clipa morţii şi susţin că înţelepciunea şi bunătatea, pe care le asociază căldurii şi strălucirii sale, se găseau dintotdeauna în adâncul sufletelor lor. „În tine e sursa binelui, un izvor de care poţi da oricând, dacă sapi îndeajuns”, exclama împăratul şi filosoful stoic Marc Aurel (121-180).
Dezamăgitor, la prima vedere, e faptul că oamenii de ştiinţă au descoperit că cei cu propensiune către experienţa morţii iminente, ca de altfel şi cei înclinaţi spre misticism, posedă adesea o mutaţie într-una dintre enzimele din creier, numită receptor NMDA. Mai mult decât atât, prin curenţi electrici aplicaţi lobului temporal drept, sau sub influenţa unor droguri, s-a putut induce unor pacienţi starea de de-corporare ce precede lansarea în faimosul „tunel”. Toate acestea nu fac, însă, decât să confirme faptul că „zborul” spre Lumină se petrece în noi înşine, că Lumina însăşi face parte din noi! Monahi budişti şi călugăriţe creştine au acceptat să fie exploraţi prin imagerie de rezonanţă magnetică. S-a descoperit că „locusul fericirii” ar fi cortexul pre-frontal stâng. S-a văzut cum, în momentele de „extaz”, o zonă activă se izolează în creier, întrerupând orice comunicare cu exteriorul. Pentru mistic, „universul” se reduce, în acea clipă, la micul spaţiu interior şi, ne-existând pentru el nimic altceva, are impresia că s-a dilatat el însuşi spre a fuziona cu energia clocotitoare a cosmosului întreg.
***
Să trecem acum în revistă principiul meditaţiei. Prin meditaţie, conştiinţa ajunge să se desprindă de valul de senzaţii, emoţii sau gânduri ce-o atacă în fiecare clipă. Meditatorul se antrenează să-şi focalizeze atenţia asupra unui „obiect”, care poate fi o mantra, un text sacru, sau însăşi succesiunea respiraţiei şi a inspiraţiei, urmărind să „lărgească din ce în ce mai mult „spaţiul” vid dintre două gânduri. Vine momentul când, depăşind „plafonul” mintalului, meditatorul câştigă, dintr-o dată, o viziune penetrantă şi transcendentă asupra Realităţii (cu R mare). Cuvântul meditaţie rezultă dintr-o traducere greşită. Ar fi mai convenabil termenul „familiarizare”, căci meditatorul se familiarizează cu... Lumina, cu imanenţa şi cu... moartea. 
Tehnicile de meditaţie şi trăirile practicanţilor variază de la o cultură la alta.
Budiştii se simt „una cu cosmosul”. Adepţii zen, ai „Căii abrupte”, descoperă vacuitatea şi interdependenţa fenomenelor, asigurându-şi prin aceasta pacea sufletească. Tibetanii, adepţi ai „Căii de diamant” contemplă Lumina şi, cu aceeaşi ocazie, se pregătesc pentru moarte, imaginându-şi o „listă” a lucrurilor pe care ar fi vrut să le fi realizat înainte de marea călătorie. De altfel, pe vremuri, la Eleusis, dar şi astăzi, în ceremoniile solstiţiului de vară, la focurile de Sf. Ioan, reluate în unele ţări europene, se aprinde „lista” pe care fiecare şi-a înscris numele, spre a se desprinde, în mod simbolic, de trecut, pentru a-şi vedea mai bine de drum.
Hinduşii parcurg calea descoperirii de sine, adesea printr-un fel de autosugestie. O upanişadă precizează:
„Aşa precum fluviile ce curg de la est spre vest, unindu-se cu oceanul în care se pierd, uitând că ar fi fost vreodată entităţi individuale, la fel, toate fiinţele îşi pierd natura proprie atunci când fuzionează între ele.”
La creştinii occidentali, „a medita” înseamnă mai degrabă „a reflecta”, cert, despre vanitate şi inevitabilitatea morţii, dar există şi mistici care, în momente de extaz, trăiesc un sentiment tangibil de proximitate, până la fuziunea cu Dumnezeu: „Am fost condusă către o pace în care eram unită cu Dumnezeu”, mărturisea, în secolul al XIII-lea, sora franciscană Angelica de Foligno. 
Creştinii ortodocşi caută să ajungă la sacru „pe calea inimii”. Rugăciunea ermitului, „Doamne Iisuse Hristoase, fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”, e tot un fel de mantra, care, repetată de zeci de mii de ori, „ocupă” mintalul până la anesteziere. De ce face el acest lucru, de ce, din capul locului, alege viaţa de ascet, când Dumnezeu, în bunătatea lui, nu cere nimănui să sufere, să se chinuiască? Ei bine, o face pentru că ajunge, astfel, să vadă Lumina Lui, hic et nunc, aici şi acum, aşa cum o fac şi meditatorii orientali!
Meditaţia misticului evreu realizează aceeaşi performanţă. Textele îi recomandă să pronunţe literele Numelui Domnului, YHVH, acompaniindu-le cu un gest prin care le urcă dinspre orizont spre cer, apoi le coboară spre pământ, trecând prin el, după care le răspândeşte de la stânga la dreapta şi de la dreapta spre stânga, în lumea aceasta, „de jos”. Ei bine, deşi nu mai pronunţă aceleaşi cuvinte, gestul e oarecum acelaşi şi la practicanţii de Chi Kong, adepţi ai taoismului chinez!
Prin toate „tehnicile” de meditaţie, realitatea, individul şi cunoaşterea ajung să fuzioneze în Unu.
***
Mai există o altă cale, cea a aproprierii Scripturii prin gândire mistică, prin kabbală. Căci există o religie „de gata”, o practică religioasă care te culpabilizează, dar şi una mistică, care te îndeamnă să cauţi. Termenul ebraic kabbala (הלבק), folosit astăzi în mod prozaic ca să desemneze „recepţia” unui hotel, conţine rădăcina „a primi”. E tradus adesea prin „tradiţie”, dar mai înseamnă „berbec”, („Qobel”), însă nu animalul, ci unealta cu care, mai demult, erau sparte porţile ferecate ale cetăţilor.
Există patru niveluri la care-ţi poţi însuşi Scriptura: sensul literal (care e la fel ca vântul, simbolizat de elementul aer), sensul aluziv, simbolic (descoperind în spatele fiecărui termen câte un simbol, ai impresia că te afunzi în elementul pământ), sensul revelat prin exegeză (ce-a spus, ce-a priceput cutare sfânt, cutare învăţat - şi simţi că ţi se încinge mintea - elementul foc) şi, în fine, sensul mistic, ezoteric, sau secret (ascuns sub elementul apă, precum comoara de pe fundul lacului, care nu se vede decât dacă apa e liniştită - această imagine existând şi în tradiţia indiană).
„Tatăl nostru, care eşti în ceruri...” Rămaşi la sensul literal, mulţi sunt cei care, pronunţând această rugăciune, îl „văd pe Dumnezeu aşezat pe un tron de nori! Adoptată la nivel simbolic, rugăciunea spune mai mult: noţiunea de cer implică, deja, ideea unei elevaţii spirituale.
Examinând etimologia numelor, Avram, înaintea tentativei de sacrificare a propriului fiu, e „părinte al înălţimilor, părinte înalt”, ca să devină apoi Avraam, „părinte al mulţimilor”. El aduce, aşadar, „înaltul” în mulţime, e mesagerul transcendenţei, al verticalităţii transmisiei. Analogia mă poartă spre tradiţia chineză (spre "Nei Tching Sou Wen", acest faimos tratat de înţelepciune ancestrală, care era vechi de câteva mii de ani deja în vremea lui Confucius), conform căreia „ideogenele” ne parvin de la Cer. Iar dacă privim cum era desenat de către chinezi omul în contact cu Cerul, nu putem să nu fim uimiţi de asemănarea cu reprezentarea zeiţei egiptene Hathor!
Elementul „apă” simbolizează accesul (individualizat) la mesajul ascuns al Bibliei. Apa ia forma pe care i-o dă fiecare. Sub apă, dacă e liniştită, omul descoperă precum o comoară, sensul secret al Scripturii. Şi-l descoperă în sine!
„La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul”, „Béréchit Bara Elohim...”:
Acest „început” conţine „totul”, toată „informaţia” asupra Lumii, afişată de cum începe Biblia!
Beth, ב, litera prin care începe textul propriu-zis, e a doua literă a alfabetului ebraic, de valoare numerica 2. Fără îndoială, Aleph, א (de valoare numerică 1), a existat înaintea lui Beth, în „Infinitul invizibil” („Aïn-Sof”, סוף אין) cuvânt ce începe cu litera Aleph. Dar, chiar mai înainte, „Infinitul invizibil” trebuie că a izvorât precum o rază de lumină din „Aïn”, scris tot cu Aleph, care înseamnă „Neant”. Însă dinaintea lui Aleph primordial trebuie că a fost litera Yod, י , ce seamănă cu o virgulă, cu un spermatozoid, simbolizând „Ideea”: „Eu sunt...".
Bara oblică din Aleph (א) separă şi pare să oglindească două litere Yod, vrând să anunţe principiul dualităţii: va fi un „Înainte” şi un „Apoi”, un „Sus” şi un „Jos”, un Spaţiu smuls Infinitului, emanând din matricea unitate. 
Textul propriu-zis începe cu litera Beth (ב), plasat precum o poartă dincolo de care se desfăşoară actul Creaţiei. E o acoladă orientată spre stânga (citirea se face de la dreapta spre stânga!), ea ne arată că există o orientare, o singură cale de urmat. Valoarea numerică 2 a lui Beth confirmă principiul dualităţii, al complementarităţii contrastelor ce vor guverna lumea care e pe cale de a fi pusă în mişcare.
Yod - aleph - beth, citite în ordine, se pronunţă „yaav” (יאב), „dorinţă”. Fiorul dorinţei de a fi, exprimat ca o scânteie de lumină, Yod, emană din Infinitul Aïn-Sof, pentru a da naştere Spaţiului, smuls din matricea lui Aleph, spre a construi „casa” Realului, Beth - spune Kabbalistul. E un joc de cuvinte, printre numeroase altele: Beth/Baïth: „Baïth”, בית, înseamnă „casă”.
Realul e contraponderea Neantului, imaginea sa răsturnată în oglinda lui Aleph primordial. Vom vedea îndată ce este Realul. Dar cum ne apare Dumnezeu în toate acestea? „Eu sunt cel ce sunt” ("eheieh aşer eheieh") - aude Moise, prosternat dinaintea rugului sfânt (traducerea e convenabilă, însă nu e cea mai corectă!). Cine sunt, ce sunt? „Cine” („aşer”, אשר) şi „Ce” („ma”, מה) rămân sub formă de întrebări fără răspuns, nedeterminate.
Următoarele cuvintele au aceeaşi valoare numerică, 13: „Iubire” („ahavah”, אהבה), „Unu” („ehad”, אהד), „Dorinţă” („yaav”, יאב). Mai mult decât atât, „Iubire + Unu” face 26, care este şi valoarea numerică a Numelui, YHVH, יהבה ! Imaginea lui Dumnezeu o vezi în cel de lângă tine, în vecinul tău. Biblia începe cu litera Beth, ב şi se încheie cu litera Lamed, ל. Împreună dau cuvântul „lev” (לב ), care înseamnă „Inimă”. Inspiraţia de a-ţi iubi vecinul vine din intuirea faptului că totul e Unu şi că tu ai putea fi în locul său. 
„Nu întreba nici ce e sus, nici ce e jos, nici ce a fost înainte (înaintea Creaţiei), nici ce va fi după” - zice înţeleptul. Deci, pentru a răspunde lui „Cine” şi „Ce”, nu-ţi rămâne decât să cauţi în tine însuţi! Tu-l numeşti pe Dumnezeu „tată”, crezând c-ai să poţi rămâne un copil toată viaţă. Dar, impunându-i o calitate, tu devii un idolatru. Nu-l căuta pe Dumnezeu într-un lucru creeat, nici în imaginea pe care tu însuţi ţi-ai creeat-o, ci caută-l în tine! Nu trebuie să cauţi, nici să crezi pentru vreun beneficiu viitor, ci pentru plăcerea - hic et nunc - de a te întâlni cu tine însuţi, vorbind despre Dumnezeu. Cine eşti tu? Eşti acel produs al Creaţiei, al cărui creator e în tine. Reorientarea spre întrebarea „interioară” e chintesenţa monoteismului. 
O să constaţi, poate, că Dumnezeul în care ai crezut nu e cel pe care o să-l descoperi. Oricum, el nu e un bodyguard. Dacă îţi închipuiai că eşti ateu, o să afli cu siguranţă că nu erai decât un ignorant. Dar dacă te-ai înmuiat în kabbală, rişti să devii ateu cu adevărat, vei fi, însă, un ateu instruit! 
Există şi „riscul” contrar: studiul kabbalei, poate să te conducă, la fel ca şi meditaţia, la ruptura totală de lume („samaâdhi”), la descoperirea şi unirea ta cu Realitatea Ultimă.
Iată, deci, că putem adăuga şi kabbala la setul de experienţe mistice care conduc spre Lumină. Să revenim, după acest ocoliş pedagogic, la imaginile de rezonanţă magnetică şi să utilizăm experienţa câştigată în lumea kabbalei pentru a vorbi, în cunoştinţă de cauză, despre „Bine” („tov”, טוב) şi despre „Rău” („ra”, רע) în calitatea lor de simboluri ale cunoaşterii dualiste. 
„Şi a zis Dumnezeu: ‚Să fie lumină!’ Şi a fost lumină. Şi a văzut Dumnezeu că e bună lumina... ” („Vayiaar Elohim et ha or ki tov”). Ce semnificaţie pot să aibă binele şi răul în prima zi a Creaţiei, atunci când încă nu exista decât Binele, adică Lumina? Cuvântul „rău” nu trebuie introdus aici ca antonim al binelui! Da, e adevărat, „tov” e ceea ce a existat în Ziua dintâi, Lumina - însă „ra” se traduce prin „restul, celălalt, falsul”. În consecinţă, lumea dualistă, lumea noastră, a binelui şi a răului convenţional, lumea „reală” nu e „adevărată”, nu ea reprezintă „Realitatea” cu R mare! Adevărul e că, „totul e Unu”, că „Realul” continuă să fie acelaşi ca în Prima zi, când nu exista decât Dumnezeu-Unu, Lumina!
S-a văzut prin imagerie de rezonanţă magnetică cum, în timpul meditaţiei, „totul” se reducea la o zonă izolată, hiperactivă, localizată în creierul meditatorului. Acesta, simţindu-se ca şi cum n-ar exista nimic în exterior, ca şi cum, în clipa aceea, ar fi unul cu lumina, la fel ca şi Dumnezeu în Ziua dintâi, e îndreptăţit să-şi spună: sunt în contact cu „Realul”, mă aflu în „Adevăr”, cunosc „Binele”, „tov”.
Aşadar, am pornit în căutarea numitorului comun al experienţelor de moarte iminentă, al simbolismului „grotei” lui Platon, al visului lui Iacov, al meditaţiei şi al extazului mistic, al misticismului kabbalistic - şi am dedus că apropierea de Dumnezeul-Lumină ar trebui să preceadă investirea individului în acţiuni civice. Am descoperit că aceeaşi Lumină e accesibilă tuturor celor care o abordează prin diverse „tehnici”, aparţinând diverselor culturi sau tradiţii. Am mai aflat că Lumina e echivalentă cu Unu, cu Binele („tov”), cu Realul, cu Adevărul şi că aspiraţia către Lumină e calea către Unu.
Paris, 2 decembrie 2007
Horea Porumb - Din volumul "Dincolo si dincoace de religii".
Rog scuzati inversarile literelor din citatele ebraice.

"Visita Interiora Terrae Rectificando Invenies Occultum Lapidem"
"Exploreaza interiorul pamantului si rectificand vei gasi Piatra Ascunsa"

Interesanta alegorie.

Inca nu stiu ce sa cred despre Horea Porumb.

Literar nu incape in norme. Tehnic e interesant de pe pozitii de outsider.
Multe din informatiile continute in text sunt neconfirmate si greu de pastrat intr-o constructie logica.

Oricum, interesant si oarecum actual.

fiatlux a scris:"Visita Interiora Terrae Rectificando Invenies Occultum Lapidem"
"Exploreaza interiorul pamantului si rectificand vei gasi Piatra Ascunsa"

Ritualul de initiere debuteaza cu o scurta perioada de meditatie. Aplicantul este introdus intr-o camera unde apoi ramane singur cu gandurile sale pentru o scurta perioada. Are astfel prilejul de a mai cantarii inca o data alegerea pe care a facut-o solicitand aderarea la Ordin. Daca nu se razgandeste, procedura continua si la un moment dat el este condus de catre maestrul de ceremonii cu un streang in jurul gatului, prin centrul templului. Acest simbol, alaturi de cel al arderii testamentului sau, semnifica moartea profanului si nasterea, in locul lui a neofitului.

Totodata, indemnul citat de tine, sugereaza ca din pamant (locul indeobste ocupat de catre decedati) proaspatul ucenic incepe un drum anevoios in cautarea luminii...O calatorie metodica, pornita prin descifrarea mai inainte a tainelor intunericului.

Sfatuitorule, am sa fiu cinstita (doar cu tine   )..sunt sfertodocta si iau de bun cam tot ce-mi pica sub ochi !   drept care , interventiile voastre sunt binevenite ! Luminati-ma , Luminatiile voastre ! (nu-i la misto !! ) 

Multam, Dude ! Tre' sa fie greu sa iesi din ..profan-at ! Dar si intunericul ...cand il recunosti , nu-i usor de dus ! 

Fiatlux...John Griffith Chaney, un bastard anonim de mahala, s-a incercat in literatura in cel mai jalnic mod. Insa a insistat, s-a educat si a exersat continuu pana cand a devenit Jack London. Mai aproape de noi, cu un destin tras la indigo Gherasim Istrati, s-a dat de trei ori peste cap si a devenit Panait Istrati.

Nu stii niciodata de unde sare iepurele...si nici unde stau ascunse talentele pe care nu le putem intrezarii dintro ocheada.

In ce il priveste pe Horea Porumb, lipsa lui de coerenta ar putea fi cauzata de entuziasm, inadvertentele de informare precara, iar istorioarele riscant inserate de lipsa experientei literare.

E totusi usor de parcurs si interesant in continut.

Despre partea cealalta ? Nimeni nu detine adevarul absolut.

Fiecare cu parerile si cu afinitatile sale.